Călătorii tandre(7): Gabrovo


Aici chiar l-am găsit pe Don Quijote

În piata mare din orasul nordic –

Cel construit ca şi un tub catodic

Sau ca un portativ lipsit de note.

 

Dar către sud îl duce Rocinante,

Spre târgul sat cu mori de vânt şi apă,

Acolo unde iarba se adapă

Din urmele rusalcelor bacante.

 

Acolo sunt olari care-nvârt roata

Ca soarta să se-nvârtă înc-o dată

Si babe care spun ce-a fost odată

Când binele şi răul îşi luau plata.

 

Si sunt şelari ce-n piele îşi scriu dorul

De ducă-ntinsă către Bucureşti,

De clopote bătând în zile-mpărăteşti,

De hanuri ce îmbie călătorul.

 

Si fete mari ce împletesc plăcinte

In care pun dorinte pe răvaşe

Râd cu flăcăi pe iepe nărăvaşe

Iar ei şăgalnic slobozesc din flinte.

 

Din tot ce-a fost rămâne în poveşti

O parte ce învie câteodată

Când Don Quijote-n Est i se arată

Unui oltean venit din Bucureşti.

Un roman cum nu mai avem altul


ligia ruscuRomanul « O dimineaţă la vânătoare », de Ligia Ruscu, e senzaţional. A apărut în vara aceasta şi se poate spune că este un dublu debut – al autoarei (care, la 47 de ani, intră în literatură cu o lovitură de maestru) şi, deşi vi se va părea poate nerezonabil ce zic, eu zic că avem de-a face cu primul roman istoric adevărat din literatura română (mi-ar plăcea să îmi daţi contraexemple, abia aştept să comentăm după ce citiţi cartea!).

Primul titlu care mi-a venit în minte pentru această postare a fost « Balzac, Stendhal şi Agatha Christie » (şi îmi părea rău că nu mai rămânea loc şi pentru Dumas). Am văzut apoi că un comentator mai avizat (Ovidiu Pecican, în revista Apostrof) ajunsese la aceeaşi concluzie: că Ligia Ruscu combină ingenios în scrisul său tuşe din aceşti patru mari în genurile lor, reuşind totuşi să-şi contureze un stil propriu; ba mai adaugă Ovidiu Pecican, pe bună dreptate, şi un buchet de autoare britanice (din care proza Ligiei Ruscu nu se inspiră, ci al căror aer îl respiră). Fiind eu un mare fan Jane Austen, m-am mirat că nu mi-a venit în minte numele, deşi îi simţisem mireasma de flori de câmp. Dar să vă las să citiţi un fragment din cronica mentionată (fragment care include şi o lovitură de maestru – a criticului, de data asta):

« Familie, chiverniseală, preocuparea pentru un testament a potenţialilor moştenitori, călătoria la un conac boieresc de la ţară sunt elemente ce pot fi regăsite şi la Jane Austin, şi la surorile Brontë, şi la Daphne du Maurier, deşi cea care scrie nu aparţine unei tradiţii literare anglo saxone, ci propriei noastre literaturi. […]Textul ei nu are nimic din romanul burghez, „proustian“, al Hortensiei Papadat Bengescu, şi nici din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, după cum nici din stilul aventuros şi alert al Ursitei lui Hasdeu. Te duce cu gândul mai degrabă la stendhalism şi balzacianism, la Al. Dumas tatăl chiar, cel din naraţiunile de fundal, din povestirile contemporane acestuia, explorând o versiune de romantism echilibrat, o alianţă a lui cu un anume realism istoric. Naraţiunea liniară, fără meandre şi surprize de anvergură, care să răstoarne perspectiva, captivează şi poartă mai departe cititorul, către deznodământul unei poveşti de dragoste ce se împleteşte şi din tatonări aşa zicând criminalistice. Dar, remarca o persoană avizată, cea mai potrivită trimitere culturală pentru ataşamentul dintre Sofia şi Receanu rămâne cea referitoare la Scarlet O’Hara şi Rhett Butler din faimosul roman al Margretei Mitchell, Pe aripile vântului. Să fie vorba despre o influenţă insidioasă şi rămasă ascunsă chiar şi pentru autoare? Ori despre pariul unei replici româneşti? Cert este că O dimineaţă la vânătoare – titlu ce aminteşte de Dramă la vânătoare de A. P. Cehov – se recomandă ca o lectură agreabilă şi recompensantă. »

Sunt tare curios cine e « persoana avizată » care i-a sugerat lui Ovidiu Pecican trimiterea la Rhet Butler. În timpul lecturii nici măcar n-am mirosit apropierea Alexandru Receanu – Rhett Butler, dar acum mi se pare izbitoare asemănarea. Pe Scarlett O’Hara nu o prea recunosc. Mostre de Cehov sunt câteva (scenele cu boierul Bălteanu, sau cea a chefului de la colonelul Gribovski), dar, în ansamblu, romanul Ligiei Ruscu e mai degrabă tolstoian (deşi aş spune că Război şi Pace, în ansamblu, e un roman istoric mult mai diluat cu filozofări decât O dimineaţă la vânătoare).

Lectura e agreabilă şi captivantă. Nu e ca şi cum aş spune că e o carte « drăguţă », călduţă. Repet ce am spus în titlu: e un roman cum nu mai avem altul. Care ar trebui avut în vedere de profesorii de limba română pentru al pune în fruntea recomandărilor atunci când vor să stimuleze cititul folosindu-se de plăcerea lecturii.

Şi ar trebui avut în vedere de profesorii de istorie atunci când vor să trezească interesul pentru istoria României (am uitat să va spun că Ligia Ruscu o diletantă în literatură, ca profesionistă cercetează şi predă istoria antică la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj), mai ales că romanul recreează atmosfera din Ţara Românească în perioada anilor « 30 ai secolului XIX (dar cu frecvente trimiteri la perioada 1806-1812, sau la « zavera » de la 1821 – cea care era descrisă în manualele din anii naţional-comunismului ca « revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu »), epocă prin care se trece « pe repede înainte » la orele de istorie (asta dacă se trece vreodata prin ea!). E o perioadă de tranziţie (în toate: în îmbrăcăminte, în bucătărie, în limbă, în alfabet ş.a.), dar e chiar tranziţia din care se naşte România modernă.

Avem în literatura română fantezii istorice (Sadoveanu fiind exponenţial pentru acest gen care a fost catalogat abuziv ca roman istoric) şi avem reconstituiri de atmosferă pentru intrigi amoroase, poliţiste sau psihologice proiectate în trecut. Roman istoric adevărat pănă în anul graţiei 2014 nu s-a scris. Acesta e primul. Şi, întâmplător sau nu, începe cu începutul: vremea bunicilor şi străbunicilor României moderne.

Şi mai e un mare merit în venele de istorie din acest roman: autoarea reuşeşte să de la o parte pâcla ideologiilor ulterioare şi să ne dea o versiune la dimensiunea umanului, ca şi cum te-ai întoarce de-adevăratelea cu mintea la 1832 si n-ai şti nimic din ce va urma, cui i-a dat şi cui nu i-a dat istoria prim-planul în deceniile care au urmat.

Constat că nu sunt atât de aberant pe cât credeam cu ideea că O dimineaţă la vânătoare e singurul roman istoric scris vreodată în limba română. Zice Cosmin Ciotloş în România literară:

« Nu fac statistică aici, dar merită subliniat că într-un fel, O dimineaţă la vânătoare vine să umple nişte goluri. Unul e cel de perspectivă, reconstituirile neideologizate de epocă şi de imaginar colectiv fiind, cum am văzut, deficitare. Celălalt se referă strict la perioadă. Dacă parfumul fanariot a aprins curiozitatea prozatorilor români (ca şi frenezia revoluţionară paşoptistă), dacă balcanismul i-a cucerit pe destui (de toată mâna), despre tranziţia aceasta, despre deceniile în care Ţările Române se reoccidentalizează sub presiunea modelului francez şi cu sprijin rusesc nu s-a prea scris nimic valabil. Pe acest fundal, o serie de întâmplări de tip policier (declanşate de un accident cinegetic, care se dovedeşte a fi o crimă) nu e numaidecât o găselniţă, cât un fapt ce ţine de stilistica epocii. N-am să stric, deci, plăcerea cititorilor, devoalând făptaşul şi urmărind raţionamentele detectivistice din roman. »

Vă las şi eu să savuraţi deliciile stilistice, detectivistice şi istorice etalate în acest roman de excepţie (în sensul cel mai propriu al cuvântului). Mai adaug doar o prezentare TV concisă şi precisă, marca Dan C. Mihailescu – aici.

Lom, ultimul afluent de dreapta…


… al Dunării … nealbastre.

Dacă vrei o oază de spaţiu-timp liniştit, la 20 de kilometri la sud de Giurgiu poti gasi una: zona parcului natural Rusenski Lom. Râul Lom nu e nici verde, nici albastru, nici în vreo altă culoare « poetică ». E mâlos. E locul în care poţi înţelege că frumuseţea se hrăneşte din ape tulburi. Libelule cu aripi in mărimi exagerate şi culori intense, flori variind modelele, copaci cu umbră densă, fluturi leneşi şi bătători la ochi (parcă ar fi într-un armistiţiu de 1000 de ani cu păsările care cântă toată ziua). Iar noaptea – licurici (pentru conformitate cu adevărul trebuie spus că sunt şi destui ţânţari).

Am stat într-o casă chiar pe malul Lomului Negru (de fapt, maro), dar ceea ce vedeam de pe terasă era linia sălciilor şi peretele canionului. Canionul e spectaculos mai ales privit de departe. Sunt lucruri de văzut şi de făcut şi pentru amatorii de istorie (cetatea Cerven, mânastirile rupestre de la Ivanovo) şi pentru pasionatii de drumeţii în natură şi pentru pescari şi pentru cei care cauta locuri de pelerinaj (Mânăstirea Basarabovo a fost locul de vieţuire a Sf. Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor, şi se pare că a fost ctitorită de Basarab I).

Fotografie0048Fotografie0044Fotografie0045

Fotografie0050Fotografie0056

 

 

 

Au fost nişte zile reale, adevărate, prezente, in care lumea se vedea parcă prin transparenţa Sfântului Duh.

Miss Uni(c)vers – Semifinala moldo-franceză


În părul tău e blonda auroră
Şi-n ochi – eternul nimb al strălucirii.
Făptura ta o leagănă zefirii
Şi-n glasul tău e-o muzică sonoră.

Pe trupul tău divin întreaga floră
Şi-a dat tributul ei sortit iubirii
Şi-n sânii tăi, tăria răzvrătirii
Suprema năzuinţă ţi-a dat soră.

Spre fructul cald al poamei tentatrice
Nu poate-oricine-n fapt să se ridice!
Nu poate-oricine roadele să guste,

De-a fi gravat – ca-n plăci de gramofoane –
Dospit în carnea bestiei auguste –
Sonorul ritm al speciei umane! »

(Benjamin Fondane – Eva)
În grupa semifinală B (Benjamin Fondane) puteţi vota versuri de Mihai Eminescu, Grigore Vieru şi Jacques Prévert.
Puteţi bifa oricâte variante. Dacă votaţi şi « Alte versuri de… » lăsaţi un comentariu cu versurile preferate.

Versurile citate sunt din Frumoasă și jună de Mihai Eminescu, Singurătate de Grigore Vieru şi Je suis heureuse de Jacques Prévert.

Din nou bronz pe echipe


medalieLa Campionatul Naţional de Cultură Generală (15 martie 2014), echipa Intecity (Dan Creţu, Dan Ghenea, Dorel Bărbieru, Ştefan Bradea) a obţinut din nou medaliile de bronz. Concursul a fost câştigat de Glorious Bastards (Dan Adrian Ghita, Dan Minculescu, Miruna Ralea, Catalin Duminecioiu), iar pe locul II, după o finală foarte disputată, s-au clasat Terabiţii.

Întrebările au fost frumos construite şi echilibrat alese, capcanele au fost fine, arbitrajul impecabil (superenglezesc!).

De la precedenta ediţie încoace m-am străduit şi eu, pe acest blog, să vă fac să gustaţi din frunuseţea întrebărilor şi răspunsurilor de cultură generală în seria Flori, fete, filme…

Să va mai spun şi una dintre întrebările care mi-au plăcut (şi care, tangenţial, are oarecare legătură şi cu zgomotul de război din aceste zile la graniţele noastre).

« Sunt trei evenimente care pot fi descrise în acelaşi fel: primul s-a petrecut în deceniul al doilea al secolului XIX şi a fost o separare, al doilea a avut loc după 101ani şi a reprezentat un sfârşit, iar al treilea a marcat o înfrângere temporară şi s-a petrecut după alţi 5 ani. Care sunt cuvintele care leagă cele trei evenimente? »

Monarhia serveşte România


Urmează o primăvară plină pentru cei care cred în posibilitatea unei Românii adevărate şi care vor să lupte pentru o Românie cu viitor.

Peste 3 săptămâni vom ieşi să demonstrăm pentru o constituţie monarhică. Falimentul aşa-ziselor constituţii republicane este evident. Putem să arătăm că voinţa naţională există şi se poate exprima articulat.

Apoi sper ca anul acesta sa fim mulţi, buni şi hotărâţi în luminoasa zi de 10 Mai. Sărbătoarea singurei Românii întregi şi adevărate.

Românismul – un produs aromânesc


Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

Cinema Plevna, Tampere


In România exista cinci strazi numite Plevna: in Bucuresti, Braila, Calarasi si Tg. Mures si Craiova.

Cam cate Plevne credeti ca sunt in Marea Britanie? Doua, trei, poate? Raspunsul (aproximativ) corect: cel putin douzeci si doua.

Mai puneti patru localitati numite Plevna in Statele Unite (in Kansas, Montana, Michigan, Missouri), una in Canada (Ontario), un mall in Perth, Australia si un hotel in Sliema, Malta.

Batalia de la Plevna a fost faimoasa in presa internationala a vremii si a fost privita, mai ales in tarile anglofone, ca un eveniment care a schimbat cursul istoriei.

Mi se pare ca in ultimele decenii, rolul crucial al Plevnei in istoria românilor este in buna masura subestimat in constiinta publica. Noi nu mai sarbatorim Ziua Independentei si, in consecinta, ne gandim putin spre deloc la aceasta pagina de istorie esentiala.

Daca turcii nu ar fi rezistat 143 de zile la Plevna, daca rusii nu aveau nevoie de ajutorul armatei române, foarte probabil am fi devenit un protectorat rusesc.

Finlanda a participat cu un regiment la operatiunile din 1877-1878. Ca urmare a comportarii Garzii Finlandeze in acest razboi, Finlanda (pe atunci mare ducat in cadrul Imperiului Rus) a primit dreptul de a avea o armata nationala. Iar Plevna e un nume cunoscut finlandezilor –  cinematograful Plevna din Tampere gazduieste anual, in martie, un festival international de film, iar in septembrie-octombrie este Octoberfest, la beraria Plevna (aflata tot in fosta filatura de bumbac Finlayson din Tampere, botezata Plevna in 1877)

Am gasit chiar un studiu amplu despre rolul formator al experientei Plevnei in constiinta nationala finlandeza. Foarte interesante cateva note ale combatantilor despre trecerea lor prin Iasi si Bucuresti. Ambele sunt descrise ca orase ale contrastelor.

Iasi:

La periferii, « gramezi de colibe joase de lemn, marginind drumuri murdare »; in centru, finlandezii simt ca s-au intors in lumea civilizata, cu « case bine intretinute, magazine cu vitrine de sticla si cafenele splendide »; simt nevoia sa se schimbe inainte de a vizita orasul si chiar constata ca preturile erau « cam mari » (iata un timp in care finlandezii nu prea isi permiteau sa faca shopping la Iasi!)

Bucuresti:

La prima vedere orasul le pare « incantator », « frumos, ca o pictura fantastica », dar si « ametitor »; nu intarzie insa sa descopere contraste chiar mai mari decat la Iasi, de la culmile luxului pana in adancurile mizeriei; trasuri stralucitoare se intalnesc pe strazile desfundate cu carute care stau sa cada, domni eleganti trec pe langa romi pe jumatate goi (e interesant ca, in opinia finlandezilor, Iasii sunt un oras mai curat si cu strazi mai bune decat Bucurestii).

Sunt un balcanic


Sunt un balcanic. Scriu asta fara rusine si fara mândrie. E un fapt. Un fapt care a fost probat si in aceasta vacanta pe care am petrecut-o in Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croatia, Bosnia si Hertegovina.

Refuzul balcanitatii e o nevroza nationala. Nota speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici.

As indrazni chiar sa spun ca si Ungaria propriu-zisa e mai aplecata spre Balcani decat spre Viena; e suficient sa comparati o masa luata intr-un restaurant din Budapesta (capitala care a fost 150 de ani sub turci) cu una la luata la Bratislava (Pozsony – capitala regilor habsburgi ai Ungariei din secolul XVI pana in 1873) si veti simti diferenta de savoare.

Ideologia statului national a facut si inca face ravagii in aceasta patrie mai larga. Printre pierderile colaterale ale impartirii regiunii prin peste 20 de frontiere se numara si aromânii; am avut cateva ocazii de a reflecta la destinul acestei comunitati si la locul marginal care i se rezerva in manualele de istorie ale românilor nord-dunareni.

O sa incerc sa va spun (in foileton) o poveste despre acest periplu balcanic pe traseul Bucuresti – Giurgiu – Grivita – Plevna – Loveci – Sofia – Niš – Studenica – Novi Pazar – Sopoćani – Podgorica – Ulcinj – Bar – Cetinje – Kotor – Herceg Novi – Dubrovnik – Neum – Metkovic – Mostar – Sarajevo – Kraljevo – Kragujevac – Ravanica – Zaječar – Vidin – Calafat – Craiova – Bucuresti.

Caramizile amintirii


DSCF1670Urmaream azi emisiunea Questions pour un champion (emisiune concurs pe care o iubesc de peste doua decenii, dar ajung sa o vad din ce in ce mai rar!); campionul en-titre avea o pasiune mai putin obisnuita: colectiona caramizi. Avea cateva mii de caramizi diferite.

Am asistat la o noua victorie a inginerului agronom din Avignon, care a dovedit, pe langa stapanirea clasificarilor zoologice si botanice, si o buna cunoastere a istoriei si mitologiei antice. M-am gandit ca i se potriveste colectionarea de caramizi: un material de constructie preferat al altor epoci, care vor fi uitate la fel de profund precum numele fiilor regelui Troiei (pe care concurentul le-a stiut, spre stupoarea tuturor!).

Fiind Sf. Ilie, m-am hotarat sa caut urme de caramida pe strada Mr. Opris Ilie. Si am gasit doar ce vedeti in poza de mai sus. In rest, beton, ciment si piatra falsa. Strada cu pricina se reduce azi la mai putin de jumatate din lungimea sa initiala, restul fiind inghitit de doua randuri de blocuri masive.

DSCF1673Cat despre numele strazii, am banuit multa vreme ca e vorba de un erou din primul razboi mondial (mai ales ca statia de tramvai este in dreptul unui cimitir militar). Astazi am aflat ca ma inselam. Fiul sau, Stefan, a fost combatant in ambele razboaie mondiale. El insa a fost inginer de cadastru si a contribuit decisiv la nasterea cartierului Bellu. Si iata ca povestea mea de Sf. Ilie se incheie rotund: tot cu un inginer al pamantului, de asta data urban.

Cat de multa uitare pot sa acopere numele strazilor am aflat citind aici (paginile 3 – 8) o istorie a cartierului in care stau de 13 ani. Domniile voastre stiti pe ce strada locuiti?