Naşterea cuvintelor şi naşterea prin cuvânt


Copilul vine pe lume cu o foarte mare sensibilitate pentru vocea umană. Prin auz încearcă să construiască semnificatii. […]

Dacă adultul vorbeşte cu copilul folosind doar limbajul cotidian, punând accentul pe espresii ca « Vino aici », « Tine-te de asta » şi « Nu atinge aia », e ca şi cum ar da doar comenzi, fără să lase spatiu pentru procesul de ascultare, care nu mai are loc în aceste situatii. În timpul lecturii are copilul posibilitatea să audă şi acest timp e fundamental.  […]

Vorbirea cotidiană e săracă. Avem obligatia de a da copiilor şansa de a profita la maxim de posibilitătile textelor poetice si literare.[…] Ne  naştem de două ori: o dată biologic şi încă o dată psihologic, iar limbajul e matricea simbolică pe care se construieşte subiectul.[…]

În copilărie suntem afectati de conflicte oribile si puternice, pe care nu le întelegem si pe care adultii le ignoră: fricile sunt incomensurabile, furiile sunt cutremurătoare şi chiar periculoase, iar tristetea, teribilă. Cu toate că aceste senzatii sunt incorporate de la vârste mici, ele încă nu sunt centrate cultural. Astfel că, fără lectură, nu ştim cum să ne gândim la ele.[…]

Cărtile bune pentru copii sunt acelea care vorbesc cu ei, nu despre ei.[…] Astfel, ei vor întâlni în cărti o reprezentare a propriei lor vieti interioare. Textul îi va ajuta să se simtă înteleşi. O altă recomandare e să nu lucrăm cu opere mult prea simple. Mai bine optăm pentru acelea bine construite, care nu se lasă interpretate definitiv şi pot fi recompuse mereu. […]

Persoanele generoase sunt capabile să facă un fel de regresie: să permită copilului ce-au fost odată să-i vorbească  celuilalt copil care stă acum si aici dinaintea sa.[…] La fel de important este să nu îl perturbăm din ascultare cu rezumarea textului sau explicându-i-l cuvânt cu cuvânt.[…]

Cartea e un obiect care are nevoie de contactul cu o fiintă umană pentru a se transforma într-un obiect de cultură. În acelasi timp, una dintre functiile lecturii în prima copilărie e să permită copilului să depăşească stadiul de subiect fizic şi să  aibă acces la cultural.

 (Evelio Cabrejo-Parra)

Fără suferinţă nu există fericire


(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

Sonet uitat în hulubărie


Sunt zile când aş vrea sa merg acasă
În ţara-n care curge primavara
Prin şanţuri pe la porţi. Şi-n abur sara
Stă mămăliga pe o masă joasă.
In dimineti de mucenici iau ceară
De pe colaci şi gust urma ce-o lasă
Pe crucea adormiţilor din casă
Din coaja dulce-rumenă-amară.
Iar viii sunt spălaţi la timp de praznic
De praful lumii şi cenuşa vieţii
Si haine bune-si pun, de sarbatoare,
Cu firele  întreţesute trainic,
Tainic primind lumina dimineţii
Prin ochii mari de sfinţi din calendare.

Cartea săptămânii (XVIII)


1539-2129Un alt fel de amintiri din copilarie. Neverosimile ca amintiri si totusi convingatoare. Un roman autobiografic fabulos (in sensul propriu al cuvantului), care pune in scena copilaria japoneza a autoarei.

« Foarte repede, mi-am dat seama că vârsta îmi conferea un statut special, în tara Soarelui-Răsare, de la nastere si până în pragul grădinitei, esti un zeu. Nishio-san mă trata ca pe o divinitate. Fratele, sora mea si cele două futago trecusera de vârsta sacră: li se vorbea în mod obisnuit. Eu, în schimb, eram un okosama: o onorabilă excelenţă nevârstnică, un senior copil. »

Rușinea, autoritatea și alți « demoni »


« Rușinea este unul dintre principalii factori care afectează reziliența. În Mourir de dire. La honte (Odile Jacob, 2010), neuropsihiatrul și etologul Boris Cyrulnik exploreaza aceasta emotie combinând anecdote personale, perspective psihanalitice și descoperiri neurobiologice. Rușinea poate sa ne tortureze, dar fără ea nu suntem umani … Rușinea este puterea pe care o dau privirii celuilalt. »[continuarea interviului – aici; cartea a fost tradusa si in română sub titlul Mai bine mor decât să spun, traducere de Valentin Protopopescu, ed. Trei, București 2012]

Am citit cateva dintre ultimele interventii in spatiul public ale lui Boris Cyrulnik (unul dintre specialistii luminati a caror parere o caut in cazul unor dileme moral-stiintifice) incitat de o traducere a unui interviu pe tema autoritatii parentale, publicata pe blogul http://alobebe.wordpress.com/. O puteti citi aici aici  si aici.