Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Bologna – Rimini cu Săgeata Roşie


Sâmbătă, 23 august

A cincea oară în Bologna Centrale am ceva mai mult timp să arunc o privire. 40 de minute până la sosirea Săgeţii Roşii (Frecciarossa) care ne va duce la Rimini. Gările sunt locuri în care îmi place să stau fără treabă şi să privesc oamenii şi trenurile.

Ceasul oprit la ora 10.25 îl văzusem acum 5 zile. Mi-a fost arătat de Niccolo, cu explicaţia că a fost lăsat aşa pentru a aminti de atentatul cu bombă din 2 august 1980, care a făcut aproape 300 de victime (85 de morti si peste 200 de răniţi).

« Terorişti » este cuvântul pe care îl foloseşte, cu un ton neutru, interlocutorul meu ca răspuns la întrebarea referitoare la autori. Îmi amintesc de modul cum a fost prezentat evenimentul în România comunistă – autorii ar fi fost « neofascişti ». Cu doi ani înainte, răpitorii premierului democrat-creştin Aldo Moro, membri ai Brigăzilor Roşii, fuseseră prezentaţi sub eticheta « terorişti ».

Ceea ce aflu acum şi mi se pare uluitor e că şi în Italia a fost suficient ca ziarul oficial al Partidului Comunist să proclame, la câteva ore de la explozie că autorii ar fi « neofascişti » ca nimeni să nu mai aibă curaj să investigheze vreo altă pistă (de exemplu, Brigăzile Roşii!). Au fost arestaţi membrii unei grupări de extremă dreapta, au fost condamnaţi, procesul a fost până la urmă casat şi rejudecat; ministrul de interne de la acea vreme a devenit preşedinte al Republicii, iar spre finalul mandatului, in 1991(anul în care dispărea Uniunea Sovietică, iar Partidul Comunist Italian îşi schimba numele în Partidul Democratic al Stângii), recunoştea că a greşit când a spus că autorii masacrului de la Bologna ar fi fost neofascişti. Aşa că de atunci încolo au fost pomeniţi fără specificări ideologice – « terorişti » generici, fără brand.

În Săgeată am fost vecin cu un italian care trăia în Elveţia şi mergea în vizită la părinţi în Puglia şi un cuplu mai în vârstă din Puglia care se întorcea acasă după ce fuseseră în vizită la fiul lor, în Elveţia! Ei erau încântaţi de Elveţia, elveţianul abia aştepta să revadă Puglia natală! Conversaţia a fost foarte animată – păcat că foarte repede au dat-o pe dialect şi n-am mai înţeles prea multe vorbe; dar chiar şi aşa, era un spectacol fascinant, care m-a împidicat sa mai citesc ceva din ziarul pe care mi-l luasem din gară gîndind că nu voi avea cu ce să-mi umplu timpul – ştiam că peisajul e plat şi oricum cerul era deja cenuşiu.

Bologna roşie


bolognawwBologna, 18 august, luni, puţin înainte de prânz

« Bologna e roşie », zic în italiană…

« Da, roşul de Bologna şi porticurile sunt caracteristice », îmi răspunde Niccolo în timp ce aşteptăm să fim ajunşi din urmă, lângă un panou publicitar uriaş al unei companii de asigurări care sponsorizează lucrările de restaurare în Piazza Maggiore (între timp, panoul mutilează perspectiva!).

« Am impresia că Bologna e roşie şi din punct de vedere politic… » încerc eu să mă lămuresc la faţa locului cum mai stă comunismul italian în fiefurile sale tradiţionale.

« Da, oamenii de aici obişnuiau să voteze cu comuniştii şi cu socialiştii … Gândeau că va fi mai bine pentru ei … Unele lucruri chiar s-au schimbat în bine… Era cumva natural ca oamenii să încerce să-i schimbe pe cei aflati la putere, care atunci erau legaţi de biserica… »

« Bologna a fost parte a Statului Papal până la formarea Italiei », îmi etalez eu cunoştinţele de istorie.

« Exact »

« Şi acum nu mai sunt votaţi comuniştii? »

« Ba da, într-un fel…Acum şi-au schimbat numele în Partidul Democratic… »

Fetele ne-au ajuns din urmă. « Mergem să vedem Cele 7 Biserici înainte de masă? » Mergem.

Femeile unui scriitor


Intr-adevar, de vazut filmul. Am gasit o varianta cu subtitrari in engleza aici

Blog de vineri

31014« Tu mă iubești pe mine, eu pe Yan, Yan pe Galea, iar Galea pe Marga ».

Săptămâna trecută am terminat de citit cartea « Femeile care scriu trăiesc periculos », de Laure Adler și Stefan Bollmann. Deși constat nu pentru prima oară, curios îmi pare faptul că multe dintre femeile scriitoare, care au lăsat opere valoroase în literatura universală, fie că nu au fost căsătorite, fie că au trăit în cuplu cu o femeie (amantă cu caracter protector, cu funcții de secretară, infirmieră, psiholog, contabil, bonă etc). Rareori când scriitoarele se bucurau de o viață de familie clasică. Scrisul și familia greu se îmbină într-o viață de scriitoare activă.

Bărbații scriitori, dimpotrivă. Au avut alături o soție fidelă, răbdătoare, devotată, care rareori îi împărțea patul conjugal, în schimb, împărțea toate mizeriile, neplăcerile, isteriile, bolile, capriciile, crizele etc. De unele soții de scriitori, omenirea își mai aduce aminte, de altele nu…

Voir l’article original 174 mots de plus

Fericirea e din familia întâmplării


Citite azi în România literară:

1. « Să fii fericit înseamnă să fii norocos (în engleză happines are aceeaşi rădăcină ca to happen sau perhaps). »

(M-am plictisit de cărţi despre oameni  obişnuiţi – interviu cu James Meek)

2. « Oamenii noştri politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor ceea ce în franceză numim « elemente de limbaj », iar asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile sub semnul întrebării; echipa lor de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste « elemente de limbaj » – ce seamănă, într-adevăr cu clişeele ori cu limba de lemn -, care sunt atât de consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul de a gândi »

(Mă consider o pesimistă energică – interviu cu Julia Kristeva)

3. »Dar mormântul gol de la Hurezi/ Ţine ceru-n ţară de călcâie »

(Imnul lui Constantin Brâncoveanu de Ioan Alexandru, citat de Ion Pop în Brâncovenii în « imnele » lui Ioan Alexandru)

4. « 23 martie 1982, Craiova

L-am întâlnit, pe strada din spatele Comitetului Judeţean, pe Marin Sorescu. Era, ca niciodată la Craiova, singur. Păşea cam « în dorul lelii » şi părea abătut.

Când şi-a lăsat să-i fie strânsă mâna chircită, ca o frunză uscată, am văzut că era tulburat, de nu cumva speriat.

În felul lui bâlbâit şi nehotărât, care enervează pe mulţi, nu şi pe mine – fiindcă ştiu că e semnul geniului poetic – mi s-a plâns de ce păţise la Teatrul din Craiova cu piesa Există nervi.

O dată sau de două ori s-a uitat în spate, în timp ce încerca cu poticneli, interjecţii şi începuturi timide de înjurături să exprime o uimire furioasă.[…] E furios pe cei care ieri îl elogiau abuziv, în stilul jegos, oltenesc, şi care azi, la vizionare l-au înfierat cu sete: primarul, primul-secretar, secretarul cu propaganda, un anume Marinescu, activist şi profesor, câţiva haidamaci gălăgioşi şi vehemenţi din grupul de « tovarăşi muncitori ».

Cineva din Bucureşti îi şoptise că pe adresa Ministerului Culturii fusese expediată o scrisoare indignată, un denunţ oficial, redactat de însuşi securistul teatrului, temutul tovarăş Vâlceanu. Era semnată « un soldat al partidului ».

24 ianuarie 2011

Dacă ar fi avut tăria să se lase, ca să ne exprimăm în spiritul lui, un pic crucificat sau « trecut prin ţepi », şi dacă s-ar fi auzit că un scriitor de talia lui e hăituit de autorităţi, dacă ar fi devenit un caz internaţionalizat şi un subiect de presă, numele lui Sorescu ar fi contat astăzi în lume. Şi cine ştie dacă nu s-ar fi împlinit visul nobeliar al scriitorilor români.

Nu avea însă stofă de martir, nici cine ştie ce vigoare psihică, deoarece biruinţele, prestigiul câştigat în timp, locul validat în istoria literaturii române, îl făcuseră dependent de ovaţii. S-a simţit uşurat şi fericit când Păunescu, mobilizat de câţiva scriitori prieteni, a pus o vorbă bună unde trebuia, scoţându-l dintr-o situaţie care părea, doar părea, teribilă. Lăsându-se « salvat » de Păunescu şi de partid, şi-a pierdut aplombul, a devenit un ins de plastilină şi aşa a rămas până la sfârşitul regimului, mulţumit că scăpase uşor. La doar două luni de la apogeul dramei, era în drum spre Festivalul de poezie din Mexic. Îşi relua astfel călătoria spre glorie, fără să realizeze că momentul în care i se făcuse acel bine îl despărţise de o mare şansă. »

(Eugen Negrici – Însemnări)

La Brâncoveanu şi Există nervi voi reveni.

Opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi)


Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte?

Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi.

Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul?

Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul.

Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

(Profesorul Romila, interviu pentru Formula As; sursa aici)

24 de zile in Balcani (14): Calamari excelenti si tântari insistenti


DSCF1830Citesc in Večernje novosti (Stirile de seară) că “depozitul [bancar] al maresalului Tito ascunde bijuterii ale familiei Karagheorghevici [familia regala a Serbiei si a Iugoslaviei]“(am scris mai mult despre asta aici).

Imi dau seama ca Iugoslavia a fost afectata de comunism cam in acelasi fel ca România, desi noua ni se parea, in anii 80, ca ar fi mai aproape de Vest decat celelalte tari socialiste.

Aflu, cu oarecare surprindere, ca in Serbia regalistii sunt deja majoritari (mai mult despre asta – aici). Si probabil ca nu se vor opri la jumatatea drumului, ca aici, in Muntenegru (vezi postarea intitulata Boala presedintilor).

Seara mancam la un restaurant cu specific pescaresc. Optam toti pentru calamari, gatiti in diverse feluri. Calamarii la gratar cu sos de usturoi se dovedesc din nou regii bucatariei locale. Tântarii locului au o tactica perfida de a musca pe sub masa si castiga cateva batalii, insuficient pentru a ne impiedica sa ne simtim din ce in ce mai bine. Cand trecem podul peste Port Milena, fiecare râde sau cânta.

Un sfânt Nikolai al poeziei ruse


Nici soapta-n miez de noapte-ndepartata,

Nici cântul tandru-al mamei stand de veghe

Nimic  nu intelegem vreodata

Din tot ce-i capital a intelege.

Si, simbol al puterii mari de sus,

Ca  legamant in veci blagoslovit

Tu, dintre toti, poete, ai fost pus

Sa ai darul vorbirii-mpleticit.

(Nikolai GumiliovPoem in opt versuri)

24 de zile in Balcani (2): Stara Planina


DSCF1800Balcanii (Stara Planina = Muntii Bătrâni) nu sunt frumosi, dar imi dau impresia ca sunt intr-un loc familiar si sigur; nu sunt mareti, cu nasul pe sus (cum imi par adesea Carpatii Meridionali), mai degraba par mereu la ora siestei.

De la miezul zilei pana spre seara, am mers de-a lungul Balcanilor, de la Loveci la Niš, trecând prin Sofia.

La frontiera cu Serbia asteptăm mai mult de o ora. Uitasem că mai există si astfel de frontiere. (Ultima data am mai stat atat de mult la o granita, acum 10 ani, intre Slovacia si Cehia).

Primul oras din Serbia se numeste inca Dimitrovgrad. Tito l-a numit astfel in onoarea conducatorului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov. Ironia istoriei: desi populatia de origine etnica bulgara este majoritara in aceasta localitate si cei mai multi dintre ei ar vrea sa revina la vechiul nume, Ţaribrod (Цариброд), majoritatea locuitorilor au optat, intr-un referendum, pentru a ramane asa cum a hotărât Tito.