Sală de aşteptare – clasa I


« – Dumneata ce parere ai? Puşkin definea gloria ca un petic de culoare aprinsă peste niste zdrenţe, şi fiecare dintre noi îi dăm acelaşi înţeles ca si Puşkin, adică un înţeles mai mult sau mai puţin subiectiv. Totuşi nimeni nu i-a găsit până acum acestui cuvânt o definiţie clară şi logică. Şi mult aş da pentru o asemenea definiţie! » (A. P. Cehov – Un călător la clasa întai) »

Nu-ţi bate joc de dumnezeul gazelei


cehov20

CINICUL

de A.P. Cehov

E pe la amiază. Stegarul în retragere Egor Siusin, directorul „menajeriei fraţilor Pichnau », un munte de om cu chipul năpădit de grăsime şi răvăşit de băutură, cu cămaşă soioasă şi frac plin de pete, a şi avut timpul să se îmbete. Se foieşte prin faţa publicului ca dracul înainte de utrenie: aleargă cu haina descheiată, face schime, chicoteşte, roteşte ochii de parc-ar cocheta, dă greoi din mâini. Publicului îi place când căpăţâna lui mare e plină de aburii vinului. Atunci nu „prezintă » animalele pur şi simplu, ci într-un fel nou, cu totul personal.

— Cum să vi le prezint? întreabă el publicul, făcând cu ochiul. Simplu, sau cu psihologie şi tendinţă?

— Cu psihologie şi tendinţă!

— Bene! Încep! Leul african! spune el, clătinându-se pe picioare şi privind batjocoritor leul care stă culcat într-un ungher al cuştii şi clipeşte blând din ochi. Sinonimul puterii îmbinate cu graţia, podoaba şi mândria faunei! Pe timpuri, în îndepărtata lui tinereţe, te cucerea prin forţa lui şi îngrozea împrejurimile cu răgetul său, iar acum… Ha-ha-ha. Iar acum, dobitocul de el stă în cuşcă. Ce zici, frăţioare leu? Stai aici? Hai? Filosofezi, hai? Bine era când hoinăreai prin păduri. De nimic nu-ţi păsa! Credeai că nu-i pe lume dihanie mai tare ca tine, nu te fereai nici de dracu’ – şi iată că soarta, neghioaba, s-a dovedit mai tare. Cu toate că-i neghioabă, e mai tare. Ha-ha- ha! Departe de Africa te-au mai adus diavolii! Cred că nici prin gând nu-ţi trecea că ai să nimereşti aici! Şi de mine, frate dragă, şi-au bătut joc diavolii, şi încă urât de tot! Am colindat pe la liceu, prin felurite slujbe, am fost la telegraf, am fost inginer hotarnic, am fost în armată, am fost la o fabrică de macaroane. Dracu’ mai ştie unde n-am fost! În cele din urmă, am nimerit la menajerie, în putoarea asta. Ha-ha-ha!

Şi publicul, molipsit de râsul din toată inima al lui Siusin, care-i ameţit de-a binelea de băutură, râde şi el.

— Trebuie să-i fie dor de libertate! spune, făcând cu ochiul în direcţia leului, un flăcău mirosind a vopsea, cu hainele pline de pete grase, de toate culorile.

— Da’ de unde! Dacă i-am da drumul, tot în cuşcă s-ar întoarce. S-a obişnuit. Ha-ha-ha. Ar fi timpul să-ţi dai sufletul, leule, asta-i. Ce rost are s-o duci aşa, de azi pe mâine, ia-ţi odată inima-n dinţi şi crapă! Doar n-ai ce să aştepţi. Ce te uiţi la mine? Vorbesc serios!

Siusin duce publicul la cuşca următoare, în care o pisică sălbatică se zbuciumă şi se izbeşte de gratii.

— Pisica sălbatică! Străbuna mâţelor noastre! Nu sunt nici trei luni de când a fost prinsă şi băgată în cuşcă. Stupeşte, se zbate, fulgeră din ochi, nu te lasă să te apropii de ea. Zi şi noapte zgârie gratiile: caută o scăpare! Ar da un milion, ar da şi jumătate din viaţă, şi-ar da şi puii, numai şi numai să se întoarcă acasă. Ho-ho-ho! Ce te zbuciumi aşa, proasto? Ce te tot arunci de colo-colo? N-ai să ieşi de aici! Ai să crăpi, dar n-ai să ieşi! Şi ai să te şi obişnuieşti, ai să te împaci! Nu numai că ai să te obişnuieşti, dar ai să ne şi lingi mâinile, nouă, călăilor tăi! Ho-ho-ho. Aici, soro, e ca şi în iadul lui Dante. Lasă-ţi orice speranţă!

Puţin câte puţin, cinismul lui Siusin începe să indispună publicul.

— Nu înţeleg ce haz găsiţi în toate astea! spune un glas de bas.

— Rânjeşte şi nu ştie nici el de ce. Spune vopsitorul.

— Asta-i maimuţa! continuă Siusin, apropiindu-se de cuşca următoare. Ticălos animal! Ştiu că ne urăşte, cred că ar fi bucuroasă să ne sfâşie în bucăţi, dar zâmbeşte, ne linge mâinile! Are o fire slugarnică! Ho-ho-ho. Pentru o bucată de zahăr, e oricând gata să se ploconească până la pământ în faţa călăului şi să facă pe măscăriciul. Nu-mi plac astfel de firi! Iar asta e gazela! spune Siusin, păşind spre o cuşcă în care stă o gazelă măruntă, slabă, cu ochi mari, plânşi, i-a şi sunat ceasul! Abia a ajuns în cuşcă – şi gata deznodământul: e ofticoasă în ultimul grad! Ho-ho-ho. Uitaţi-vă, are ochi întocmai ca ai omului; şi plânge! E şi firesc. E tânără, frumoasă, ar vrea să trăiască! Acum i-ar şedea bine să alerge în libertate, să se miroasă bot în bot cu niscai amorezi frumuşei; pe când aici stă pe nişte paie murdare, care put a câine şi a grajd. Ciudat lucru: moare, darîn ochi tot îi mai licăre nădejdea! Ce înseamnă tinereţea! Ai? Să te strici de râs cu voi ăştia tinerii! Degeaba mai tragi nădejde, fetiţo! Azi-mâine îţi înţepenesc picioruşele, cu nădejde cu tot. Ho-ho-ho.

— Ia ascultă, mă frate. N-o mai da gata şi cu vorba, spune vopsitorul încruntându-se. Te trec fiorii!

Publicul nu mai face haz. Siusin e singurul care râde. Cu cât publicul e mai posac, cu atât e mai tare şi mai aspru râsul lui Siusin. Şi, pe nesimţite, toţi încep să-şi dea seama că-i urât, murdar, cinic – şi în privirile tuturor se iveşte ură şi mânie.

— Şi ăsta-i dumnealui, cocorul! îi dă înainte Siusin, apropiindu-se de un cocor care stă lângă o cuşcă. E născut în Rusia, a fost în migraţiune pe Nil, unde a stat de vorbă cu crocodilii şi cu tigrii. Trecutul îi e cât se poate de strălucit. Priviţi-l: e gânditor, concentrat! E atât de adâncit în gândurile lui, încât nu ia seama la nimic. Visuri, visuri! Ho-ho-ho. „Într-o zi, gândeşte el, am să le găuresc la toţi capetele cu ciocul, am să zbor pe fereastră şi am să mă înalţ în albastrul, în azurul cerului! Da, prin albastrul cerului trec acum în zbor spre ţările calde şiruri întregi de cocori şi toţi fac: cri, cri, cri. » Ia priviţi, i s-au făcut penele măciucă! Asta înseamnă că în toiul visării şi-a adus aminte că i s-au retezat vârfurile aripilor şi l-a cuprins groaza, deznădejdea. Ho-ho-ho. E o fire mândră, răzvrătită. Penele o să-i stea mereu aşa, măciucă, până ce o să crape. Nu se dă bătut, e mândru! Iar nouă, stimate cocor, puţin ne pasă că nu te împaci cu soarta! Eşti mândru, neînduplecat, dar eu, dacă am chef, uite, te iau de nas şi te port aşa prin faţa publicului. Ho-ho-ho.

Siusin îl apucă pe cocor de cioc şi îl plimbă.

— Ce-nseamnă batjocura asta? se aud glasuri.

— Dă-i pace! Curată neruşinare! Unde-i stăpânul? Cum de i se permite unui beţiv să chinuiască animalele!

— Ho-ho-ho. Şi cu ce le chinuiesc?  

— Uite, cu asta, cu toate astea. Cu glumele. Nu se cade!

— Dar chiar voi mi-aţi cerut să vi le prezint cu psihologie! Ho-ho-ho.

Lumea îşi aduce aminte că numai pentru „psihologie » a venit la menajerie, că a aşteptat cu nerăbdare ca Siusin să iasă beat din cămăruţa lui şi să înceapă prezentarea şi, pentru a-şi justifica măcar cu ceva mânia, oamenii încep să se lege de hrana neîndestulătoare, de micimea cuştilor şi de multe altele.

— Nu le lăsăm noi să moară de foame, spune Siusin, clipind batjocoritor. Chiar acum începe alimentarea. Vai de mine!

Înălţând din umeri, se bagă sub o tejghea şi scoate din nişte pături calde un mic boa constrictor.

— Le hrănim. Nici nu s-ar putea altfel! Sunt ca şi actorii: daca nu le dai de mâncare – crapă! Domnule iepuraş, venez ici! Vă rog frumos!

În scenă îşi face intrarea un iepuraş de casă, alb, cu ochii roşii.

— Respectele mele! spune Siusin, jucându-şi degetele pe dinaintea botişorului iepurelui. Am onoarea să mă prezint! Vă prezint şi pe domnul boa constrictor, care doreşte să vă înghită! Ho-ho-ho. Ce-i? E neplăcut, frate dragă? Te zgribuleşti? N-am ce-ţi face! Nu-i vina mea! Dacă nu astăzi, mâine. Dacă nu eu, un altul. Totuna e. Puţină filosofie, frate iepuraş! Acum eşti viu, adulmeci, cugeţi, iar peste un minut – vei fi o masă informă! Poftim. Şi viaţa e atât de frumoasă, măi frate! Doamne, ce frumoasă e!

— Nu mai e nevoie de alimentare! se aud glasuri. Ajunge! Nu ne mai trebuie!

— Păcat! continuă Siusin, prefăcându-se că nu aude. E o personalitate, un individ, o viaţă întreagă. Are o femelă, copilaşi şi, deodată – hap! Poftim! Oricât de rău mi-ar părea, n-am ce face!

Siusin ia iepuraşul şi îl pune râzând în faţa gurii şarpelui boa. Dar nici nu apucă iepuraşul să încremenească de groază, că este smuls de zeci de mâini. Se aud ocări, invective la adresa societăţii de ocrotire a animalelor. Zarvă, mâini care se ridică ameninţător, tropăituri. Siusin se refugiază râzând în cămăruţa lui.

Ieşind din menajerie, oamenii sunt revoltaţi. Le e silă, ca şi cum ar fi înghiţit o muscă. Dar trece o zi, mai trece una şi vizitatorii obişnuiţi ai menajeriei se liniştesc şi încep să se simtă din nou atraşi de Siusin, ca de votcă sau de tutun. Le e iarăşi poftă de cinismul lui aţâţător, care-ţi stârneşte fiori de groază.

Toate cele 10 povestiri cehoviene pe care le-am transcris pentru decalogul patetic le puteţi citi în secţiunea Cehov de la rubrica Biblioterapie

Să nu-ţi amanetezi ziua odihnei


cehov30VISUL

 POVESTIRE DE SĂRBĂTORI

 de A.P. Cehov

Uneori se întâmplă ca vremea să fie atât de urâtă, încât ai zice că iarna, mâniată pe nevolnicia omenească, cheamă în ajutor o toamnă aspră şi se dezlănţuie mână în mână cu ea. Prin văzduhul înnegurat, posomorât, fără o geană de lumină, se rotesc vârtejuri de zăpadă şi de ploaie. Vântul umed şi rece, care te pătrunde până în măduva oaselor, bate cu o mânie sălbatică în ferestre şi acoperişuri, şi urlă prin hornuri, şi plânge prin răsuflătorile sobelor. Văzduhul, negru ca funinginea, e plin de jale. Ai zice că întregii firi îi e lehamite. E umed, frig şi te cuprinde un simţământ de spaimă.

O astfel de vreme a fost şi în noaptea de ajun a anului o mie opt sute optzeci şi doi, când nu intrasem încă la închisoare, ci eram preţuitor la biroul de împrumut pe gajuri al căpitanului în retragere Tupaev.

Se făcuse miezul nopţii. Magazia în care îmi aveam, după voinţa stăpânului, reşedinţa de noapte şi în care făceam pe câinele de pază, era slab luminată de flăcăruia albastră a unei candele. Era o încăpere mare, pătrată, ticsită cu boccele, cufere, etajere. Pe pereţii cenuşii de lemn, în crăpăturile cărora albureau smocuri ciufulite de câlţi, erau atârnate şube de blană de iepure, straie ţărăneşti, puşti, tablouri, candelabre, o chitară. Fiind dator să păzesc în timpul nopţii toate aceste boarfe, stăteam culcat pe un cufăr mare, roşu, în spatele vitrinei cu lucruri mai de preţ, şi priveam îngândurat flăcăruia candelei.

Nu ştiu de ce îmi era frică. Lucrurile amanetate la un birou de împrumut au întotdeauna ceva înfricoşător. Noaptea, la lumina slabă a candelei, ele par vii. Acum însă, când dincolo de fereastră foşnea ploaia, iar în sobă şi deasupra acoperişului urla jalnic vântul, mi se părea că şi ele bocesc parcă, înainte de a ajunge aici, toate trebuiau să treacă prin mâna preţuitorului, adică prin a mea şi de aceea ştiam povestea fiecăruia. Ştiam, bunăoară, că cu banii luaţi pe chitară s-au cumpărat prafuri care să potolească tusea unui ofticos. Ştiam că cu revolverul acesta se împuşcase un beţiv; nevastă-sa dosise revolverul, ca să nu-l găsească poliţia, îl amanetase la noi şi cumpărase un sicriu. Brăţara care mă privea din vitrină fusese amanetată de cel ce o furase. Două cămăşi cu dantelă, marcate cu nr. 178, erau amanetate de o fată, care avea nevoie de o rublă pentru a putea intra la Salon, unde avea de gând să câştige ceva bani. Într-un cuvânt, fiecare din lucruri vorbea de o nenorocire fără putinţă de îndreptare, de boală, de crimă, de desfrâu.

În noaptea aceea de ajun, lucrurile erau parcă mai grăitoare ca niciodată.

— Dă-ne drumul acasă! Mi se părea că se tânguie ele, ţinând isonul vântului. Dă-ne drumul!

Dar nu numai lucrurile trezeau în mine spaimă. Când scoteam capul de după vitrină şi aruncam o privire sfioasă spre fereastra întunecată, aburită, mi se părea că zăresc chipuri omeneşti privind din stradă înăuntru.

„Nerozii! Mă îmbărbătam eu singur, sensibilitate prostească! »

Într-adevăr, faptul că un om înzestrat de natură cu nervi de preţuitor era chinuit de mustrări de conştiinţă în noaptea de ajun, constituia un eveniment de necrezut, ba chiar fantastic. La un birou de împrumut pe gajuri, conştiinţa nu există decât amanetată. Ea e socotită aici ca un obiect de vânzare-cumpărare şi nu i se recunoaşte nici o altă raţiune. Ciudat, de unde putea să se fi ivit în mine? Mă tot răsuceam pe cufărul meu tare când pe o parte când pe cealaltă şi, cu ochii pe jumătate închişi ca să-i feresc de flăcăruia tremurătoare a candelei, încercam din răsputeri să înăbuş în mine musafirul acesta nepoftit. Dar toate strădaniile rămâneau zadarnice.

Fireşte, de vină era în mare parte oboseala trupească şi sufletească de la sfârşitul unei zile întregi de muncă grea: în ajunul Crăciunului, săracii năvălesc buluc la biroul de împrumut. Într-o zi de mare sărbătoare şi încă pe vreme rea, sărăcia nu-i un viciu, ci o groaznică nenorocire! În astfel de împrejurări, omul nevoiaş, simţind că se îneacă, caută la biroul de împrumut un fir de pai de care să se agaţe – şi în locul lui, capătă o piatră. Toată ziua de ajun se perindase pe la noi atâta lume, încât nemaiavând loc în magazie, fuseserăm nevoiţi să ducem în şură trei sferturi din lucrurile lăsate amanet. Din zori şi până seara târziu, fără o clipă de răgaz, mă tocmisem cu zdrenţăroşii, storcându-le copeicile şi jumătăţile de copeici, văzusem lacrimi, ascultasem rugăminţi zadarnice. Spre sfârşitul zilei, abia mă mai ţineau picioarele; mi se sleise şi sufletul şi trupul.

Nu era deci de mirare că acum nu dormeam, ci mă suceam pe toate părţile, stăpânit de o spaimă ciudată. Cineva a bătut încet la uşă. După bătaie, am auzit glasul stăpânului:

— Dormi, Piotr Demianâci?

— Încă nu, dar de ce?

— Ştii, mă gândesc dacă n-ar fi bine să ţinem deschis şi mâine dimineaţă? E sărbătoare mare şi vremea e groaznică. Sărăcimea o să năvălească ca muştele la miere. Aşa că, nu te mai duce mâine dimineaţă la biserică; stai aici. Noapte bună!

„Toată spaima asta a mea, mi-am zis eu după plecarea stăpânului, mi se trage de la pâlpâitul candelei. Trebuie s-o sting. »

Am ieşit din culcuş şi m-am dus spre ungherul unde atârna candela. Licărind slab, cu scurte izbucniri când lucea un pic mai viu, flăcăruia albastră se lupta vădit cu moartea. Fiecare pâlpâire lumina o clipă icoana, pereţii, boccelele, fereastra întunecată. Iar la fereastră, două chipuri galbene priveau în magazie, lipindu-se de geam.

„Nu-i nimeni! Mi-am spus eu. E numai închipuirea mea. »

În timp ce mă îndreptam pe dibuite spre culcuş, după ce stinsesem candela, s-a petrecut un lucru care a avut o mare înrâurire asupra stării mele sufleteşti de mai pe urmă. Deasupra capului meu s-a auzit deodată, cu totul pe neaşteptate, o trosnitură puternică, însoţită de un scheunat scurt şi turbat, care n-a ţinut decât o secundă. Ceva se rupsese, apoi slobozise tare un fel de ţipăt ascuţit, ca şi cum ar fi încercat o durere groaznică. Plesnise o strună la chitară; dar eu, cuprins de o spaimă cumplită, mi-am astupat urechile şi m-am repezit ca un nebun spre culcuş, împiedicându-mă de cufere şi de boccele. Mi-am vârât capul sub pernă şi, abia răsuflând, încremenit de groază, am început să trag cu urechea.

— Dă-ne drumul! urla vântul, şi lucrurile îi ţineau isonul. Dă-ne drumul, în cinstea sărbătorii! Doar şi tu eşti om sărac, ne înţelegi! Ai suferit şi tu de foame şi de frig! Dă-ne drumul!

Da, şi eu eram sărac şi eu ştiam ce înseamnă foamea şi frigul. Sărăcia mă împinsese la această blestemată slujbă de preţuitor, mă silise să nesocotesc, pentru o bucată de pâine, nenorocirea şi lacrimile. Dacă n-ar fi fost sărăcia, aş fi avut eu curajul să preţuiesc la câteva copeici ceea ce însemna sănătate, căldură, bucurie de sărbători? Şi atunci de ce mă învinuieşte vântul? De ce mă chinuie conştiinţa?

Dar oricât de tare îmi bătea inima, oricât mă chinuiau spaima şi mustrările de conştiinţă, oboseala a fost mai tare: am adormit. Dormeam însă iepureşte. Auzeam totul. Am auzit cum stăpânul mi-a mai bătut o dată în uşă, cum clopotele au început să sune de utrenie. Auzeam cum vuia vântul şi cum ploaia ciocănea pe acoperiş. Ochii îmi erau închişi, dar vedeam lucrurile, vitrina, fereastra întunecată, icoana. Toate se îmbulzeau în jurul meu şi, cu ochi trişti, mă rugau să le dau drumul acasă. Strunele chitarei plesneau scheunând, una după alta, fără sfârşit. Pe fereastră se uitau cerşetori, bătrâne, prostituate, aşteptând să le descui magazia şi să le înapoiez boarfele.

Am auzit prin somn un ronţăit ca de şoarece. Zgomotul acela monoton a ţinut mult. M-am întors pe cealaltă parte şi m-am cuibărit mai bine, fiindcă simţeam o adiere de frig şi de umezeală. În timp ce-mi trăgeam pătura peste cap, am auzit un foşnet uşor şi o şoaptă omenească.

„Ce vis urât! Mi-am spus eu. A băgat spaima în mine! Bine ar fi să mă trezesc. »

Ceva de sticlă a căzut şi s-a spart. Dincolo de vitrină a licărit scurt o flăcăruie, şi lumina ei a început să joace pe tavan.

— Umblă binişor, a şoptit cineva, că-l trezeşti pe blestematul ăla. Scoate-ţi ghetele!

Un om s-a apropiat de vitrină, a aruncat o privire spre mine şi a pipăit lacătul micuţ. Era un moşneag bărbos, galben la faţă, cu faţa suptă, îmbrăcat într-un surtuc rupt, de soldat, şi încălţat cu ghete făcute ferfeniţă. Un flăcău înalt, slab, cu braţe groaznic de lungi, cu o jachetă scurtă, ruptă, şi cu poalele cămăşii lăsate peste pantaloni, s-a apropiat de el. Au schimbat câteva vorbe în şoaptă şi au început să trebăluiască pe lângă vitrină.

„Jefuiesc! » mi-a fulgerat prin minte.

Cu toate că dormeam, mi-am adus aminte că aveam întotdeauna sub pernă un revolver. Am pipăit încet, până ce am dat de el şi l-am apucat strâns în mână. Un geam al vitrinei a zăngănit.

— Mai încet! Dacă se trezeşte vom fi nevoiţi să-i facem de petrecanie.

Am visat apoi că am scos un strigăt sălbatic, pornit din adâncul pieptului şi că, speriat de glasul meu, am sărit în picioare. Moşneagul şi flăcăul s-au năpustit ameninţător asupra mea, dar, zărind revolverul, au dat înapoi. Îmi aduc aminte că după un minut stăteau palizi înaintea mea şi, clipind plângăreţ din ochi, se milogeau să le dau drumul. Vântul năvălea cu putere prin spărtura din geam, jucându-se cu flacăra lumânării aprinse de hoţi.

— Înălţimea Voastră! a îngânat cu glas plângăreţ cineva la fereastră. Binefăcătorii noştri! Milostivilor!

Am aruncat o privire într-acolo şi am zărit o băbuţă slabă, gălbejită, udă leoarcă.

— Să nu le faci vreun rău! Dă-le drumul! Plângea ea, privindu-mă cu ochi rugători. Numai sărăcia e de vină!

— Sărăcia! A întărit moşneagul.

— Sărăcia! A cântat vântul.

Inima mi s-a strâns de durere şi, ca să mă trezesc m-am ciupit. Dar în loc să mă trezesc, stăteam lângă vitrină, scoteam lucrurile din ea şi le vâram tremurând în buzunarele moşneagului şi ale flăcăului…

— Luaţi, repede! Le spuneam cu glas înecat. Mâine e sărbătoare şi voi sunteţi săraci! Luaţi!

După ce le-am umplut săracilor buzunarele, am strâns celelalte lucruri de preţ într-o legăturică şi le-am aruncat babei. Apoi tot babei i-am dat pe fereastră o blană, un rând de haine negre, cămăşile cu dantelă şi, pe deasupra, şi chitara. Ciudat mai visezi câteodată! După aceea, îmi aduc aminte că am auzit uşa. Ca din pământ au răsărit în faţa mea stăpânul, un comisar de poliţie, mai mulţi sergenţi de stradă. Stăpânul stătea lângă mine, iar eu parcă nici nu-l vedeam: îi dădeam înainte cu legatul boccelelor.

— Ce faci, nemernicule?

— Mâine e sărbătoare, i-am răspuns. Oamenii trebuie să mănânce.

Aici cortina se lasă, apoi se ridică iarăşi şi văd un decor nou. Nu mai sunt în magazie, ci în alt loc. Prin faţa mea se plimbă un sergent de stradă, îmi aduce pentru noapte o cană cu apă şi mormăie: „Măi, măi, măi! Ce i-a mai trăsnit prin minte în ajun de sărbătoare! » Când m-am trezit, se făcuse ziuă. Ploaia nu mai bătea în fereastră, vântul nu mai urla. Soarele juca vesel, ca de sărbătoare, pe perete. Primul care s-a prezentat cu felicitări de Crăciun a fost sergentul-şef.

— Bun sosit la casă nouă! mi-a urat el.

După o lună am fost judecat. Pentru ce? Degeaba le explicam judecătorilor că n-a fost decât un vis, că nu-i drept să judeci un om pentru un vis urât. Spuneţi şi dumneavoastră: cum era să dau aşa, nitam-nisam, lucruri străine unor hoţi şi unor nemernici? Şi unde s-a mai văzut să înapoiezi lucrurile, fără să primeşti banii de răscumpărare? Dar tribunalul a luat visul drept realitate şi m-a condamnat. Acum, după cum vedeţi, sunt la închisoare. Nu cumva puteţi pune pe undeva un cuvânt bun pentru mine, Înălţimea Voastră? Zău că nu-s vinovat.

Respect filial


SFÂNTA  SIMPLITATE

POVESTIRE

de A.P. Cehov

Părintelui Savva Jezlov, bătrânul paroh al bisericii Sfânta Treime din oraşul P, îi sosise cu totul pe neaşteptate, de la Moscova, feciorul său Alexandr, avocat cunoscut. Zărindu-şi singurul copil, pe care nu-l mai văzuse de vreo 12-15 ani, de când îl dusese la universitate, moşneagul rămas văduv şi singur păli, începu să tremure din tot trupul – şi încremeni. Urmară nesfârşite manifestări de bucurie şi entuziasm.

În aceeaşi seară, tatăl şi fiul stăteau la taifas. Avocatul mânca, bea şi se înduioşa.

— Ce bine-i aici la tine, ce frumos! Se minuna el, nemaiaflându-şi astâmpăr pe scaun. E plăcut, e cald şi totul are un parfum patriarhal. Zău că-i bine!

Părintele Savva se plimba în jurul mesei, cu mâinile la spate şi, umflându-se în pene faţă de bătrâna sa bucătăreasă că are un fiu atât de mare şi de galant, încerca, de hatârul musafirului, să se arate „om învăţat ».

— Asta este, dragul meu. Spunea el. Aşa cum am dorit-o în adâncul inimii mele, aşa s-a întâmplat: şi eu şi tu am păşit amândoi pe calea învăţăturii. Tu ai absolvit universitatea, eu – academia din Kiev, da-a. Mergem, prin urmare, pe acelaşi drum. Ne înţelegem unul pe celălalt. Atât că nu ştiu cum o fi în ziua de azi prin academii. Pe timpul meu se dădea multă importanţă clasicismului şi se învăţa chiar vechea limbă ebraică. Dar acum?

— Nu ştiu. Ai o cegă minunată, taică. M-am săturat, dar totuşi am să mai iau.

— Mănâncă, mănâncă. Tu trebuie să mănânci mult, că faci o muncă intelectuală, şi nu fizică, hm. Nu fizică. Eşti universitarist, munceşti cu capul, la spune, stai mult la mine?

— N-am venit să stau, taică. Am nimerit la tine cam din întâmplare, ca un deus ex machina. Am venit aici, ca să zic aşa, în turneu, să-l apăr pe fostul vostru primar. Ai auzit desigur, mâine o să fie judecata.

— Aşa-a. Prin urmare lucrezi în justiţie? Eşti jurisprudent?

— Da, sunt avocat.

— Aşa-a. Să te ajute Dumnezeu. Ce rang ai?

— Zău că nu ştiu, taică.

„L-aş întreba de leafă, se gândi părintele Savva, dar ei socotesc asta drept o întrebare indiscretă. Judecând după îmbrăcăminte, şi dacă mai pun şi ceasul de aur, cred că primeşte mai bine de o mie de ruble.”

Moşneagul şi avocatul tăcură un timp.

— Nu ştiam că ai cegi aşa de bune, că aş fi venit la tine şi anul trecut, spuse fiul. Anul trecut am fost pe aici, pe aproape, în capitala guberniei voastre. Caraghioase oraşe mai aveţi pe aici!

— Da, îs caraghioase, bine ai zis. îţi vine să scuipi! Se învoi părintele Savva. Ce să-i faci! Suntem departe de centrele intelectuale. Avem o mulţime de prejudecăţi. Civilizaţia n-a pătruns încă până la noi.

— Nu de asta-i vorba. Ascultă ce am păţit. M-am dus în capitala voastră de gubernie la teatru; trec pe la casă, să-mi iau un bilet, şi mi se spune că reprezentaţia nu are loc, fiindcă nu s-a vândut încă nici un bilet! îi întreb: „Cât se încasează când se vând toate locurile? » Mi se răspunde: „Trei sute de ruble! » „Spuneţi să se joace piesa – le zic – că vă plătesc eu trei sute. » Le-am dat de plictiseală, trei sute de ruble, iar când au început să joace piesa, o dramă sfâşietoare, m-a apucat o plictiseală şi mai cumplită. Ha-ha.

Părintele Savva privi neîncrezător la fiul său, se uită la bucătăreasă şi pufni în pumn. „Aoleo, ce gogoşi mai toarnă! » gândi el.

— Şi de unde ai luat cele trei sute de ruble, Şurenka? întrebă părintele sfios.

— Cum de unde i-am luat? Din buzunarul meu, bineînţeles.

— Dar, hm, iartă-mi întrebare indiscretă, ce leafă primeşti?!

— Depinde. Sunt ani în care câştig treizeci de mii, alţii în care n-ajung nici la douăzeci. Nu sunt toţi anii la fel.

„Aoleo ce gogoşi mai toarnă! Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! gândi iar părintele Savva, râzând cu hohote şi privind drăgăstos la chipul, cam moleşit de mâncare şi băutură, al feciorului. Aşa-i tineretul, îi place să se laude! Ho- ho-ho. Mi-a trântit-o – treizeci de mii. »

— E de necrezut, Saşenka! Spuse el. lartă-mă, dar. Ho-ho-ho. Treizeci de mii! Cu banii ăştia poţi să clădeşti două case.

— Nu mă crezi?

— Nu că nu te cred, dar, aşa. Cum să zic? Prea le. Ho-ho-ho. Dar dacă primeşti atât de mult, ce faci cu banii?

— Îi cheltuiesc, taică. în capitală, viaţa-i scumpă. Dacă aici cheltuieşti o mie, acolo îţi trebuie cinci. Am trăsură, cai, joc de cărţi. Mai trag câte un chef.

— Da, aşa-i. Ar trebui însă să pui şi ceva deoparte!

— Nu pot. Nu sunt strângător din fire. (Avocatul oftă). Ce să-i faci? Anul trecut, bunăoară, mi-am cumpărat cu şaizeci de mii de ruble o casă pe Polianka. Oricum, ar fi fost un ajutor pentru bătrâneţele mele! Şi ce crezi? N-au trecut nici două luni de la cumpărare şi m-am văzut nevoit s-o zălogesc. Am zălogit-o şi toţi bănuţii au zburat! Parte i-am pierdut la cărţi, parte i-am băut.

— Ho-ho-ho! Grozav mai minte! Ţipă cu glas piţigăiat moşneagul. Minte cu haz!

— Nu mint, taică.

— Dar cum se poate pierde o casă la joc de cărţi sau în chefuri?

— Poţi să pierzi nu numai casa, ci şi tot globul pământesc. Mâine am să-i iau primarului vostru cinci mii de ruble, dar simt că n-am să ajung cu ei la Moscova. Aşa mi-e distinul.

— Nu se zice distin, ci destin, îl corectă părintele Savva, tuşind şi privind cu demnitate la bătrâna bucătăreasă. lartă-mă, Şurenka, dar mă cam îndoiesc de vorbele tale. Şi pentru ce primeşti tu atâţia bani?

— Pentru talentul meu.

— Hm. Vei fi primind tu, poate, vreo trei mii, dar să câştigi treizeci, sau, bunăoară, să cumperi case, de asta, iartă-mă, mă îndoiesc. Da’ noi să lăsăm aceste controverse. Spune-mi acum, cum e pe la voi, la Moscova? Pesemne că-i veselie mare? Ai mulţi cunoscuţi?

— Foarte mulţi. Toată Moscova mă cunoaşte.

— Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! Ho-ho! Mari năzdrăvănii îmi mai povesteşti.

Tatăl şi fiul stătură mult timp de vorbă astfel. Avocatul mai povesti despre însurătoarea sa, cu o zestre de patruzeci de mii, descrise călătoriile sale la Nijni Novgorod, divorţul care-l costase zece mii. Bătrânul asculta, plesnea din palme şi râdea cu hohote.

— Straşnic mai minţi! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Şurenka, că eşti atât de meşter în minciuni. Ho-ho-ho! Asta n-o zic ca să te judec. Mă distrează să te ascult. Spune, mai spune.

— Dar ne-am cam luat cu vorba, încheie avocatul, sculându-se de la masă. Mâine e procesul, şi nici n-am citit încă dosarul. Noapte bună!

După ce îşi duse fiul în iatac, părintele Savva putu în sfârşit să se minuneze în voie.

— Îţi place, ai? L-ai văzut? şopti el către bucătăreasă. Asta-i. E universitarist, e umanitar, emancipat, şi nu i-a fost ruşine să vină să-l vadă pe moşneag. Uitase de taică-su şi deodată şi-a adus aminte. Aşa, deodată. Hai să-mi aduc aminte de bătrân, şi-a zis el! Ho-ho-ho. E un fiu de treabă! Bun băiat! Şi ai văzut? Se poartă cu mine ca cu unul de teapa lui. Mă socoteşte om cu învăţătură, ca şi el. Prin urmare, mă înţelege. Păcat că nu l-am poftit pe diacon, să-l fi văzut şi el.

După ce îşi deschise astfel sufletul faţă de bătrână, părintele Savva se apropie în vârful picioarelor de iatac şi aruncă o privire prin gaura cheii. Avocatul stătea întins pe pat şi fumând o ţigară de foi, citea un caiet gros. Lângă el pe măsuţă, se afla o sticlă de vin, pe care părintele Savva n-o văzuse înainte.

— Doar o clipă. Să văd dacă nu-ţi lipseşte ceva, începu să bolborosească moşneagul, intrând în odaie. Te simţi bine? E moale? De ce nu te dezbraci?

Avocatul mormăi ceva şi se încruntă. Părintele Savva se aşeză la picioarele lui şi căzu pe gânduri.

— Aşa-a. Începu el după un timp de tăcere. Mă tot gândesc la povestirile tale. Pe de o parte, îţi mulţumesc că l-ai desfătat pe moşneag, dar pe de altă parte, ca tată şi ca om învăţat, nu pot să tac şi să mă reţin de a-ţi face o mustrare. Am înţeles că ai glumit la masă, dar şi tu trebuie să ştii că atât religia, cât şi ştiinţa condamnă minciuna, chiar dacă-i spusă în glumă. Hm, hm. Mă supără tusea. Hm. lartă-mă, dar îţi vorbesc ca un tată. De unde ai vinul ăsta?

— L-am adus cu mine. Vrei? Vin bun, opt ruble sticla.

— O-opt? Straşnic mai minte! Plesni din palme părintele Savva. Ho-ho- ho! Cum poate să coste o sticlă opt ruble? Eu îţi cumpăr vinul cel mai fain cu o rublă. Ho-ho-ho!

— Ei acum lasă-mă, bătrâne, că mă ţii din lucru. Haide!

Chicotind şi plesnind din palme, moşneagul ieşi şi închise cu băgare de seamă uşa după el. Pe la miezul nopţii, după ce citise „pravilele » şi poruncise bucătăresei prânzul de a doua zi, părintele mai intră o dată în odaia fiului.

Avocatul continua să citească, să bea şi să fumeze.

— E timpul să te culci. Dezbracă-te şi stinge lumânarea. Spuse moşneagul, aducând în odaie un miros de tămâie şi de mucuri arse. S-au făcut ceasurile douăsprezece… Văd că bei a doua sticlă? Oho!

— Fără vin nu se poate, taică. Dacă nu te stimulezi, nu faci treabă bună.

Savva se aşeză pe pat, tăcu un timp şi începu:

— Uite ce e, dragul meu. Mda. Nu ştiu cât am să mai trăiesc, dacă am să te mai văd o dată, şi de aceea e mai bine să-ţi spun astăzi dorinţa mea cea de pe urmă. Vezi tu. în tot timpul celor patruzeci de ani ai mei de slujbă, am strâns pentru tine o mie cinci sute de ruble în bani. Când am să mor, ia-le, dar.

Părintele Savva îşi suflă cu un aer solemn nasul şi continuă:

— Dar să nu le iroseşti, păstrează-le. Şi te mai rog ceva: trimite după moartea mea nepoatei mele Varenka o sută de ruble. Dacă n-o să-ţi pară rău, trimite-i şi Zinaidei douăzeci. Sunt orfane.

— Trimite-le toate cele o mie cinci sute. Eu n-am nevoie de ele, taică.

— Spui adevărat?

— Sigur că da. Tot am să le cheltuiesc.

— Hm. Şi când te gândeşti cum am strâns eu bănişorii ăştia! Oftă părintele Savva. l-am pus deoparte copeică cu copeică, pentru tine.

— Poftim, dacă vrei am să-i pun într-un dulăpior cu sticlă, în semn de dragoste filială, dar nevoie n-am de ei. O mie cinci sute – ptiu!

— Bine, fă cum vrei. Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi strâns, nu i-aş fi păstrat cu dragoste. Hai, acum dormi!

Părintele Savva făcu semnul crucii peste avocat şi ieşi. Se simţea puţin jignit. Îl râcâia nepăsarea cu care fiul nesocotise economiile lui de patruzeci de ani. Dar jignirea şi râcâiala îi trecură curând. Ceva îl îmboldea parcă mereu pe moşneag să se ducă din nou la fiul său, să stea de vorbă cu el, să discute ca „oamenii învăţaţi », să-şi aducă aminte de trecut, dar nu mai avu destulă îndrăzneală să-l stingherească: avocatul continua să studieze dosarul. Părintele începu să se plimbe de colo-colo, prin odăile neluminate, gândindu-se întruna. Şi tot gândindu-se, se duse în antreu să privească haina de blană a fiului; într-un elan părintesc şi nemaiştiind ce face, cuprinse cu amândouă mâinile blana, o strânse în braţe şi începu s-o sărute şi să facă semnul crucii peste ea, ca şi cum n-ar fi fost blană, ci însuşi fiul, „universitaristul ». De dormit nu putea să doarmă.

Poţi să crezi într-un dumnezeu fără epoleţi?


S-au desfiinţat!

de A.P. Cehov

Nu demult, când tocmai începuseră să se reverse apele primăverii, moşierul Vâvertov, praporcic în retragere, îl ospăta pe inginerul hotarnic Katavasov, care se abătuse pe la el. Beau, înfulecau şi comentau ultimele noutăţi. Katavasov, ca orăşean, era la curent cu toate: cu holera, cu războiul şi chiar cu mărirea impozitului pe băuturi: o copeică de grad. Inginerul vorbea, iar Vâvertov asculta, se mira şi la fiecare noutate exclama: „Nu mai spune! la, poftim! Aşa-a. »

— Dar de ce eşti astăzi fără epoleţi, Semion Antipâci? îl întrebă el dintr-odată, nedumerit, pe inginer.

Acesta nu răspunse de îndată. Tăcu un timp, bău un păhăruţ de votcă, făcu un gest înciudat cu mâna şi abia după aceea mormăi:

— S-au desfiinţat!

— Nu mai spune! Aşa-a. Eu nu citesc gazetele şi nu ştiu nimic din toate astea. Carevasăzică dumneavoastră, funcţionarii de la departamentele civile, nu mai purtaţi astăzi epoleţi? la poftim! Să ştii că, pe de o parte, nu-i rău: soldaţii n-o să vă mai ia drept ofiţeri şi n-o să vă mai salute de florile mărului. Dar pe de alta, mărturisesc că nici bine nu-i. Nu mai aveţi înfăţişarea aceea falnică. Nu mai aveţi aerul acela nobil!

— Ei, ce are a face! Spuse inginerul, repetându-şi gestul înciudat. Aspectul exterior al înfăţişării nu-i mare lucru. Ori că ai epoleţi, ori că n-ai – totuna e, numai gradul să ţi-l păstrezi. De aceea noi nu ne simţim deloc jigniţi. Pe voi însă, Pavel Ignatici, v-au jignit într-adevăr! Şi te plâng din toată inima.

— Adică cum? întrebă Vâvertov. Cine a putut să mă jignească?

— Cei care v-au desfiinţat. Fiindcă şi pe voi v-au desfiinţat. Cu toate că praporcicul nu e un grad mare, cu toate că nu-i nici cal, nici măgar, e totuşi un slujitor al patriei, un fel de ofiţer. Şi-a vărsat sângele. De ce să-i desfiinţezi gradul?

— Adică, lartă-mă, nu te înţeleg tocmai bine, începu să bolborosească Vâvertov, îngălbenindu-se şi holbând ochii. Cine ne-a desfiinţat?

— Cum, n-ai aflat? S-a dat un decret, prin care s-a desfiinţat gradul de praporcic. Să nu mai fie nici un singur praporcic! Nici să nu se mai pomenească de ei! Se poate să nu fi auzit? Ordinul glăsuieşte ca toţi activii cu grad de praporcic să fie înaintaţi la gradul de sublocotenent. Cât despre voi, cei în retragere, treaba voastră. Dacă vă face plăcere să vă spuneţi şi mai departe praporcici, n-aveţi decât, iar dacă nu, atâta pagubă!

— Carevasăzică, ce sunt acum?

— Dumnezeu ştie ce eşti! Acum nu mai eşti nimic, eşti un fel de nedumerire, eşti eter! Acum nici dumneata nu mai ştii ce eşti.

Vâvertov vru să întrebe ceva, dar nu mai fu în stare. Simţi un sloi de gheaţă în inimă, genunchii i se muiară, limba îi înţepeni. Cârnatul pe care tocmai îl mesteca i se opri nemestecat în gură.

— Urât s-a mai procedat cu voi, n-am ce zice! urmă inginerul oftând. Toate-s bune, dar măsura asta nu pot s-o aprob. Ce trebuie să urle acum ziarele din străinătate! Ai?

— Tot nu înţeleg, bâigui Vâvertov. Dacă nu mai sunt praporcic, apoi ce sunt? Nimic? Un zero? Dacă-i aşa cum spui, asta înseamnă că acum oricine poate să-mi spună o mojicie sau să mă tutuiască?

— Asta nu mai ştiu. Şi pe noi ne ia acum lumea drept conductori de tren! Deunăzi, directorul general al mişcării de la calea ferată se plimba pe peron în mantaua lui de inginer, fără epoleţi, aşa cum e ordinul acum. Un general i-a strigat: „Hei, conductorule, când pleacă trenul »? S-au luat la harţă şi a ieşit o întreagă dandana. Aşa ceva nu se poate scrie în gazete, dar. Toată lumea a aflat! Nu poţi să ascunzi sula în sac!

Buimăcit de această ştire, Vâvertov nu mai bău şi nu mai mâncă. încercă într-un târziu să dea peste cap un pahar de cvas rece, ca să-şi mai vină în fire, dar cvasul i se opri în gâtlej şi făcu cale întoarsă.

După ce îl petrecu pe inginer până la căruţă, praporcicul desfiinţat începu să se plimbe prin toate odăile, dus pe gânduri. Se gândi, se tot gândi, dar nu se alese cu nimic. Noaptea, întins în pat, ofta întruna şi continua să se gândească.

— Ei, ajunge! îi spuse nevastă-sa, Arina Matveevna, înghiontindu-l cu cotul. Gemi, de parcă ai naşte! Poate că nici nu-i adevărat. Du-te şi tu mâine pe la cineva şi întreabă. Cârpă ce eşti!

— Ai să vezi tu cârpă, dacă rămân fără grad şi fără titlu. Stai aici ca o balenă şi-i tot dai zor cu cârpă! Doar nu tu ţi-ai dat sângele pentru ţară!

A doua zi de dimineaţă, Vâvertov, care nu închisese ochii toată noaptea, porunci să se înhame roibul la brişcă şi se duse să culeagăinformaţii. Se hotărî să treacă pe la unul dintre vecini şi, de va fi nevoie, chiar pe la mareşalul nobilimii. Trecând prin Ipatievo, întâlni pe protoiereul Pafnuti Amalikiteanski. Părintele protoiereu, urmat de dascăl, venea de la biserică şi se ducea spre casă. Fluturându-şi mânios bastonul, se întorcea mereu către ţârcovnic şi-l ocăra: „Tâmpit mai eşti, măi frate! Mare tâmpit! »

Vâvertov coborî din brişcă şi se apropie de preot, cerându-i binecuvântarea.

— Sărbători fericite, părinte protoiereu! îi spuse el, sărutându-i mâna. Ai făcut slujba?

— Da, liturghia.

— Aşa-a. Ei, fiecare cu rostul lui! Dumneata paşti turma duhovnicească, noi îmbunătăţim pământul pe cât ne ajută puterile. Dar de ce eşti astăzi fără decoraţii?

În loc să răspundă, părintele făcu un gest înciudat cu mâna şi-şi văzu de drum.

— S-a interzis! Lămuri în şoaptă dascălul. Vâvertov îl petrecu cu privirea pe protoiereul ce păşea mânios şi inima i se strânse de o presimţire amară: vestea adusă de inginer părea deci adevărată!

Pornind mai departe, praporcicul se duse la vecinul său de moşie, maiorul Ijiţa. în timp ce brişcă intra în curtea maiorului, Vâvertov văzu următorul tablou: Ijiţa, în halat, cu un fes turcesc pe cap, stătea în mijlocul curţii, bătea furios din picioare şi dădea din mâini, iar vizitiul Filka plimba prin faţa lui, încoace şi încolo, un cal care şchiopăta.

— Nemernicule! Se răţoia maiorul. Pungaşule! Parşivule! Ar fi prea puţin să te spânzur! Sălbaticule! Ah, respectele mele! Spuse el, zărindu-l pe Vâvertov. Mă bucur că te văd. îţi place una ca asta? De o săptămână a nenorocit piciorul calului şi tace, pungaşul! N-a suflat un cuvânt! Dacă n-aş fi băgat de seamă, s-ar fi dus dracului copita! Ai? îţi place? Şi să nu-i trag câteva? Te întreb: să nu-i trag?

— Căluţu-i frumos, spuse Vâvertov, apropiindu-se de Ijiţa. Păcat! Trimite după veterinar, domnule maior. Am la mine în sat un veterinar foarte priceput, domnule maior!

— Domnule maior, mârâi Ijiţa, zâmbind dispreţuitor. Domnule maior! Nu-mi arde de glume! Mi s-a îmbolnăvit calul şi dumneata îmi tot dai cu domnule maior, domnule maior! Parcă ai fi o cioară: crr! Crr!

— Nu te înţeleg, domnule maior. Cum poţi să mă asemuieşti pe mine, om onorabil, cu o cioară?

— Dar eu ce fel de maior sunt? Parcă mai sunt maior?

— Da’ ce eşti?

— Dracu’ ştie ce sunt! Spuse Ijiţa. E mai bine de un an de când s-a desfiinţat gradul de maior. Dar ce-i cu dumneata? Pe ce lume trăieşti? Vâvertov îl privi cu groază pe Ijiţa şi începu să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, presimţind că-i de rău.

— Dă-mi voie. Spuse el. Eu totuşi nu înţeleg. Gradul de maior e doar un grad important!

— Da!

— Atunci cum vine asta? Dumneata. Să nu fii nimic?

Maiorul se mulţumi să facă un gest înciudat cu mâna şi începu să-i povestească cum nemernicul de Filka vătămase copita calului. Povesti îndelung şi, în cele din urmă, ridică până sub nasul lui Vâvertov copita bolnavă, cu o rană purulentă, acoperită cu un plasture de băligar.

Vâvertov nu mai auzea, nu mai pricepea nimic şi vedea totul ca prin sită. Îşi luă în neştire rămas-bun, se urcă în brişcă şi strigă deznădăjduit vizitiului:

— La mareşal! Repede! Dă bici calului! Moşia mareşalului nobilimii, consilierul de stat lagodâşev, era în apropiere.

Nu trecu nici un ceas şi Vâvertov intra în biroul lui şi îl saluta. Mareşalul şedea pe o canapea şi citea „Novoe vremea ». Zărindu-l pe musafir, înclină capul şi îi arătă un fotoliu.

— S-ar cădea ca înainte de toate să mă prezint, Excelenţă, începu Vâvertov, dar neştiind care îmi mai e rangul, îndrăznesc să recurg la Excelenţa Voastră pentru a căpăta lămuriri.

— Dă-mi voie, stimabile, îl întrerupse mareşalul. In primul rând să nu-mi mai spui Excelenţă. Te rog!

— Cum se poate. Suntem oameni mici.

— Nu de asta e vorba! lată, ziarele, (şi mareşalul repezi degetul spre „Novoe vremea », cu atâta indignare, încât găuri ziarul). Ziarele scriu că noi, consilierii de stat, nu vom mai fi excelenţe. Se dă aceasta ca sigur! Ce are a face? Nici nu-i nevoie, domnul meu! Nu-i nevoie! Aşa că să nu-mi mai dai acest titlu! Nici nu-mi trebuie! lagodâşev se ridică şi se plimbă mândru prin birou.

Vâvertov scoase un oftat şi scăpă şapca jos. „Dacă s-a ajuns chiar până la ei, gândi el, nu mai are nici un rost să-l întreb de praporcic şi de maior. Mai bine plec ». Vâvertov bolborosi ceva şi ieşi, uitându-şi şapca în biroul mareşalului. Peste vreo două ceasuri se întoarse acasă, galben, fără şapcă şi cu o groază prostească întipărită pe faţă. Coborând din brişcă, ridică sfios ochii spre cer: nu cumva s-o fi desfiinţat şi soarele?

Speriată, văzându-l în aşa hal, nevastă-sa îl copleşi cu întrebări, dar la toate întrebările ei, Vâvertov nu răspunse decât cu un gest deznădăjduit.  O săptămână întreagă n-a băut, n-a mâncat şi n-a închis ochii; se plimba năuc dintr-un colţ într-altul, gândindu-se întruna. Era tras la faţă, cu o privire năucă. Nu adresa nimănui o vorbă, nu cerea nimănui nimic, iar când Arina Matveevna îl sâcâia cu întrebările, se mulţumea să facă un gest de lehamite cu mâna, fără să scoată măcar un mormăit. Câte n-au încercat pentru a-l readuce în fire! l-au făcut must de soc, i-au dat „intern » untdelemn din candela de sub icoane, l-au aşezat pe o cărămidă fierbinte, dar toate acestea fără nici un folos. Vâvertov slăbea şi dădea înciudat din mână. în cele din urmă, l-au chemat pe părintele Pafnuti, ca să-l dăscălească. Protoiereul se munci o jumătate de zi, lămurindu-i că acum toate au drept scop înălţarea omului şi nicidecum înjosirea lui, dar sămânţa cea bună căzu pe un pământ sterp. Părintele luă o hârtie de cinci ruble pentru truda lui şi plecă, fără să fi izbutit nici el nimic. După o săptămână încheiată, Vâvertov prinse dintr-odată glas.

— De ce taci, nătărăule? Se răsti el pe neaşteptate la lliuşka, băiatul care deretica prin casă. Hai, fii obraznic! Bate-ţi joc de mine! Tutuieşte-I pe cel ce-a fost batjocorit, triumfă! După ce rosti aceste cuvinte, izbucni în plâns şi tăcu din nou încă o săptămână.

Arina Matveevna hotărî să-i ia sânge. Sosi felcerul, Îi luă două farfurii de sânge şi Vâvertov se simţi parcă mai uşurat. A doua zi după luarea sângelui se apropie de patul pe care era culcată nevastă-sa şi îi spuse:

— N-am să las lucrurile aşa, Arina. Acum sunt hotărât la orice. Mi-am dobândit gradul prin sârguinţă şi nimeni n-are nici un drept să atenteze la el. Aşa că iată la ce hotărâre am ajuns după ce am chibzuit bine: am să adresez o petiţie unei persoane sus-puse şi am să mă iscălesc: praporcicul cutare. Praporcic. înţelegi? Înadins! Praporcic.

Uite aşa! înadins!Soluţia aceasta îi plăcu atât de mult lui Vâvertov, încât se lumină la faţă şi ceru chiar de mâncare. Acum, înseninat de hotărârea sa, se plimbă prin odăi, zâmbeşte sarcastic şi visează:

— Pra-por-cic. Înadins.

Să nu pui scriitori în icoană


cehov5(sursa citatului: http://www.cehov-audio.com/)

Ghinion

 de A.P. Cehov

Mia Sergheici Peplov şi Cleopatra Petrovna, soţia lui, ascultau la uşă cu înfrigurare. Dincolo, în salonaş, se spuneau pe cât se pare vorbe de dragoste. Acolo era fiica lor, Nataşenka şi profesorul Şciupkin4 de la şcoala judeţeană.

— Mi se pare că merge! zicea Peplov în şoaptă, tremurând şi frecându-şi mâinile de nerăbdare. Bagă de seamă, Petrovna: îndată ce încep a vorbi despre sentimente, grăbeşte-te şi coboară icoana din perete, să mergem şi să-i binecuvântăm… Le punem icoana pe cap şi gata… Binecuvântarea asta e sfântă, nimic n-o mai poate strica… Nu mai are omul încotro, chiar dacă ne-ar da în judecată!

Dincolo de uşă avea loc următoarea discuţie:

— Lasă năravul ăsta, zicea Şciupkin, aprinzând un chibrit de pantalonii lui cu pătrăţele. Nu ţi-am scris nici o scrisoare!

— Ei, aşi! Parcă nu-ţi cunosc eu scrisul? râdea în hohote fata, alintându-se nefiresc şi trăgând cu ochiul din când în când în oglindă. Ţi l-am recunoscut imediat! Ceea ce mi se pare curios la dumneata e că eşti profesor de caligrafie, şi totuşi ai un scris ca de găină! Cum poţi învăţa pe alţii să scrie, când dumneata singur scrii aşa de urât?

— Hm… Asta nu înseamnă nimic. La caligrafie, principalul nu e scrisul… principalul e să nu se întreacă elevii cu gluma… Pe unul îl mai atingi cu linia peste cap, pe altul îl mai pui să stea în genunchi… Ce-are a face scrisul? Fleacuri! Nekrasov era scriitor, dar scria de ţi-e şi ruşine să te uiţi la scrisul lui! În „Culegerea de opere » e reprodus un facsimil.

— Una e Nekrasov şi alta eşti dumneata… (Oftează). Uite, cu un scriitor m-aş mărita cu plăcere. Toată viaţa mi-ar face poezii!

— Poezii pot să-ţi fac şi eu, dacă vrei.

— Şi despre ce ai putea dumneata să scrii?

— Despre dragoste… despre sentimente… despre ochii dumitale… O, când o să le citeşti, o să rămâi trăsnită! Or să-ţi dea lacrimile! Însă… dacă îţi scriu poezii de dragoste, îmi dai voie să-ţi sărut mânuţa?

— Ce mare lucru!. N-ai decât să mi-o săruţi şi acum!

Şciupkin sări în picioare şi, deschizând ochii mari, îşi lipi buzele de mâna plinuţă, care mirosea a săpun cu gălbenuş de ou.

— Coboară icoana! se grăbi Peplov, ghiontind-o cu cotul pe nevastă-sa. Apoi, palid de emoţie, începu să-şi încheie nasturii de la haină. Haide, repede!

Şi fără să piardă o clipă, deschise uşa de perete.

— Copii… începu el, ridicându-şi mâinile şi clipind cu ochii plini de lacrimi. Domnul să vă binecuvânteze, copii… Să trăiţi… să vă înmulţiţi…

— Şi… şi eu vă binecuvântez… şopti Petrovna, plângând de fericire. Fiţi fericiţi, dragii mei! O, dumneata îmi răpeşti singura mea comoară! se întoarse ea spre Şciupkin. S-o iubeşti, să fii bun cu ea…

De uimire şi de spaimă, Şciupkin rămase cu gura căscată. Asaltul părinţilor fusese atât de neaşteptat şi de îndrăzneţ, încât el nu mai era în stare să îngaime un cuvânt.

„Hait, m-am prins! Am căzut în laţ! îşi zise, simţind cum i se moaie picioarele. Ai dat de dracu’, frăţioare, că din asta nu-i chip să mai scapi! »

Şi Şciupkin îşi plecă resemnat capul, ca şi cum ar fi vrut să spună: „lată, luaţi-l, mă dau bătut! »

— Vă bi… vă binecuvântez… urmă tatăl, izbucnind şi el în plâns. Nataşenka, fetiţa mea… aşază-te colea, lângă el… Petrovna dă-mi icoana…

Dar deodată se opri din plâns şi obrazul i se strâmbă de mânie:

— Neroado! strigă furios către nevastă-sa. Cap sec ce eşti! Icoană-i asta?!

— O, Doamne – Dumnezeule!

Ce se întâmplase? Profesorul de caligrafie ridică ochii cu sfială şi înţelese că era salvat: în grabă, mama coborâse din perete, în locul icoanei, portretul scriitorului Lajecinikov. Bătrânul Peplov şi soţia lui, Cleopatra Petrovna, stăteau acum ruşinaţi, cu portretul în mână, neştiind ce să mai facă şi ce să mai spună. Iar profesorul de caligrafie profită de zăpăceală şi o şterse.

 

Să nu spui DA când el e beat


cehov_olgaVânătorul

de A. P. Cehov

O amiază fierbinte şi înăbuşitoare. Pe cer nici un nouraş. Iarba arsă de soare are o înfăţişare jalnică, deznădăjduită; de acum înainte, chiar dacă plouă, nu va mai putea să înverzească. Pădurea tace, nemişcată, de parcă ar privi stăruitor în văzduh, cu vârfurile copacilor, sau ar aştepta ceva.

Pe drum, de-a lungul mladei, merge alene, legănându-se, un bărbat înalt, îngust în umeri, de vreo patruzeci de ani, cu rubaşcă roşie, pantaloni boiereşti cârpiţi şi cizme mari. În dreapta drumului înverzeşte mlada, în stânga se întinde până în zare o mare aurie de secară coaptă. Omul e roşu la faţă şi asudat. Pe capul lui frumos, bălan, poartă ştrengăreşte o şepcuţă albă cu cozoroc drept, de jocheu, dăruită pesemne într-o clipă de dărnicie de vreun boier tânăr. De umăr îi atârnă o geantă de vânătoare, în care zace, aruncat mototol, un cocoşel de munte. Vânătorul ţine în mână o puşcă de vânătoare cu două ţevi, cu cocoaşele ridicate, şi nu-şi ia ochii de la câinele lui bătrân şi costeliv, care aleargă înainte, mirosind întruna tufele. în jur, linişte; nici un foşnet. Toate vietăţile s-au ascuns de arşiţă.

— Egor Vlasâci! aude deodată vânătorul un glas sfios.

Tresare şi, aruncând o privire îndărăt, se încruntă. Lângă el, răsărită parcă din pământ, stă o femeie de vreo treizeci de ani, galbenă la faţă, cu secera în mână. Femeia încearcă să-i prindă privirea şi zâmbeşte sfios.

— A, tu eşti Pelagheia! Spune vânătorul, oprindu-se şi lăsând încet în jos cocoaşele. Hm! Cum de ai nimerit pe-aici?

— Păi, aici seceră nişte femei din satul nostru, aşa că sunt şi eu cu ele. Îs muncitoare cu ziua, Egor Vlasâci.

— Aşa-a. Mormăie înfundat Egor Vlasâci şi porneşte încet înainte. Pelagheia se ia după el. Fac astfel în tăcere vreo douăzeci de paşi.

— De mult nu te-am văzut, Egor Vlasâci. Spune Pelagheia, privind cu drag umerii şi spatele vânătorului care se mişcă în ritmul mersului. De când te-ai abătut pe acasă în Săptămâna Mare, să bei apă, n-am mai dat ochii cu dumneata. Şi atunci, cât ai stat şi în ce hal erai? Beat! M-ai certat, m-ai bătut şi ai plecat. După aceea te-am tot aşteptat, te-am aşteptat mereu. Mi s-au uscat ochii aşteptându-te. Of, Egor Vlasâci, Egor Vlasâci! Măcar o singură dată să fi venit.

— Ce să fac eu la tine?                                                            

— Ei da, fireşte, de făcut n-ai ce face, dar aşa. Oricum, de n-ar fi decât gospodăria. Să mai vezi şi dumneata cum e şi ce e. Doar dumneata eşti stăpânul, la te uită, ai împuşcat un cocoş de munte! Egor Vlasâci, ce-ar fi să stai jos, să te odihneşti?

Spunând toate acestea, Pelagheia râde, ca o prostuţă, şi-l soarbe din ochi pe Egor. Faţa ei străluceşte de fericire.

— Să stau jos? Bine. Spune vânătorul nepăsător şi alege un locşor între doi brazi tineri. Da’ ce stai în picioare? Şezi şi tu!

Pelagheia se aşază mai la o parte, în plin soare şi, ruşinându-se de bucuria ei, îşi acoperă cu palma gura plină de zâmbet. Câteva clipe se scurg în tăcere.

— Să fi venit măcar o dată, spune iarăşi în şoaptă Pelagheia.

— La ce? Oftează Egor, scoţându-şi şepcuţa din cap şi ştergându-şi cu mâneca fruntea stacojie.

— N-are nici un rost. Să vin pe un ceas, două, ar fi doarfâţâială de pomană, mai mult te-aş stârni, că de rămas cu totul în sat – nu mă rabdă inima. Ştii doar şi tu că-s om răsfăţat. Mie îmi trebuie un pat bun, un ceai bun, vorbe alese. Vreau să mi se dea toată atenţia, iar la tine în sat e sărăcie, fumăraie. N-aş putea să stau nici o zi. Dacă, hai să zicem aşa, s-ar da poruncă de la stăpânire cum că trebuie neapărat să stau la tine, aş da foc casei, sau mi-aş face seama. De mic copil am în mine acest răsfăţ; n-ai ce-i face.

— Şi acum unde stai?

— La boierul Dmitri Ivanâci; sunt vânător. Slujba mea e să îngrijesc de vânat pentru masă, dar mă ţine mai mult aşa. De haz.

— Asta nu-i treabă de om aşezat, Egor Vlasâci. Vânătoarea e o joacă, iar dumneata pari a o socoti meserie. îndeletnicire adevărată.

— Tu nu poţi înţelege, proasto, spune Egor, privind visător cerul. De când eşti, n-ai priceput şi nici n-ai să pricepi vreodată ce fel de om îs eu.

După capul tău, eu sunt un smintit, un rătăcit, iar pentru cei care se pricep, sunt cel mai de frunte ţintaş din tot judeţul. Boierii preţuiesc lucrul ăsta, şi despre mine s-a scris chiar la revistă. Nimeni nu se poate asemui cu mine în ale vânătorii. Iar dacă nu-mi place treaba noastră ţărănească, asta nu-i din răsfăţ, nu-i din fudulie. De când eram copil, vezi tu, n-am cunoscut altă îndeletnicire decât puşca şi câinii. Dacă mi se lua puşca, mă apucam de undiţă, de mi se lua undiţa, prindeam peştele cu mâna. Ei, mai făceam şi pe geambaşul, băteam iarmaroacele când aveam bani, şi apoi ştii şi tu că mujicul care s-a făcut vânător sau geambaş nu se mai întoarce la plug. Odată ce s-a cuibărit în sufletul omului dorul de libertate, nu-l mai scoţi de acolo, orice ai face. Tot aşa e şi cu boierii: care dintre ei se face aftor sau altfel de artist, aceluia i-e sortit să nu mai fie nici funcţionar, nici moşier. Tu eşti muiere, nu pricepi, dar lucrurile astea trebuie înţelese.

— Pricep, Egor Vlasâci.

— Ba se vede că nu pricepi, că te văd gata-gata să plângi.

— Nu. Nu plâng. Spune Pelagheia, întorcând capul în altă parte. Mare păcat, Egor Vlasâci! Măcar o zi să fi trăit împreună, sărmana de mine. îs doisprezece ani de când ne-am luat şi. între noi n-a fost niciodată dragoste! Nu. Nu plâng.

— Dragoste. Mormăie Egor, scărpinându-se pe mână. Păi ce dragoste să fie? E numai o formă că suntem bărbat şi nevastă, că încolo. Pentru tine eu îs un om sucit, iar tu eşti pentru mine o biată muiere care nu pricepe nimic. Nu ne potrivim! Eu îs liber, răsfăţat, chefliu, iar tu eşti o lucrătoare, o opincară, trăieşti în murdărie, eşti mereu cu spinarea încovoiată. Eu mă socot în fruntea tuturor din partea vânătorii, iar tu mă priveşti cu milă. Unde-i potriveala?

— Dar suntem cununaţi, Egor Vlasâci! începe să plângă Pelagheia.

— Nu suntem cununaţi de bunăvoie. Ai uitat? Mulţumeşte contelui Serghei Pavlâci. Şi ţie. De ciudă că trag mai bine ca el, contele m-a îmbătat o lună întreagă, iar pe un om beat îl faci să-şi schimbe până şi legea, darmite să se cunune. Şi drept răzbunare m-a cununat cu tine în timp ce eram beat. Un vânător cu o văcăriţă! Ai ştiut că eram beat; de ce m-ai luat? Doar nu erai iobagă, puteai să te împotriveşti! Se înţelege, pentru o văcăriţă e mare noroc să o ia un vânător, dar trebuia să ai şi puţină minte. Acum, poftim: chinuieşte- te şi plângi. Contele şi-a făcut mendrele, iar tu – boceşte. Loveşte-te cu capul de pereţi.

Se aşterne tăcerea. Trei raţe sălbatice trec în zbor deasupra mladei. Egor se uită la ele şi le urmăreşte cu privirea până când, prefăcute în trei puncte ce abia se mai zăresc, raţele se lasă, hăt departe, dincolo de pădure.

— Şi din ce trăieşti? întreabă el, mutându-şi privirea de la raţe la Pelagheia.

— Vara mă tocmesc la muncile câmpului şi iarna iau un copilaş de la leagăn şi-l hrănesc cu biberonul. Capăt o rublă şi jumătate pe lună.

— Aşa.

Şi din nou tăcere. De pe o tarla secerată se aude un cântec încet, care se frânge chiar de la început. E prea cald ca să cânţi.

— Lumea zice că i-ai făcut Akulinei casă nouă, spune Pelagheia.

Egor tace.

— îţi place, vasăzică.

— Aşa ţi-e norocul, de! Asta ţi-i soarta! Spune vânătorul, întinzându-se. Rabdă, amărâto. Şi acum rămâi cu bine, prea m-am luat cu vorba. Diseară trebuie să fiu la Boltovo.

Egor se ridică, se întinde iar şi îşi aruncă puşca peste umăr. Pelagheia se scoală şi ea.

— Şi când mai dai prin sat? întreabă dânsa cu glas stins. — La ce? Treaz n-am să vin niciodată, iar când îs beat, ce folos ai să mă vezi? Când îs beat mă mânii uşor. Rămâi cu bine! — Mergi sănătos, Egor Vlasâci. Egor îşi pune şapca pe ceafă şi, după ce cheamă câinele, îşi vede de drum. Pelagheia rămâne locului şi se uită după el. Se uită la spatele lui, la ceafa lui de voinic, la mersul lui nepăsător, şi ochii îi sunt plini de jale şi de dor. Privirea ei îmbrăţişează făptura înaltă, osoasă a bărbatului ei şi o mângâie, o dezmiardă. Simţindu-i parcă privirea, Egor se opreşte şi se uită înapoi. Tace, dar după chip, după umerii ridicaţi, Pelagheia înţelege că vrea să-i spună ceva. Se apropie sfios de el şi-l priveşte cu ochi rugători. — Na, ţine! Spune el, întorcând capul în altă parte. îi întinde o hârtie de o rublă, mototolită, şi se îndepărtează repede. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Spune ea primind în neştire rubla. Vânătorul păşeşte pe cărarea ce se aşterne până departe, drept, ca o curea întinsă. Albă ca varul, nemişcată ca o statuie, Pelagheia rămâne ţintuită locului şi îi soarbe cu privirea fiecare pas. Dar culoarea roşie a rubăştii lui începe să se amestece cu culoarea închisă a pantalonilor, paşii nu i se mai văd şi nu se mai poate deosebi nici câinele de cizme. Se vede numai şepcuţa, dar. Deodată Egor face la dreapta, în mladă, şi şepcuţa se pierde şi ea în verdeaţă. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Şopteşte Pelagheia şi se ridică în vârful picioarelor, pentru a mai prinde măcar o dată cu privirea şepcuţa albă.

 

Un roman cum nu mai avem altul


ligia ruscuRomanul « O dimineaţă la vânătoare », de Ligia Ruscu, e senzaţional. A apărut în vara aceasta şi se poate spune că este un dublu debut – al autoarei (care, la 47 de ani, intră în literatură cu o lovitură de maestru) şi, deşi vi se va părea poate nerezonabil ce zic, eu zic că avem de-a face cu primul roman istoric adevărat din literatura română (mi-ar plăcea să îmi daţi contraexemple, abia aştept să comentăm după ce citiţi cartea!).

Primul titlu care mi-a venit în minte pentru această postare a fost « Balzac, Stendhal şi Agatha Christie » (şi îmi părea rău că nu mai rămânea loc şi pentru Dumas). Am văzut apoi că un comentator mai avizat (Ovidiu Pecican, în revista Apostrof) ajunsese la aceeaşi concluzie: că Ligia Ruscu combină ingenios în scrisul său tuşe din aceşti patru mari în genurile lor, reuşind totuşi să-şi contureze un stil propriu; ba mai adaugă Ovidiu Pecican, pe bună dreptate, şi un buchet de autoare britanice (din care proza Ligiei Ruscu nu se inspiră, ci al căror aer îl respiră). Fiind eu un mare fan Jane Austen, m-am mirat că nu mi-a venit în minte numele, deşi îi simţisem mireasma de flori de câmp. Dar să vă las să citiţi un fragment din cronica mentionată (fragment care include şi o lovitură de maestru – a criticului, de data asta):

« Familie, chiverniseală, preocuparea pentru un testament a potenţialilor moştenitori, călătoria la un conac boieresc de la ţară sunt elemente ce pot fi regăsite şi la Jane Austin, şi la surorile Brontë, şi la Daphne du Maurier, deşi cea care scrie nu aparţine unei tradiţii literare anglo saxone, ci propriei noastre literaturi. […]Textul ei nu are nimic din romanul burghez, „proustian“, al Hortensiei Papadat Bengescu, şi nici din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, după cum nici din stilul aventuros şi alert al Ursitei lui Hasdeu. Te duce cu gândul mai degrabă la stendhalism şi balzacianism, la Al. Dumas tatăl chiar, cel din naraţiunile de fundal, din povestirile contemporane acestuia, explorând o versiune de romantism echilibrat, o alianţă a lui cu un anume realism istoric. Naraţiunea liniară, fără meandre şi surprize de anvergură, care să răstoarne perspectiva, captivează şi poartă mai departe cititorul, către deznodământul unei poveşti de dragoste ce se împleteşte şi din tatonări aşa zicând criminalistice. Dar, remarca o persoană avizată, cea mai potrivită trimitere culturală pentru ataşamentul dintre Sofia şi Receanu rămâne cea referitoare la Scarlet O’Hara şi Rhett Butler din faimosul roman al Margretei Mitchell, Pe aripile vântului. Să fie vorba despre o influenţă insidioasă şi rămasă ascunsă chiar şi pentru autoare? Ori despre pariul unei replici româneşti? Cert este că O dimineaţă la vânătoare – titlu ce aminteşte de Dramă la vânătoare de A. P. Cehov – se recomandă ca o lectură agreabilă şi recompensantă. »

Sunt tare curios cine e « persoana avizată » care i-a sugerat lui Ovidiu Pecican trimiterea la Rhet Butler. În timpul lecturii nici măcar n-am mirosit apropierea Alexandru Receanu – Rhett Butler, dar acum mi se pare izbitoare asemănarea. Pe Scarlett O’Hara nu o prea recunosc. Mostre de Cehov sunt câteva (scenele cu boierul Bălteanu, sau cea a chefului de la colonelul Gribovski), dar, în ansamblu, romanul Ligiei Ruscu e mai degrabă tolstoian (deşi aş spune că Război şi Pace, în ansamblu, e un roman istoric mult mai diluat cu filozofări decât O dimineaţă la vânătoare).

Lectura e agreabilă şi captivantă. Nu e ca şi cum aş spune că e o carte « drăguţă », călduţă. Repet ce am spus în titlu: e un roman cum nu mai avem altul. Care ar trebui avut în vedere de profesorii de limba română pentru al pune în fruntea recomandărilor atunci când vor să stimuleze cititul folosindu-se de plăcerea lecturii.

Şi ar trebui avut în vedere de profesorii de istorie atunci când vor să trezească interesul pentru istoria României (am uitat să va spun că Ligia Ruscu o diletantă în literatură, ca profesionistă cercetează şi predă istoria antică la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj), mai ales că romanul recreează atmosfera din Ţara Românească în perioada anilor « 30 ai secolului XIX (dar cu frecvente trimiteri la perioada 1806-1812, sau la « zavera » de la 1821 – cea care era descrisă în manualele din anii naţional-comunismului ca « revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu »), epocă prin care se trece « pe repede înainte » la orele de istorie (asta dacă se trece vreodata prin ea!). E o perioadă de tranziţie (în toate: în îmbrăcăminte, în bucătărie, în limbă, în alfabet ş.a.), dar e chiar tranziţia din care se naşte România modernă.

Avem în literatura română fantezii istorice (Sadoveanu fiind exponenţial pentru acest gen care a fost catalogat abuziv ca roman istoric) şi avem reconstituiri de atmosferă pentru intrigi amoroase, poliţiste sau psihologice proiectate în trecut. Roman istoric adevărat pănă în anul graţiei 2014 nu s-a scris. Acesta e primul. Şi, întâmplător sau nu, începe cu începutul: vremea bunicilor şi străbunicilor României moderne.

Şi mai e un mare merit în venele de istorie din acest roman: autoarea reuşeşte să de la o parte pâcla ideologiilor ulterioare şi să ne dea o versiune la dimensiunea umanului, ca şi cum te-ai întoarce de-adevăratelea cu mintea la 1832 si n-ai şti nimic din ce va urma, cui i-a dat şi cui nu i-a dat istoria prim-planul în deceniile care au urmat.

Constat că nu sunt atât de aberant pe cât credeam cu ideea că O dimineaţă la vânătoare e singurul roman istoric scris vreodată în limba română. Zice Cosmin Ciotloş în România literară:

« Nu fac statistică aici, dar merită subliniat că într-un fel, O dimineaţă la vânătoare vine să umple nişte goluri. Unul e cel de perspectivă, reconstituirile neideologizate de epocă şi de imaginar colectiv fiind, cum am văzut, deficitare. Celălalt se referă strict la perioadă. Dacă parfumul fanariot a aprins curiozitatea prozatorilor români (ca şi frenezia revoluţionară paşoptistă), dacă balcanismul i-a cucerit pe destui (de toată mâna), despre tranziţia aceasta, despre deceniile în care Ţările Române se reoccidentalizează sub presiunea modelului francez şi cu sprijin rusesc nu s-a prea scris nimic valabil. Pe acest fundal, o serie de întâmplări de tip policier (declanşate de un accident cinegetic, care se dovedeşte a fi o crimă) nu e numaidecât o găselniţă, cât un fapt ce ţine de stilistica epocii. N-am să stric, deci, plăcerea cititorilor, devoalând făptaşul şi urmărind raţionamentele detectivistice din roman. »

Vă las şi eu să savuraţi deliciile stilistice, detectivistice şi istorice etalate în acest roman de excepţie (în sensul cel mai propriu al cuvântului). Mai adaug doar o prezentare TV concisă şi precisă, marca Dan C. Mihailescu – aici.

Nu râvni la ce ai dat pe două ruble


cehov4Fiinţe mărunte

de A.P. Cehov

„Mult stimate domn, părinte şi binefăcător! » îşi compunea funcţionarul Nevârazimov scrisoarea de felicitare către şeful său.

„Vă doresc să petreceţi atât această zi de Paşti, cât şi cele multe ce vor urma, în plină sănătate şi belşug. Doresc şi familiei dumneavoastră. »

Lampa, în care gazul era pe isprăvite, fumega, răspândind un miros înecăcios. Pe masă, chiar pe lângă mâna lui Nevârazimov, alerga zănatică încoace şi încolo o libarcă rătăcită. într-o odaie ceva mai depărtată de biroul funcţionarului de serviciu, Paramon portarul îşi lustruia pentru a treia oară şi cu atâta foc ghetele de zile mari, încât zgomotul scuipatului şi al periei se putea auzi în toate încăperile.

„Ce-aş mai putea să-i scriu nemernicului? » îşi frământa mintea Nevârazimov, ridicând ochii în tavanul afumat. Pe tavan văzu un cerc întunecat – umbra abajurului. Mai jos, cornişa plină de praf şi, sub cornişă, pereţii goi, zugrăviţi cine ştie când într-un albastru roşcat. Încăperea aceasta a funcţionarului de serviciu i se păru lui Nevârazimov atât de hâdă şi de pustie, încât i se făcu milă nu numai de el, ci chiar şi de libarcă…

„Eu îmi fac orele şi plec, dar ea va rămâne dejurnă în camera asta toată viaţa ei de libarcă! Gândea el, întinzându-se şi căscând. Ce plictiseală! Să-mi lustruiesc şi eu ghetele, sau ce să fac?

După ce se mai întinse o dată, Nevârazimov îşi târî picioarele până în camera portarului. Paramon nu-şi mai lustruia ghetele. Cu peria într-o mână şi cu cealaltă făcându-şi semnul crucii, stătea lângă ferestruica deschisă şi asculta.

— Se trag clopotele! îi şopti el lui Nevârazimov, privindu-l ţintă cu ochii larg deschişi. A început!

Nevârazimov îşi apropie şi el urechea de ferestruică şi ascultă. Odată cu aerul proaspăt, primăvăratic, năvălea în odaie dangătul clopotelor de Paşti. Zvonul lor se amesteca cu huruitul trăsurilor şi din harababura de sunete se desprindea desluşit numai dangătul vioi, subţire ca un glas de tenor, al clopotului bisericii celei mai apropiate, şi râsul zgomotos, ascuţit, al unui trecător.

— Ce forfotă! oftă Nevârazimov, privind jos în stradă, unde sumedenia de umbre se iveau şi se topeau în lumina felinarelor. Toţi se grăbesc să se ducă la Înviere. Sigur că ai noştri au şi tras câte o duşcă şi acum hoinăresc prin oraş. Ce veselie pe ei, ce taifas. Numai pe mine m-a oropsit soarta să stau ţintuit aici, într-o asemenea seară. Şi asta în fiecare an!

— Cine vă pune! Doar nu eraţi dumneavoastră de serviciu astăzi, ci Zastupov, care v-a plătit să-i ţineţi locul. Cum îi vine cuiva chef să se plimbe, dumneavoastră gata sunteţi să-l înlocuiţi. Asta-i lăcomie!

— Lăcomie! Pe dracu! La ce să te lăcomeşti! Nu iau decât două ruble şi uneori câte o cravată, aşa, pe deasupra. Asta-i sărăcie, nu lăcomie! Bine ar fi să mă pot duce acum cu câţiva prieteni la slujba învierii, după aceea să iau o gustare bună, ca de Paşti. Să beau, să mănânc, apoi să mă culc şi să dorm pe săturate! Sau să şed frumos la masă, cu un cozonac sfinţit în faţă, cu samovarul şuierând lângă mine, şi de cealaltă parte a mesei, cu o fată drăguţă, care să-mi placă. Tragi un păhăruţ, o apuci de bărbie, şi parcă eşti altul. Te simţi om. Da’ ce să mai vorbim! S-a dus dracului viaţa. Poftim, alt terchea-berchea care trece tolănit în trăsură, şi eu stau ţintuit aici şi-mi rumeg amarul.

— Fiecare cu norocul lui, Ivan Danâlici. O să dea Dumnezeu şi o să ajungeţi la un grad mare şi atunci o să vă plimbaţi şi dumneavoastră cu trăsura.

— Eu? Glumeşti, măi frate! Mai departe de consilier titular n-am să ajung niciodată, orice aş face. Eu sunt incult.

— Păi parcă şeful nostru e mai dihai? Nu prea are nici el carte şi totuşi.

— Ei, şeful nostru a furat o sută de mii de ruble până a ajuns aici. Apoi, şi înfăţişarea lui nu se potriveşte cu a mea. Cu mutra mea păguboasă nu poţi să ajungi departe! Am şi un nume păcătos: Nevârazimov! Ce mai una alta, frate dragă, situaţia mea e fără nădejde. Trăieşte, dacă-ţi place; dacă nu, spânzură-te.

Nevârazimov se depărtă de ferestruică şi, copleşit de jale, începu să se plimbe fără rost prin odăi. Dangătul clopotelor se făcea din ce în ce mai tare. Nu mai era nevoie să stai lângă fereastră ca să-l auzi. Şi cu cât vuietul lor se auzea mai desluşit, cu cât trăsurile huruiau mai tare, cu atât mai întunecaţi păreau pereţii, mai afumată cornişa şi cu atât mai rău fumega lampa.

„Ce-ar fi s-o şterg de la serviciu? » gândi Nevârazimov. Dar fuga aceasta nu i-ar fi folosit la nimic. După ce ar fi ieşit din clădirea instituţiei în care lucra şi ar fi hoinărit o vreme prin oraş, s-ar fi dus acasă, unde totul era şi mai hâd şi mai trist ca în camera funcţionarului de serviciu. Şi să zicem că ar fi petrecut bine de Paşti, dar ce-ar fi urmat după aceea? Aceiaşi pereţi trişti, aceleaşi zile de sărbătoare în care se tocmea funcţionar de serviciu, aceleaşi scrisori de felicitare.

Nevârazimov se opri în mijlocul camerei şi rămase pe gânduri. Nevoia unei alte vieţi, mai bune, îi strânse nespus de dureros inima. Fu cuprins de o dorinţă sălbatică de a se afla deodată în stradă, de a se contopi cu mulţimea vie, de a fi părtaş la sărbătoarea în cinstea căreia vuiau toate clopotele şi huruiau trăsurile. I se făcu un dor nebun de cele trăite cândva în copilărie: familia, adunată toată, chipurile solemne ale rudelor, faţă de masă albă, lumină, căldură. Revăzu în gând trăsura în care tocmai trecuse o cucoană, paltonul cu care se plimba fudul şeful personalului, lanţul de aur care împodobea pieptul secretarului. Apoi se perindară prin minte alte imagini: un pat cald, Stanislavul, nişte ghete noi, o uniformă de serviciu fără coate tocite. I se perindau prin minte, fiindcă jinduia atâta după ele. „Sa fur ceva? Se întrebă el dintr-odată. De furat e uşor, dar de ascuns e mai greu. Se spune că ăi de fură fug în America, dar dracu’ ştie unde o fi şi America aia! Şi ca să furi îţi trebuie un pic de cultură. » Dangătul amuţi. Se auzea acum numai huruitul îndepărtat al trăsurilor şi tuşea lui Paramon, dar jalea şi mânia lui Nevârazimov creşteau tot mai mult, înăbuşindu-l. Ceasornicul de perete al instituţiei bătu douăsprezece şi jumătate.  „Dacă aş face un denunţ? Proşkin a făcut un denunţ în scris şi de atunci totul îi merge din plin. » Nevârazimov se aşeză la birou şi se adânci în gânduri. Lampa, în care gazul se sfârşise, fumega cât putea, gata-gata să se stingă. Libarca rătăcită tot mai alerga de colo până colo pe masă şi nu-şi găsea adăpost. „De făcut un denunţ, se poate, dar cum? Trebuie ticluit cu toate echivocurile, cu fel de fel de aluzii, aşa cum a făcut Proşkin. Eu, de unde să pot aşa ceva? Aş scrie o comedie, ceva de pe urma căreia tot eu aş păţi-o. Aş încurca totul, lua-m-ar dracu’! » Şi tot bătându-şi capul să afle un mijloc de a ieşi din situaţia sa fără de ieşire, privirea îi căzu pe ciorna scrisorii de felicitare începută cu puţin înainte. Această scrisoare era adresată unui om pe care-l ura din tot sufletul şi de care se temea, unui om de la care de zece ani de zile căuta să obţină transferarea sa dintr-un post de şaisprezece ruble într-unui de optsprezece.

— Aha. Nu te mai astâmperi, drăcoaico! spuse el, plesnind mâniat cu palma libarca ce avusese nenorocul să-i atragă atenţia. Scârbo! Libarca căzu pe spate şi începu să dea disperată din picioare. Nevârazimov o apucă de un picior şi o aruncă în sticla lămpii. în sticlă zvâcni o flacără scurtă şi se auzi sfârâind.

Şi Nevârazimov se simţi uşurat.

Asta a fost porunca a zecea din decalogul patetic cehovian. Am mai pus anterior acolo povestirile Răufăcătorul (porunca a şasea), Scriitorul (a noua) şi Stâncă neclintită (a opta).

 

Să nu-ţi faci năvod cu piuliţe


Răufăcătorul

 de A.P. Cehov

În faţa judecătorului de instrucţie stă un mujic mic de stat, numai pielea şi osul, în rubaşcă de pânză groasă şi nădragi peticiţi. Obrazul lui năpădit de peri şi ciuruit de vărsat, ochii ce abia i se văd de sub sprâncenele stufoase, pleoştite, exprimă un soi de asprime posacă. Pe cap, în loc de şapcă are o claie încâlcită de păr de mult certată cu pieptenul şi care îi dă o înfăţişare şi mai ursuză. E desculţ.

— Denis Grigoriev! începe judecătorul de instrucţie. Vino mai aproape şi răspunde la întrebările mele. în ziua de şapte iulie anul curent, paznicul de cale ferată Ivan Semionov Akinfov, trecând dimineaţa pe linie, în dreptul verstei 114, te-a găsit deşurubând o piuliţă din cele cu care sunt fixate şinele de traverse. Uite piuliţa! Cu ea te-au şi arestat. Aşa a fost?

— Ce să hie?

— Aşa s-au întâmplat lucrurile, cum le declară Akinfov?

— Păi da.

— Bine, dar pentru ce deşurubai piuliţa?

— Ce să hie?

— la mai lasă pe „ce să hie » şi răspunde la întrebare: pentru ce deşurubai piuliţa?

— Păi de, dacă n-aveam nevoie de ea, n-o deşurubam, spune cu glas răguşit Denis, uitându-se chiorâş în tavan.

— Şi ce nevoie ai avut de piuliţă?

— De piuliţă? Păi noi le punem greutate la undiţă.

— Care „noi »?

— Noi, poporul. Adicătelea mujicii din Klimovka.

— Ascultă, omule, mie să nu-mi faci pe prostul. Vorbeşte omeneşte. Ce- i povestea asta cu greutatea? N-are rost să îndrugi minciuni!

— N-am minţit de când m-a făcut mama şi o să mă apuc să mint aşa, nitam-nisam? Mormăie Denis, clipind din ochi. Păi spuneţi şi dumneavoastră, înălţimea Voastră, se poate fără greutate? Dacă agăţi un peştişor viu sau un vierme de cârligul undiţei, cum vreţi să se ducă la fund fără greutate? Auzi că mint. Zâmbeşte batjocoritor Denis. Doar n-are peştişorul ăla pe dracu’ în el, să prindă peştele mare, dacă rămâne la faţa apei! Bibanul, ştiuca şi mihalţul vânează peştişorii care stau la fund. Dacă momeala pluteşte deasupra, apoi cine s-o apuce? Doar vreun avat, şi ăla prea arar. La noi în râu nu-s avaţi. Că lor le place în ape mai întinse.

— Şi de ce îmi vorbeşti acum de avaţi?

— Păi dumneavoastră m-aţi întrebat! La noi şi boierii tot aşa pescuiesc. Nici măcar un ţânc nu s-ar apuca să pescuiască fără greutate. Fireşte, unul care nu se pricepe o să se ducă la pescuit şi fără greutate. Că nărodul, ce ştie el?

— Prin urmare, spui că ai deşurubat piuliţa pentru a face din ea o greutate?

— Apăi cum! Doar nu ca să joc arşice cu ea!

— Dar pentru greutate puteai să iei o bucată de plumb, un glonte. Un cui oarecare.

— Plumb nu găseşti pe drum; trebuie să-l cumperi, iar un cui nu-i bun pentru treaba asta. Nici că se poate ceva mai potrivit decât o piuliţă. E grea şi are gaură.

— Iar faci pe prostul! Parcă te-ai fi născut ieri, sau ai fi căzut din cer. Nu înţelegi ce urmări poate să aibă această deşurubare, nătărăule? Dacă paznicul nu ar fi fost cu ochii în patru, ar fi putut deraia un tren, ar fi murit oameni! Şi numai tu i-ai fi omorât!

— Ferească sfântul, înălţimea Voastră! De ce să-i omor? Doar nu suntem niscaiva păgâni, sau niscaiva răufăcători? Slavă Domnului, am trăit o viaţă de om şi nu numai că n-am omorât pe nimeni, dar nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva. Izbăveşte-mă şi miluieşte-mă, Maică Precistă. Se poate una ca asta!

— Şi de ce crezi că se produc accidentele de cale ferată? Se deşurubează două-trei piuliţe – şi gata accidentul.

Denis zâmbeşte ironic şi se uită neîncrezător la judecătorul de instrucţie.

— Oare?! De câţi ani deşurubează tot satul piuliţe, şi ferit-a sfântul să se fi întâmplat ceva, iar dumneavoastră vorbiţi de accident. Şi cum că aş fi omorât oameni. Dac-aş fi scos o şină, sau, să zicem, aş fi pus o bârnă de-a curmezişul liniei, ei, atunci poate că s-ar fi răsturnat trenul, dar aşa. Ptiu! O piuliţă!

— Dar înţelege, omule, că piuliţele prind şinele de traverse!

— Asta o ştim noi. Doar nu le deşurubăm pe toate. Mai şi lăsăm din ele. O facem şi noi cu socoteală. Pricepem şi noi câte ceva.

Denis cască şi îşi face semnul crucii peste gură.

— Anul trecut un tren a deraiat chiar prin locurile acestea, spune judecătorul de instrucţie. Acum înţeleg de ce. A fost.

— Ce să hie?

— Spun că acum înţeleg de ce a deraiat trenul anul trecut. Da, înţeleg!

— Păi de aia sunteţi dumneavoastră cu carte, ca să le înţelegeţi pe toate, binefăcătorilor. A ştiut Dumnezeu cui să dea minte. Aşa că  dumneavoastră aţi şi judecat cum şi ce, nu ca paznicul care de! E tot mujic, n-are minte, te înhaţă de guler şi te târâie după el. Întâi să judece cum e cazul, apoi să te înhaţe! Ce să zic, dacă-i mujic, are şi minte de mujic. Mai însemnaţi acolo în hârtii, vă rog, înălţimea Voastră, că mi-a tras şi doi pumni în gură şi unul în piept.

— Când s-a făcut percheziţie la tine, s-a găsit încă o piuliţă. Din ce loc ai deşurubat-o pe aceea, şi când?

— Vorbiţi de piuliţa care era sub lădiţa roşie?

— Nu ştiu unde o ţineai, dar ştiu că s-a mai găsit. Când ai deşurubat-o?

— N-am deşurubat-o eu, mi-a dat-o Ignaşka, băiatul lui Semion strâmbul. Vorbesc de aia de sub lădiţă, că pe a din curte, din sanie, am deşurubat-o cu Mitrofan.

— Care Mitrofan?

— Mitrofan Petrov. N-aţi auzit de el? E de la noi din sat. Face năvoade şi le vinde boierilor. Lui îi trebuie multe piuliţe din alea. Vreo zece bucăţi de fiecare năvod.

— Ascultă. Articolul 1081 din Codul Penal spune că, pentru orice deteriorare a liniei ferate făptuită cu premeditare şi care poate să

primejduiască circulaţia trenurilor pe acea linie, vinovatul care a ştiut că drept urmare a faptei sale trebuie să se producă un accident. înţelegi? Tu ai ştiut! Fiindcă nu se putea să nu ştii la ce duce această deşurubare. Vinovatul este condamnat la muncă silnică.

— Fireşte, dumneavoastră ştiţi mai bine. Noi suntem oameni neştiutori. Ce pricepem noi?

— Pricepi totul! Atât că minţi şi te prefaci că nu pricepi nimic.

— De ce să mint? întrebaţi în sat, dacă nu mă credeţi. Numai obleţul se prinde fără greutate la undiţă; tot ce-i mai mic ca porcuşorul, nu se lasă ademenit dacă n-ai greutate la undiţă.

— Şi de avat nu mai spui nimic? Zâmbeşte în batjocură judecătorul de instrucţie.

— Avat nu se prea află pe la noi. Dacă laşi undiţa drept deasupra apei, cu o muscă pe cârlig, poţi prinde un clean, dar asta rar de tot.

— Acum lasă vorba.

Se aşterne tăcerea. Denis se mută mereu de pe un picior pe altul, se uită la masa cu postav verde şi clipeşte întruna din ochi, ca şi cum în faţa lui n-ar fi postav, ci ar străluci soarele. Judecătorul de instrucţie scrie repede.

— Pot să plec? întrebă Denis după un timp de tăcere.

— Nu. Sunt dator să te pun sub pază şi să te trimit la închisoare. Denis încetează de a clipi din ochi şi, ridicându-şi sprâncenele stufoase, priveşte întrebător la magistrat.

— Adicătelea cum, la închisoare? N-am vreme, înălţimea Voastră, că trebuie să mă duc la târg; am de luat de la Egor trei ruble pentru grăsime.

— Taci din gură, nu mă încurca.

— La închisoare. Dacă aş avea pentru ce, aş merge, dar aşa. Din senin. Pentru ce? Nici n-am furat, nici nu m-am bătut cu nimeni. Iar dacă aveţi vreo bănuială pentru rămăşiţa aia de dare, apăi să nu credeţi ce spune primaru’, întrebaţi-l pe domnul membru permanent al zemstvei. Că primarul, ca să vorbim drept, nu ştie de frica sfintei cruci.

— Ţi-am mai spus să taci!

— Păi, eu tac. Ce să fac, bolboroseşte Denis. Da’ vezi că primarul a încurcat socotelile. Pot să jur, pe sfânta cruce. Suntem trei fraţi: Kuzma Grigoriev, adicătelea, Egor Grigoriev şi eu, Denis Grigoriev.

— Nu pot să scriu din pricina ta! Hei, Semion! Strigă judecătorul de instrucţie. Luaţi-I! — Suntem trei fraţi, mormăie Denis, în timp ce doi soldaţi zdraveni îl înşfacă şi îl scot din cameră. Un frate nu-i vinovat de ce face ăilalţi. Dacă Kuzma nu plăteşte, înseamnă să răspundă Denis. Halal judecată! A murit răposatul moşier, generalul, fie-i ţărâna uşoară, că altfel vă arăta el vouă, judecătorilor. Trebuie judecat cu pricepere, nu aşa, pe degeaba. Poate să pună să te bată şi cu nuiele, da’ să ştii că ai pentru ce, că-i pe bună dreptate.

Alte bucăţi din Cehov găsiţi la Biblioterapie. Decalogul patetic selectat din Cehov – aici.