Călătorii tandre: Barcelona


Trufaşă eşti, privită de departe,

Prea mândră ca să fii adevărată;

Când îţi ziceau drumeţii minunată

Gândeam că sunt doar laude deşarte.

Da, Barcelonă, eşti prea vanitoasă

Pentru o fată de pescari săraci;

Frumos te plimbi şi nu ştii să te-mbraci,

Dar bine aranjezi lumina-n casă.

Grădina Guell şi-Al Muzicii  Palat

Sunt culmile de sunet şi lumină

Iar mintea-mi e de inimă preaplină

La uşa Sacrei, cu Isus parolat.

Passeig Colom e însă leitmotivul

Ce leagă valul slab de dealul moale,

Iar oamenii ce trec aprins-agale

În roş-albastru mării îi fac tivul.

Acolo şezum şi plânsem


La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: « Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului! » Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? (Psalmul 136)

Am dansat în copilărie pe Rivers of Babylon şi nu aveam habar că Boney M cântă pe versete din Biblie.

De unde era să ştiu? La şcoală ne pomeneau de Dosoftei când era vorba de istoria literaturii române, dar numai titlul: Psaltirea în versuri.

Dacă ne-ar fi deschis şi cartea, am fi dat peste Psalomul 136, care curge dintru început într-o frumoasă limbă românească:

La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acoló șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte.

Dosoftei îşi ia mici libertăţi poetice în traducere. Boney M respectă textul canonic. Dosoftei adaugă lacrimi. Boney M creează un gospel disco. Poate exista un gospel disco? Şi dacă da, poate muzica disco să ducă tristeţea plânsului sau, şi mai mult, tristeţea celor care nu mai pot să plângă?

Cum vă spuneam, dansam pe Boney M, iar cuvintele de după primul vers treceau pe lângă mine. Iar plânsul (« we wept ») se pierdea în yeee-ul dinainte (care părea mai degrabă vesel). Cântam făra să ştiu « cântarea Domnului în pământ străin ».

Cum am ajuns să vă scriu despre apa Vavilonului? Pentru că am iniţiat o rubrică de biblioterapie şi prima temă care mi-a venit în minte a fost plânsul. Plânsul care poate fi o eliberare (grecii de duceau la teatru ca să plângă, realizând astfel catharsisul) sau o otravă lentă (a nu mai putea să plângi e însă întotdeauna o otravă mai puternică).

Iar prima carte care mi-a venit în minte în legătură cu plânsul (mai bine zis cu lipsa lacrimilor) a fost Întunecare, de Cezar Petrescu. În care unul dintre capitole are titlul Acolo şezum şi plânsem.

Apoi, ajungând la psalm, mi-am dat seama care ar putea fi alte două lecturi terapeutice: Harpa şi umbra, de Alejo Carpentier şi poemul Acesta, de Fernando Pessoa.

Dar am dat şi peste un Tudor Gheorghe, care chiar găseşte notele potrivite pentru plâns, neplâns, amintire şi uitare, aşa cum se ivesc ele din pslmii traduşi de Dosoftei şi din poemul lui Miron Costin, Viaţa lumii. I-auziţi:

http://www.youtube.com/watch?v=O5prZaJmVFE

http://www.youtube.com/watch?v=QNA2A3yNaQk

P.S. A citit cineva Stranger in a Strange Land de Robert Heinlein?

Pe buzele ceştilor


o femeie/ se mişcă în fluxul dens al instinctelor sale/ ştie să spargă/ coaja unei intenţii/ o femeie/ cuprinde în fragmente întregul/ şi  nu e niciodată aceeaşi

un bărbat/ urcă misterul într-o progresie extremă/ descoperă sentimentul/ încolţit într-o margine/ restul/ îl filtrează în gândire

o femeie/ e în acelaşi timp istoria ei/ şi  ceea ce  încă nu se ştie/ ea  ştie să facă ordine în ce nu vede

un bărbat/ ajunge la inima lumii/ în fiecare vertex  al  cunoaşterii sale/ se instalează  în ceea ce vede/ şi  se proiectează

………………………………………………………………………

un  bărbat şi o femeie/ de-a lungul  a sute de acte cotidiene/ îşi trec informaţii/ îşi lasă viaţa scrisă/ pe marginea ceştilor

în fiecare zi se scrie/ în fiecare zi se spală

(Laura  Yasan – En el borde de las tazas, Cambiar las armas, 1997)

O traducere partiala dintr-o poezie argentiniana, de Ziua Hispanitatii. Poezia originala o găsiti aici.