Mai puţin ca perfectul


Mai puţin ca perfectul e un timp dintr-o gramatică a dezamăgirii.

(Dezamăgire e un substantiv compus. Nu poate fi dezamăgit decât cel care a fost amăgit.)

În lumea reală, mai puţin ca perfectul ia locul prezentului.

Uneori, mai puţin ca perfectul ia forma unui viitor apropiat, hulpav şi impersonal:

« Acum nu pot să… dar după ce rezolv şi… o să fie totul bine şi o să pot şi eu să… »

Alteori e un viitor îndepărtat, vag luminos, faţă de care prezentul e mereu cenuşiu. Victimele acestui tip de « mai puţin ca perfect » sunt « optimiştii » care zic:

« O  să vină odată şi  odată şi  rândul nostru… « 

Dar, între timp, privesc ceea ce li se întâmplă în prezent prin această lentilă a viitorului mai bun la care au dreptul. Şi dacă am dreptul la mai bine, mai binele de mâine face ca azi să fie « mai răul ». Şi trăiesc zi de zi, « mai răul », mai puţin ca perfectul.

Dar cele mai mari ravagii le face mai puţin ca perfectul în relaţiile de cuplu. Mai ales că relaţia începe adesea cu mai mult ca perfectul, altfel spus cu faza de îndrăgostire.

« Cînd ştiu cum a fost, de ce să accept mai puţin decât atât pentru mulţi ani de-acum încolo?… Ce rost are o ciorbă reîncălzită? »

Îndrăgostirea nu este o amăgire. E reală, are rosturile ei, are chiar şi o bază fiziologică. Pentru o vreme creierul funcţionează un pic altfel. Nu, nu e o boală. Aşa cum credinţa copiilor în Moş Crăciun nu e o boală. Dar trece.

Dacă e să dureze, relaţia trece într-o nouă fază. O etapă în care descoperim că suntem doi, şi diferiţi, şi încercăm să combinăm scenariile noastre « perfecte ». Perfectul compus.

Doar că uneori ne aşteptăm ca multe lucruri să se petreacă magic:

« Trebuia să-şi dea singur seama… dacă îi spun eu tot timpul ce vreau, nu mai are aceeaşi valoare »

Sau ni se pare că anumite lucruri sunt subînţelese:

« Trebuia să spun?! … Nu era normal să …? »

Şi iată că, în loc să fie un perfect compus, începem să folosim imperfectul impersonal – « trebuia ».

« Dar am trecut peste asta, sperând că… »

Speranţa e bună doar dacă aduce un strop din viitorul pe care îl promite pentru a îndulci prezentul. Dar când e cu « trecut peste » e vorba de anularea prezentului în favoarea unui viitor « fără compromisuri ».

Compromis e, totuşi, un cuvânt frumos. Înseamnă a promite împreună. Lucruri care încep azi.

Timpul frumos al compromisului e perfectul simplu.

« Tocmai mă sună să-mi spună că a luat bilete la teatru aşa cum mi-a promis. »

Cam ăsta ar fi perfectul simplu al iubirii în faza a treia (faza de implicare) – să spun ce voi face în viitorul apropiat şi să fac ceea ce tocmai am promis.

Altminteri, pentru cei care măsoară tot timpul dinspre linia orizontului, perfectul simplu e tot un « mai puţin ca perfectul » – ceea ce este sub nasul lor nu e de nasul lor, e prea puţin în raport cu mai binele care poate că îi aşteaptă chiar la colţul străzii. Desigur, după ce vor fi ieşit din acest spaţiu îngust la compromisului…

O monarhie « compromisă » frumos


Tocmai când deplângeam soarta cuvântului « compromis », noul rege al Spaniei l-a folosit de două ori în discursul său inaugural în sensul său originar de « angajament solemn reciproc », referindu-se la monarhia parlamentară spaniolă.

În ziua proclamării noului rege de către parlament, 400 (patru sute) de republicani care manifestau la Madrid susţineau că monarhia este compromisă (comprometida); la aceeaşi oră, Felipe al VI-lea spunea în faţa Cortesurilor:

Monarquía Parlamentaria debe estar abierta y comprometida con la sociedad a la que sirve

(Monarhia parlamentară trebuie să fie deschisă şi legată [printr-un angajament solemn] cu societatea pe care o serveşte)

La sfârşitul discursului, 500 de reprezentanţi ai poporului au ovaţionat, formal şi sobru, o singură dată: « Viva el Rey! Viva España! ». În stradă au fost zeci de mii de oameni (poate chiar sute de mii) care au repetat cu însufleţire: « Viva el Rey! Viva España! »

« A lo largo de mi vida como Príncipe de Asturias, de Girona y de Viana, mi fidelidad a la Constitución ha sido permanente, como irrenunciable ha sido – y es – mi compromiso con los valores en los que descansa nuestra convivencia democrática »

(De-a lungul vieții mele ca Prinț de Asturias, Girona și Viana, loialitatea mea faţă de Constituție a fost permanentă, așa cum  indispensabil a fost și este angajamentul meu față de valorile pe care societatea noastră democratică bazează.)

« He sido consciente, desde siempre, de que la Monarquía Parlamentaria debe estar abierta y comprometida con la sociedad a la que sirve; ha de ser una fiel y leal intérprete de las aspiraciones y esperanzas de los ciudadanos, y debe compartir – y sentir como propios- sus éxitos y sus fracasos. »

(Am fost conștient, dintotdeauna, monarhia parlamentară trebuie să fie deschisă și legată de societatea pe care o servește; că trebuie să fie un interpret fidel și loial al aspirațiilor și speranțelor cetățenilor și că trebuie să împartă cu ei și să le simtă ca proprii succesele și eșecurile lor.)

Cuvinte RUPTE: Compromis


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

Văd un articol care se intitulează Până unde mergem cu compromisul în cuplu şi răspund imediat, în gând: « Cât mai departe! »

« Compromis e un cuvânt frumos »

Când spun asta (şi am des ocazia să o spun) sunt întâmpinat de fiecare dată de priviri nedumerite, contrariate. Omul tocmai spusese că întelege că în viaţă trebui  să faci şi compromisuri (şi avusese doar o uşoară grimasă de neplăcere la pronunţarea cuvântului « compromisuri »). Acum se întreabă poate dacă nu îl iau peste picior. Aşa că mă grăbesc să adaug:

« La origine, compromis însemna promisiune făcută împreună, promisiune reciprocă ».

Era, de fapt, chiar o promisiune solemnă. Avea două aspecte:

  • a promite reciproc că fiecare va face anumite lucruri în beneficiul celuilalt
  • a promite reciproc că ne vom supune judecăţii unui arbitru în cazul unor litigii

Aşadar nu e ceva de genul « mai las eu de la mine, mai laşi tu de la tine », ci cu totul altceva: « eu te ajut pe tine, tu mă ajuţi pe mine ».

Cum a ajuns compromisul să fie asociat cu dezonoarea, pierderea, deteriorarea nu mi-e clar. Poate mă ajută cineva mai  învăţat în materie de destin al cuvintelor.