Barcelona: halucinaţia întoarcerii acasă


„Debarcai într-o zi la Barcelona şi avui impresia halucinantă a unui miracol, ca şi când aş fi fost dintr-o dată  transportat în propria mea patrie – România. »

Am descoperit azi această amintire a lui Mihai Tican – Rumano, călător pasionat şi fabulos povestitor al  trupului şi sufletului Africii. Pe la 11-12 ani citeam şi reciteam fermecat  La vînătoare în Congo; seara, când veneam de la şcoală, i-o povesteam prietenului meu Sandu T.

(De fapt povesteam mult mai mult decât citisem…

Drumul de la şcoală până la blocul lui Sandu dura, în mod normal, chiar şi în pas lent, cel mult 3 minute; de abia începusem povestirea, asa că mergeam, încă 3 minute, până la blocul meu; apoi din nou spre blocul lui şi înapoi la mine la scară şi tot aşa preţ de 30-40 de minute, măsurate de ceasurile noastre Pobeda; ne despărţeam fix la mijlocul drumului, în aşa fel încât să intrăm în casele noastre exact în momentul în care începeau cele 10 minute de desene animate.

… Când  mă apropiam de terminarea povestirii paginilor citite, imaginaţia îmi era atât de stimulată încât nu mă puteam abţine să nu adaug detalii de decor, personaje noi, uneori chiar episoade întregi inventate.)

Africa mi-o imaginez şi azi prin ochii acelui copil de 11-12 ani, brodând pe teme din Mihai Tican – Rumano. Mă bucur, aşadar, că am descoperit că şi eroul meu a simţit Barcelona ca un acasă misterios. Aşa cum am mai scris aici, Barcelona si Lisabona sunt două oraşe de care îmi poate fi dor.

Interesant e că Mihai Tican – Rumano a ajuns prima dată la Barcelona venind de la Lisabona, portul în care a ancorat vaporul care îl aducea de la Cape Town, ultima etapă a primului său periplu african.

Eu am ajuns la Lisabona venind de la Barcelona. În Belem am întalnit umbra lui Pessoa cel venit de la Cape Town şi am simtit echivalenţa perfectă dintre dor si saudade, plimbându-mă duminică dimineaţa între Alcantara Mar şi Turnul Belem. Iar la orele târzii ale amiezii, caboverdienii de pe plaja din Carcavelos îmi redeşteptau reveria Africii. Revenind la Barcelona dinspre Lisabona am regăsit un acasă mitic în penumbra caldă a bisericii Santa Maria del Mar şi în plimbările pe ramble.

Nu îmi doresc să călătoresc în Africa; îmi e suficientă Africa lui Tican Românul, repovestită de mine pe parcursul a sute de kilometri de plimbări între blocurile I1 şi G şi recitită în vacanţe de vară, la umbra unui vişin, urmărind itinerariile pe un atlas rusesc de la 1903, frumos desenat şi caligrafiat, descoperit de mine într-una dintre expediţiile în podul bunicilor.

Îmi doresc să mai hoinaresc pe străzile Lisabonei sau Barcelonei.

Barcelona e oraşul în care au fost publicate toate cărţile scrise în Spania de Michel Tican – Rumano. Spania a fost a doua sa patrie adoptivă. Prima a fost Argentina. Am visat de două ori că eram pe scena de la Colon, în Buenos Aires.

Dor de Macaronezia


Vechii greci credeau ca sufletele alese ajung in Insulele Fericitilor, dincolo de Coloanele lui Hercule; in terminologia actuala, dincolo de Gibraltar, in Oceanul Atlantic.

Unii geografi moderni au luat in serios denumirea si au aplicat-o unui grup de insule vulcanice atlantice; e vorba de arhipelagurile Azore, Madeira, Canare si Insulele Capului Verde. Impreuna sunt denumite, de catre acesti biogeografi, Macaronesia (din μακάρων νῆσοι = Insulele Fericitilor), cu referire la flora si fauna extrem de diverse, continand numeroase specii care au disparut de mult timp in alte locuri.

Am fost odata in Gran Canaria. De atunci in fiecare vara ma gandesc cu dor ba la Lanzarote, ba la Santa Maria, ba la Gomera. Desigur, uneori duc visul mai departe si ma gandesc la o petrecere mai lunga prin toata Macaronezia.

Destul de livresc dorul acesta. Cand am fost in Gran Canaria, avionul era plin de liceeni care veneau acasa pentru vacanta de Pasti si deja se gandeau la intoarcerea la Madrid. Iar Insulele Capului Verde au mai multi cetateni in afara granitelor decat inauntrul lor.

Dar tot nu ma pot impiedica sa ma bucur ca am primit in dar, de Mos Nicolae, Sodade (de São Nicolau), cântata de Cesaria Evora (aveti cântecul si traducerea aici). Drumul spre São Tomé e un drum al nefericirii, al sclaviei, al muncii pe plantatii de cacao si cafea, departe de pamantul natal, frumos, dar foarte sarac. Insulele Fericitilor sunt in acelasi timp si insulele nefericitilor. Fericirea si nefericirea se amesteca in saudade. Sodade, in pronuntia caboverdiana a portughezei, limba care se naste « acolo unde se sfarseste marea si incepe pamântul ».