Călătorii tandre(7): Gabrovo


Aici chiar l-am găsit pe Don Quijote

În piata mare din orasul nordic –

Cel construit ca şi un tub catodic

Sau ca un portativ lipsit de note.

 

Dar către sud îl duce Rocinante,

Spre târgul sat cu mori de vânt şi apă,

Acolo unde iarba se adapă

Din urmele rusalcelor bacante.

 

Acolo sunt olari care-nvârt roata

Ca soarta să se-nvârtă înc-o dată

Si babe care spun ce-a fost odată

Când binele şi răul îşi luau plata.

 

Si sunt şelari ce-n piele îşi scriu dorul

De ducă-ntinsă către Bucureşti,

De clopote bătând în zile-mpărăteşti,

De hanuri ce îmbie călătorul.

 

Si fete mari ce împletesc plăcinte

In care pun dorinte pe răvaşe

Râd cu flăcăi pe iepe nărăvaşe

Iar ei şăgalnic slobozesc din flinte.

 

Din tot ce-a fost rămâne în poveşti

O parte ce învie câteodată

Când Don Quijote-n Est i se arată

Unui oltean venit din Bucureşti.

Dimineaţa unui fluture şi alte fotomicronuvele

Dimineaţa unui fluture şi alte fotomicronuvele

20140609_10404220140609_11081120140609_11051620140609_110814

Primele impresii despre Rusaliile petrecute în valea Lomului le-am ilustrat cu poze făcute de fata mea cea mică, Andreea. Acum am ocazia să vă prezint, cu acordul deţinătoarei drepturilor de autor, trei micronuvele foto de Cristina Ghenea.

Prima ar putea avea titlul  Dimineaţa unui fluture

A doua : Transparenţa vibrantă a amiezii

20140608_13524920140608_135321

A treia: Acolo unde Duhul urcă şi coboară

 20140609_12174020140609_121609

20140609_121500

În final, semnătura autoarei

mac

 

Lom, ultimul afluent de dreapta…

Lom, ultimul afluent de dreapta…

… al Dunării … nealbastre.

Dacă vrei o oază de spaţiu-timp liniştit, la 20 de kilometri la sud de Giurgiu poti gasi una: zona parcului natural Rusenski Lom. Râul Lom nu e nici verde, nici albastru, nici în vreo altă culoare « poetică ». E mâlos. E locul în care poţi înţelege că frumuseţea se hrăneşte din ape tulburi. Libelule cu aripi in mărimi exagerate şi culori intense, flori variind modelele, copaci cu umbră densă, fluturi leneşi şi bătători la ochi (parcă ar fi într-un armistiţiu de 1000 de ani cu păsările care cântă toată ziua). Iar noaptea – licurici (pentru conformitate cu adevărul trebuie spus că sunt şi destui ţânţari).

Am stat într-o casă chiar pe malul Lomului Negru (de fapt, maro), dar ceea ce vedeam de pe terasă era linia sălciilor şi peretele canionului. Canionul e spectaculos mai ales privit de departe. Sunt lucruri de văzut şi de făcut şi pentru amatorii de istorie (cetatea Cerven, mânastirile rupestre de la Ivanovo) şi pentru pasionatii de drumeţii în natură şi pentru pescari şi pentru cei care cauta locuri de pelerinaj (Mânăstirea Basarabovo a fost locul de vieţuire a Sf. Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor, şi se pare că a fost ctitorită de Basarab I).

Fotografie0048Fotografie0044Fotografie0045

Fotografie0050Fotografie0056

 

 

 

Au fost nişte zile reale, adevărate, prezente, in care lumea se vedea parcă prin transparenţa Sfântului Duh.

Coşmar


Imaginaţi-vă cum ar fi să nu fim în NATO azi, in timpul triplului război din Ucraina (între Rusia şi Ucraina, între rusofonii din Ucraina de Est şi armata ucrainiană, între naţionaliştii ucrainieni şi celelalte naţionalităţi din Ucraina, a doua minoritate din această ţară fiind chiar cea română).

Ceea ce e halucinant e să vezi că impostorii din fruntea bucatelor nu mai fac nici măcar efortul imposturii. Adică nu mai fac absolut niciun efort nici macar să pară responsabili. Toată energia lor e canalizată spre a distruge orice credibilitate a statului român.

Culmea e că îşi permit să fie iresponsabili cu scuza că oricum ne apără NATO.

Am trecut în revistă azi cronologia intrării noastre în NATO. Şi am constatat că la Madrid, în 1997, am prins in extremis o nominalizare pentru un eventual al doilea val de lărgire a NATO, graţie generozităţii Regelui Mihai, care a acceptat sa fie avocatul pro bono al României; iar la Praga, în 2002, guvernul social-democrat a tras cu ochiul la vecinii bulgari, la care ţarul Simeon al II-lea devenise prim-ministru, şi l-a rugat din nou pe Regele Mihai să facă un turneu în 8 ţări NATO. România a primit invitaţia de aderare, iar regele a avut o contribuţie importantă, poate decisivă.

Regele Simeon  a primit Emblema de Onoare a armatei române in 2012, la 10 ani de la summitul de la Praga, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Dacă este limpede meritul Regelui Simeon în aderarea României la NATO, e clar şi că Regele Mihai şi regalul prim-ministru bulgar au format un tandem foarte eficient, care a dat credibilitate cererii de aderare a acestor două ţări balcanice.

Iar cei care au primit acest cadou regal îşi bat joc de această credibilitate.

Regele si facut datoria şi şi-a pus ţara la adapost sub umbrela NATO. Ţara lui. Mai e şi ţara noastră? Sau o lăsăm în continuare pe mâna iresponsabililor?

O alternativă ar fi monarhie-constitutionala-in-7-pasi

 

Miss Uni(c)vers – Finala: Brăila şi Neuilly-sur-Seine


Semifinalele au fost câştigate de Ramona Moroianu şi Jacques Prévert. Pentru că Ramona a zis că e din Brăila, m-am gândit la o finală cu voci din Brăila şi din Neuilly-sur-Seine (oraşul lui Prévert).

Finala va fi în două manşe. În prima manşă, Brăila va fi reprezentată de Ilarie Voronca, iar Neuilly-sur-Seine de Anaïs Nin. Cum Anaïs Nin nu e propriu-zis poetă, am decupat din jurnalul ei nişte micropoeme şi le-am lipit într-un mozaic cu 28 de linii. Ca să fie un duel corect am decupat şi din poezia Colomba, de Ilarie Voronca, 7 catrene.

Votaţi!

« Trăiesc
într-un fel de cuptor
de sentimente, iubiri, dorinţe, invenţii, creaţii…
Sunt neliniştită! Aud o chemare. Stelele mă trag din nou de păr.
Înot pe cer; plutesc, trupul mi-e plin de flori,
flori cu degete care îmi dăruiesc
dezmierdări pricepute,
ameţeală,
ce ameţeală.
Există două feluri
de a ajunge la mine: cu sărutări
şi cu imaginaţie. Dar există şi
o ierarhie: sărutările singure nu-s de-ajuns.
Sunt o otravă care nu lucrează numai în carne,
ci în straturi mai profunde.
În loc să lupt, eu farmec; în loc să înfurii,
eu îi fac pe ceilalţi să se topească. Şi zâmbesc uşor,
ca o mamă obosită căreia copiii i-au jucat prea multe feste.
Mă simt mamă a tot şi a toate – pântecele şi pământul,
cu imense aripi protectoare!
Totul în afară de fericire
e nevroză.
Ce nu devine minunat, las să treacă.
Şi a venit apoi ziua
când riscul de a rămâne strânsă
într-un mugur
era mai dureros decât riscul
de a înflori. »
(Anaïs Nin)

inima duce-n codru sub piept ca o caleaşcă
privirea-n desfrunzire pe-o gură precum scrin
pleoapa mea de tine se umple ca o ceaşcă
şi-opreşti în respirare tălăngile-n declin

obrazul tău desface lungi câmpuri de secară
în ora ce se-alungă cu haite de lumini
plimbi degetul prin coaste ca albii ce secară
o treaptă-n amintire te-ntârzie-n ruini

plâns întrerupt în ceasul adânc ca o tăcere
c-un cer ce se dilată prin toamna unde creşti
şi linia dintre arbori ne-ntunecă ne cere
când frunţile sub noapte se-ating ca două veşti

glasul precum o algă şi ceasu-nchis în părul
rotund în şerpuire pe braţ ca rădăcini
surâsul cercuieşte în aer un profil
şi-n talgere de umbră genunchii-şi scrie mărul

părul ţi se retrage pe tâmple ca armate
zboruri întretăiate în cremene cum lănci
şi pânzele tăcerii se desfăcură mate
când umbrele din sălcii au lunecat ca şăpci

te regăsesc în umăr şi-n râs ca într-o glastră
c-un braţ în amintire lămpile te-auresc
şi te apleci pe buza umedă ca fereastră
din glezna-n evantalii ierburi şi-arome cresc

cu frunţile ca zboruri de porumbei în cerc
şi lacu-nchis în deget cu-o linişte-n inele
dar vinele sunt plantele agăţătoare-n piele
şi mâinile prin trupul în buruiană-mi trec

(Ilarie Voronca)

Din nou bronz pe echipe


medalieLa Campionatul Naţional de Cultură Generală (15 martie 2014), echipa Intecity (Dan Creţu, Dan Ghenea, Dorel Bărbieru, Ştefan Bradea) a obţinut din nou medaliile de bronz. Concursul a fost câştigat de Glorious Bastards (Dan Adrian Ghita, Dan Minculescu, Miruna Ralea, Catalin Duminecioiu), iar pe locul II, după o finală foarte disputată, s-au clasat Terabiţii.

Întrebările au fost frumos construite şi echilibrat alese, capcanele au fost fine, arbitrajul impecabil (superenglezesc!).

De la precedenta ediţie încoace m-am străduit şi eu, pe acest blog, să vă fac să gustaţi din frunuseţea întrebărilor şi răspunsurilor de cultură generală în seria Flori, fete, filme…

Să va mai spun şi una dintre întrebările care mi-au plăcut (şi care, tangenţial, are oarecare legătură şi cu zgomotul de război din aceste zile la graniţele noastre).

« Sunt trei evenimente care pot fi descrise în acelaşi fel: primul s-a petrecut în deceniul al doilea al secolului XIX şi a fost o separare, al doilea a avut loc după 101ani şi a reprezentat un sfârşit, iar al treilea a marcat o înfrângere temporară şi s-a petrecut după alţi 5 ani. Care sunt cuvintele care leagă cele trei evenimente? »

Mai balcanici nu se poate


Când am plecat în vacanţă prin Balcani, credeam că merg şi prin locurile de baştină ale unor strămoşi sârbi şi bulgari. Am descoperit însă ca nu e deloc simplu să spui cine şi cât e bulgar, român, albanez, grec sau sârb.

1. De exemplu, credeam că bunicii bunicii mele erau sârbi. Şi stră-străbunica sigur era sârboaică. Străbunicul avea cârciumă în Piatra. Or, aflu de la Dušan Popovič (citat de Neagu Djuvara) că toţi cârciumarii şi hangiii din Serbia la sfârşitul secolului XIX erau aromâni. Mai mult, Popovič dă şi o listă de nume sârbizate ale acestor cârciumari – printre ele se află şi Nikolič (= »ai lui Nicola »); or, cei din familia bunicii mele erau « ai lui Nicola ».

2. Am povestit deja episodul de la Cetinje, din faţa bisericii vlahe. Acolo mi-am dat seama că povestea cu statornicia pe un anumit teritoriu a popoarelor din Balcani e o poveste inventată târziu, pentru a justifica pretenţiile statelor naţionale (aceste construcţii în bună măsură artificiale într-o zonă unde regula este amestecul, nu separarea). Vlahii care au întemeiat Cetinje au migrat, într-o generaţie, vreo 300 de km, de la Stari Vlah (din Bosnia), pentru ca în generaţia următoare să mai migreze încă 300 spre Albania (unde vlahii au format cel puţin o treime din armata lui Skanderbeg).

3. Distanţele de mai sus sunt totuşi mici, comparativ cu drumul de la Ulcinj la Iaşi (1300 km). Ce legătură este? Familia aromână care a stăpânit cetatea muntenegreană Dulcigno (Ulcinj) se numea Balş(a). Această familie va emigra în Moldova şi a făcut parte din marea boierime moldovenească începând cu secolul al XVII-lea.

4. Ce-aţi zice însa dacă aş întinde şi mai mult coarda, în timp şi spaţiu, şi v-aş spune că e posibil ca numele oraşului Balş să aibă legătură cu familia suspomenită? Care ar fi stăpânit pământuri aici în secolele VI-VII. Cum vi se pare acest periplu de 3000 de kilometri într-o mie de ani (Oltenia – Bulgaria – Serbia – Bosnia – Muntenegru – Albania – Macedonia – Banat – Moldova)? Si să nu credeţi că plecau să facă turism individual, plecau cu tot neamul şi dependenţii. Plăcuţa de la biserica vlahă din Cetinje vorbeşte despre « vlahi şi voievozii lor ».

5. Văd că am mai multe de scris, aşa că las şi pentru un alt episod. Vă mai zic doar că eu m-am născut la Craiova, în cartierul Brazda lui Novac. Adică exact pe graniţa militară a Imperiului Roman în secolele IV-VII. Graniţa aceasta proteja o provincie numită Dacia Ripensis, a cărei capitală era Ratiaria, la sud de Dunăre (în apropiere de Vidinul actual). Acum mi se pare ciudat că în cărţile noastre de istorie povestea Daciei romane se termină la 271, cu retragerea aureliană, când există istorii absolut remarcabile despre Daciile sud-dunărene. (Ca să nu mai spunem că primele cuvinte româneşti consemnate istoric, au fost rostite la sud de Dunăre, în secolul VII. Iar cel care le-a rostit se afla în marş spre sud.)