Un secol de singurătate


Pe 27 septembrie 1914 (stil vechi), Regele Carol I se muta la cele veşnice.

În ultimele două luni de viaţă avusese parte dezamăgirea de a constata că elita politică românească îl părăsea. Regele s-a comportat ireproşabil, respectându-şi obligaţiile constituţionale. Din păcate, s-a dovedit că elita politică românească a folosit prilejul pentru a redeveni ceea ce fusese până la venirea prinţului străin: o amestecătură de sublim şi ridicol, o încâlceală de intrigi bizantine,  al circ luptelor dintre facţiuni.

România a mai avut doi regi mari, Ferdinand I şi Mihai I, dar care au fost lăsaţi singuri de elita politică tocmai în clipele cele mai grele. De la 1914, în România nu a mai existat fructuoasa împletire a destoiniciei monarhului constituţional cu loialitatea elitei faţă interesul superior al ţării, dincolo de interesele partizane. Şi asta s-a văzut.

Regele Carol ISă citim din testamentul regelui care a întemeiat România:

Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa

Şi a lăsat şi material şi simbolic: jumătate din averea sa mobilă şi o bună parte din averea imobilă a lăsat-o prin testament pentru fundaţii culturale, pentru aşezăminte sociale şi de binefacere, pentru dezvoltarea învăţământului, pentru susţinerea armatei şi bisericii.

Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între Statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele Statului.

Ca un fapt prea rar amintit, să spunem că Regele Carol I a ctitorit, reparat sau renovat numeroase biserici ortodoxe (aş vrea să ştiu dacă a numărat cineva câte – oricum, din acest punct de vedere se poate compara doar cu Ştefan cel Mare).

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Atacurile violente la care se referă regele sunt cele din anii 1870; s-a văzut mai apoi că nu aveau sprijin popular, erau doar « bunele obiceiuri » ale clasei politice postfanariote. Şi o observaţie referitoare la « credinciosul popor »: răscoala de la 1907 nu a atins niciuna dintre moşiile aflate pe Domeniul Coroanei. Nu întâmplător. Regele Carol a numit un administrator capabil (Ioan Kalinderu) şi a dispus ca o parte a cîştigurilor să fie investite în şcoli şi dispensare, precum şi în modernizarea exploatărilor agricole.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii Țării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării, şi pe Marea Neagră, un Stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Da, realizările Regelui Carol în ceea ce priveşte prestigiul statului român şi al armatei române sunt incontestabile. Un exemplu e edificator: trimisul Rusiei la Bucureşti, oferea României, în septembrie 1914, printr-un acord secret, recunoşterea pretenţiilor româneşti asupra Transilvaniei în schimbul … mentinerii neutralităţii! (care fusese deja hotărâtă la Consiliul de Coroană din 3 august) Atât de tare se temea Imperiul Rus de intrarea României în război de partea Germaniei!

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: Tot pentru ţară, nimic pentru mine.

S-a făcut caz adesea de averea Regelui Carol. Toţi cei care l-au cunoscut ştiu că a avut un trai auster. Şi, aşa cum am menţionat mai sus, principalul moştenitor al regelui (în cel mai propriu înţeles al cuvântului!) a fost poporul român. Merită notat că economiile regelui erau în principal în lei româneşti. Era leul acela puternic, despre care auzeam de la bunica, povestindu-mi cum ofta din când în când tatăl ei: « Ehei, nu mai vedem noi leul ăla dinainte de 916 – te duceai cu 20 lei (un pol) în târg şi încălţai casa! » Leul acela cu chipul Regelui Carol era echivalent cu francul francez şi francul elveţian. Şi mai stabil decât francul francez.

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă, am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: Nihil sine Deo!

Nu e doar istorie. La 1866, prinţul străin a devenit liantul de care avea nevoie  elita politică pentru a construi România modernă.

Statul modern român nu mai există. O societate românească conştientă de sine şi cu respect de sine cu greu mai poate fi găsită pe câteva insuliţe în mijlocul mării negre a ignoranţei şi urii de sine. Comunităţile care au fondat cândva societatea şi statul mor sub asaltul mitocăniei victorioase.

Nu a existat niciodată o Românie ideală. Dar a existat o Românie adevărată, reală – un stat adevărat, o societate vie, comunităţi cu rost. Toate au crescut sub regii României. Toate au s-au îmbolnăvit de moarte sub republica sovietică, iar republica minciunii care i-a urmat a dat deja lovitura finală statului.

E chiar atât de greu de înţeles că urmaşii Regelui Carol ar putea fi ultima variantă pentru ca România să revină la viaţă? Sau vi se par mai credibili cei 14 candidati la preşedinţie de anul acesta?

24 de zile in Balcani (1): Plevna


plevnaAm ajuns la Plevna pe la ora 5. Esplanada era însorita, oamenii se bucurau de aceasta zi libera cu vreme frumoasa. Muzeul se inchisese deja, ca si mausoleul ostasilor rusi si români.

Atmosfera prietenoasa din acest oras, in care gasesti la tot pasul monumente care amintesc de zecile de mii de ostasi cazuti aici in 1877 (rusi, români, finlandezi si bulgari), mi se pare cel mai potrivit omagiu pentru sacrificiul celor care « au dat prezentul lor pentru viitorul nostru ».

(In Bucuresti există un monument, dedicat americanilor cazuti in România in al doilea razboi mondial, pe care se poate citi: « They gave their today for our tomorrow » – de fiecare data cand trec pe langa el ma intreb daca traiesc suficient de responsabil aceasta viata luata pe credit).

Dăm un tur in jurul mausoleului.  Deslusim de departe numele catorva unitati românesti mentionate pe placa memoriala.

Imi plac platanii, asa ca o rog pe Nicoleta sa-mi faca o fotografie sub platan.

24 de zile in Balcani (1): Grivita


plevna2In mintea mea urma sa fie o minilectie de istorie pentru copiii nostri. Plevna ar trebui sa fie (si nu prea este) un loc de pelerinaj pentru români.

Mergem spre Plevna in dupa amiaza unei zile de august. 15 august. In urma cu exact 136 de ani sosea in chiar aceste locuri Domnitorul Carol. A doua zi, 16 august 1877, urma sa preia comanda trupelor ruse si române care inconjurau Plevna.

Poradim 2 km. Le atrag atentia fetelor asupra indicatorului. « Acolo, pe deal si-a instalat Domnitorul Carol punctul de comanda », le spun. Sunt interesate. Le mai spun cateva cuvinte despre acea indepartata dupa-amiaza de august si constat ca ea imi pare din ce in ce mai apropiata, din ce in ce mai prezenta.

Vedem de departe Grivita. Locul unde au murit cei mai multi dintre românii care au făcut România. Redutele nu mai sunt, desigur, dar chiar si numai privind geografia locului iti dai seama de grozavia acelor asalturi.

Mergem in tacere. Abia mai tarziu vom vorbi despre detalii. Acum nu spun decat: « Românii atacau de aici. Tunurile germane ale turcilor erau acolo. » Si ma simt mic, foarte mic.

Eminescu nu ar fi vrut sa fie poet national


A refuzat distinctia Bene Merenti, acordata la propunerea Reginei Elisabeta, motivându-si decizia prin faptul ca respectiva distinctie fusese data si unor oameni nemerituosi. Se simte chiar jignit sa fie pus pe acelasi plan cu « niste catâri intelectuali ».

Nu a putut face insa nimic impotriva mumificarii sale ca « poet national », pe care a prevazut-o in Scrisoarea I. Tot in Scrisoarea I, ascunse printre zecile de randuri despre soarta postuma a celui care scrie, se afla si doua versuri care vorbesc despre un alt fel de ambitii ale lui Eminescu:

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

Da, Eminescu si-a dorit puterea politica. Nu in sensul de a deveni politician el insusi, ci de a fi un director de constiinta al politicii nationale.

In plus, Eminescu si-a considerat toate poeziile ca fiind « neterminate ». Maiorescu a publicat prima editie a poeziilor lui Eminescu fara ca selectia si revizuirea lor sa fie facuta de poet (aflat in 1883 la primul episod de boala). Mai mult, cand Maiorescu a incercat sa obtina semnatura lui Eminescu pentru a doua tiparire, acesta l-a refuzat, spunand ca trebuie sa mai lucreze la toate acele poezii.

Aceasta opera « neterminata » a fost « terminata » prin includerea sa in programa scolara. In diferite programe scolare (cu iz liberal, national-crestin, internationalist-proletar, sau national-comunist). Eminescu nu si-ar fi recunoscut gandirea politica in niciuna dintre aceste programe. Iar dragostea eminesciana a fost poate si mai mult falsificata.

Cred ca Eminescu nu a vrut sa fie « poet national ».  S-a vazut insa adesea ca un avatar al poetului-rege universal.

Diversiunea 9 mai


Timp de 70 de ani (1878-1947), Ziua Independentei a fost 10 Mai.

Apoi, dupa proclamarea banditeasca a republicii, « se descopera » ca 9 mai ar fi data proclamarii independentei si este propusa celebrarea ca zi a eroilor. Se impuscau astfel doi iepuri dintr-un foc:

1. Pana atunci, Ziua Eroilor era celebrata la sarbatoarea Inaltarii Domnului, avand deci si un marcat caracter religios.

2. Ziua de 10 Mai lega indisolubil Independenta de regalitate.

Se realiza astfel deturnarea simultana a doua sarbatori care intretineau sentimentul identitatii nationale.

Manevra a avut efecte pana in zilele noastre. Un deputat PSD a inaintat o propunere de sarbatorire a zilei de 9 mai ca zi a independentei, bazandu-si expunerea de motive pe cea folosita de comunisti in 1948 si sustinand, asemenea lor, ca 10 mai ar fi « un fals ».

Cum s-au petrecut lucrurile?

Pe 9 mai 1877 (spre seara), deputatul Fleva face o interpelare in Adunarea Deputatilor, solicitand Guvernului sa-si precizeze pozitia fata de actiunile ostile ale armatei turce la Dunare. Ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, ii raspunde, formuland in final celebrele cuvinte: « Suntem o natiune independenta ». Adunarea adopta, in unanimitate, o rezolutie care confirma ruperea legaturilor cu Imperiul Otoman.

A doua zi, 10 Mai, Senatul adopta o hotarare similara, iar Domnitorul Carol proclama solemn independenta Romaniei. Procesul constitutional al proclamarii independentei a fost deci complet pe 10 Mai.

9 mai e o diversiune comunista. Mihail Kogalniceanu insusi nu a pretins vreo onoare speciala pentru ziua de 9 mai. Dar una dintre  specialitatile propagandei comuniste a fost rescrierea istoriei pentru stergerea memoriei.

Vocea poporului


Fișier:Coat of arms of Principality of Romania (1867-1872).svgVocea poporului Ne-a chemat la domnia tarilor unite Moldova si Ţara Românească prin plebiscitul de la 8/20 aprilie 1866 (in ziua aniversara a nasterii noastre de la 8/20 aprilie 1839) si prin votul dat de Adunarea electiva la 1/13 mai acelasi an.

Rezultatul oficial al referendumului din 8/20 aprilie 1866 : 685.966 de voturi pro si 224 contra; prezenta la vot 85%

Votul Parlamentului, prin care s-a hotarat că voința Principatelor este aceea de a fi unite sub domnia ereditară a unui principe străin (in persoana lui Carol Ludovic de Hohenzollern, proclamat domn sub numele de Carol I): 109 de voturi pentru, 6 voturi contra.

Coroana României e pe mâini bune


margaretaSunt surprins sa constat ca se mai vehiculeaza (chiar si de catre unele persoane care se declara, in principiu, regaliste) ideea ca trebuie lamurita problema succesiunii la tron.

Problema este lamurita de mai mult de 15 ani, de cand Majestatea Sa Regele a desemnat-o pe Principesa Margareta Custode al Coroanei României. Ce obiectii se pot aduce?

1. Argumentul constitutional: succesiunea nu e conforma cu Constitutia din 1923, care stabilea excluderea perpetua a femeilor.

Raspuns: Restabiliti mai intai Constitutia din 1923. Dupa aceea putem sa o revizuim sau nu in privinta regulilor de succesiune. Vom avea optiunile: Regina Margareta, cautarea unei alte dinastii (trecand peste dorinta unui mare rege), sau republica (daca se vor gasi, totusi, macar 8 milioane de republicani care s-o voteze!)

2. Argumentul misogin: ne trebuie barbati adevarati la conducerea tarii!

Raspuns: Dati-mi un exemplu de barbat adevarat la conducerea tarii in ultimii 60 de ani. Si mai adaug un lucru: sunt convins ca marele barbat român Carol I ar fi cerut el insusi schimbarea regulii succesiunii strict masculine daca unicul sau copil, Maria, ar fi supravietuit.

3. Argumentul resentimentar: cum sa ajunga un actor Rege al României?

Raspuns: Principele Radu nu va fi Rege al României, daca Parlamentul va adopta propunerile Majestatii Sale Regele, ci Principe Consort. Iar actorul a jucat si continua sa joace foarte bine rolul vietii sale si cred ca si-a castigat deja un loc frumos in istoria tarii.

Primavara Regatului României


Acum 132 de ani, la 14 martie 1881, Parlamentul a votat transformarea României în regat. La 10 mai Carol I Întemeietorul a dat urmatorul decret:

Noi, Carol I, Rege al  României,

Condus de mâna lui Dumnezeu si de destinele viteazului si inteleptului popor român, am făcut, in 10/22 Mai 1866, intrarea Noastra in capitala Bucureşti. Vocea poporului Ne-a chemat la domnia tarilor unite Moldova si Ţara Românească prin plebiscitul de la 8/20 aprilie 1866 (in ziua aniversara a nasterii noastre de la 8/20 aprilie 1839) si prin votul dat de Adunarea electiva la 1/13 mai acelasi an.

Asigurând natiunii române, prin constitutiunea de la 30 iulie 1866, libertatile si drepturile sale, Noi am putut trece, in fruntea acestui popor, prin zile de nevoi, invingand toate greutatile, astfel ca, la 1877  Mai 10/22, Corpurile legiuitoare au proclamat independenţa ţării.

Curând apoi Dumnezeu, care singur da victoriile, a condus ostirea noastra peste Dunăre in 17 iulie 1877 si drapelele noastre s-au incununat de lauri la Calafat, Nicopole, Rahova, Smârdan, Grivita, Opanez, si in 28 noiembrie acelasi an prin luarea Plevnei, facând ca vechea vitejie românească sa conacre pe câmpiile Bulgariei votul unanim al Adunarilor.

Sângele generos românesc, vărsat pentru apararea si independenta patriei, a aflat rasplatire in ziua de 14/26 martie 1881. Adunarile legiuitoare, din dorinta de a da statului român, nascut din contopirea principatelor Moldova si Tara Românească, o asigurare mai deplină si o manifestare mai stralucită a individualitatii sale, au proclamat intrarea României intre regatele Europei. [… actul original complet – aici …]

Tocmai v-am aratat actul de nastere al Regatului României, proclamat solemn la 10/22 Mai 1881. Imi arata cineva actul de nastere al republicii?

Presupun că ar fi ilegal…


… dacă un primar ar inlocui  aceasta emblemă, desenată de niste politruci fără tară,

Coat_of_arms_of_Romania.svgcu stema tării noastre.

stema-regatului-romaniei

Dar primarii români tin socoteala steagurilor secuiesti, crezând că apără astfel demnitatea natională.

Daca institutiile publice continuă sa afiseze acea insigna a lipsei noastre de suveranitate, sa incepem noi sa afisam, la casele noastre, stema singurei Românii demne care a existat vreodată.