Piccolo Teatro


Milano, 11 august, luni dimineaţa

DSCF2015Plecăm pe jos de la hotel, pe Corso Buenos Aires. E luni, majoritatea muzeelor sunt închise, aşa că am plănuit să facem o plimbare până la Castelul Sforza. Aseară, când am dat ocol Domului, am constatat că Museo del Novecento e deschis luni după unu. Mă gândesc că secolul XX e istorie veche chiar si pentru generatia mea; pentru copiii noştri ar putea fi interesant, aşa că hotărâm să facem după prânz o vizită secolului XX; pentru seară, am programat Lumea lui Leonardo (Il Mondo di Leonardo – o expozitie interactivă dedicată maşinăriilor proiectate de Leonardo da Vinci, multe dintre ele chiar atunci când trăia la Milano, la curtea lui Lodovico Sforza).

Corso Buenos Aires – Corso Venezia – Via Palestra. Muzeul de Artă Modernă. Am doar un pic de curiozitate.  Îl programez în gând (ca variantă) pentru 30 august, când vom fi din nou în Milano. Citesc iarăşi (am citit-o şi aseară) placa pusă în amintirea pompierilor şi agenţilor de poliţie morţi în confruntările cu mafia la începutul anilor « 90. Sunt mai multe coroane de flori – la sfârşitul lunii iulie s-au împlinit 21 de ani de la atentatul cu bombă produs în acest loc.

Mergem mai departe până la Piazza Cavour. Nu cred să fi întâlnit vreun oraş de oarecare importanţă în Italia care să nu aibă o Piaţă Cavour; dacă ar fi să facem o paralelă, Cavour ar fi un I.C. Brătianu al lor. Ne uităm puţin pe o hartă şi constatăm că trecem foarte aproape de Via della Moscova şi staţia de metrou cu acelaşi nume. Toponimia legată de Rusia Sovietică e foarte prezentă în oraşele din nordul Italiei. Inclusiv numeroase străzi Lenin şi chiar una care se numeşte încă Stalin (Stalingrad fiind însă mult mai frecvent – la Milano e o berărie cu acest nume!)

Mergem paralel cu Moscova, pe Via Fatebenefratelli. Piazza San Marco.La un moment dat întâlnim indicatorul « Pinacoteca di Brera – 400 m ». Oricum azi e închisă. Poate mâine dimineaţă. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu mă atrage realmente decât un Caravaggio – Cină la Emaus.

Mstrehlerergem înainte pe Via Pontaccio.

Când aproape ajugem la Castelul Sforza, apare şi surpriza zilei: ne aflăm chiar în faţa Teatrului Strehler – Piccolo Teatro. Nu mă gândisem la această întâlnire. Dar e momentul să iau o pauză de visare în acest loc mitic pentru teatrul italian şi nu numai. Mă duc cu gândul departe, când vedeam piese de Dario Fo sau Pirandello la Naţionalul din Craiova, sau la cenuşiii ultimi ani « 80 când piesele de la Teatrul Mic din Bucureşti (Piccolo Teatro!) erau o oază de cuvânt şi lumină. În 87 şi 88 am şi citit teatru mai mult decât orice altceva.sforza

După această surpriză, vizita la Sforzesco a fost scurtă şi lipsită de aripi.

DSCF2026Ne-am plimbat apoi pe aleile Puşkin şi Schiller în Parcul Sempione, aflat chiar la poarta castelului. Ne-am oprit îndelung la heleşteul cu raţe şi ţestoase, cu peşti mari şi mici. Porumbeii se luptau cu vrabiile pentru mâncare dar nu îndrăzneau să provoace o specie de păsări mai mici decât ei, cu ciocul lung şi puţin întors în jos.

Am ieşit din parc pe uliţele Ibsen şi Guglielmo Shakespeare.

Barcelona: halucinaţia întoarcerii acasă


„Debarcai într-o zi la Barcelona şi avui impresia halucinantă a unui miracol, ca şi când aş fi fost dintr-o dată  transportat în propria mea patrie – România. »

Am descoperit azi această amintire a lui Mihai Tican – Rumano, călător pasionat şi fabulos povestitor al  trupului şi sufletului Africii. Pe la 11-12 ani citeam şi reciteam fermecat  La vînătoare în Congo; seara, când veneam de la şcoală, i-o povesteam prietenului meu Sandu T.

(De fapt povesteam mult mai mult decât citisem…

Drumul de la şcoală până la blocul lui Sandu dura, în mod normal, chiar şi în pas lent, cel mult 3 minute; de abia începusem povestirea, asa că mergeam, încă 3 minute, până la blocul meu; apoi din nou spre blocul lui şi înapoi la mine la scară şi tot aşa preţ de 30-40 de minute, măsurate de ceasurile noastre Pobeda; ne despărţeam fix la mijlocul drumului, în aşa fel încât să intrăm în casele noastre exact în momentul în care începeau cele 10 minute de desene animate.

… Când  mă apropiam de terminarea povestirii paginilor citite, imaginaţia îmi era atât de stimulată încât nu mă puteam abţine să nu adaug detalii de decor, personaje noi, uneori chiar episoade întregi inventate.)

Africa mi-o imaginez şi azi prin ochii acelui copil de 11-12 ani, brodând pe teme din Mihai Tican – Rumano. Mă bucur, aşadar, că am descoperit că şi eroul meu a simţit Barcelona ca un acasă misterios. Aşa cum am mai scris aici, Barcelona si Lisabona sunt două oraşe de care îmi poate fi dor.

Interesant e că Mihai Tican – Rumano a ajuns prima dată la Barcelona venind de la Lisabona, portul în care a ancorat vaporul care îl aducea de la Cape Town, ultima etapă a primului său periplu african.

Eu am ajuns la Lisabona venind de la Barcelona. În Belem am întalnit umbra lui Pessoa cel venit de la Cape Town şi am simtit echivalenţa perfectă dintre dor si saudade, plimbându-mă duminică dimineaţa între Alcantara Mar şi Turnul Belem. Iar la orele târzii ale amiezii, caboverdienii de pe plaja din Carcavelos îmi redeşteptau reveria Africii. Revenind la Barcelona dinspre Lisabona am regăsit un acasă mitic în penumbra caldă a bisericii Santa Maria del Mar şi în plimbările pe ramble.

Nu îmi doresc să călătoresc în Africa; îmi e suficientă Africa lui Tican Românul, repovestită de mine pe parcursul a sute de kilometri de plimbări între blocurile I1 şi G şi recitită în vacanţe de vară, la umbra unui vişin, urmărind itinerariile pe un atlas rusesc de la 1903, frumos desenat şi caligrafiat, descoperit de mine într-una dintre expediţiile în podul bunicilor.

Îmi doresc să mai hoinaresc pe străzile Lisabonei sau Barcelonei.

Barcelona e oraşul în care au fost publicate toate cărţile scrise în Spania de Michel Tican – Rumano. Spania a fost a doua sa patrie adoptivă. Prima a fost Argentina. Am visat de două ori că eram pe scena de la Colon, în Buenos Aires.