A scuza și a ierta sunt antonime


“Rostim multe lucruri în biserică (și în afara bisericii) fără să ne gândim la ce spunem. De pildă, spunem în Crez «cred în iertarea păcatelor». /…/ A crede în iertarea păcatelor nu este nici pe departe atât de ușor pe cât îmi imaginam.

Credem că Dumnezeu ne iartă păcatele; dar și că nu va face asta decât dacă iertăm altor oameni păcatele făcute împotriva noastră. nu există nicio îndoială cu privire la partea a doua a acestei afirmații. Se găsește în rugăciunea Tatăl nostru; a fost rostită apăsat de Domnul nostru. Dacă nu ierți, nu vei fi iertat. Niciun aspect al învățăturii Sale nu este mai limpede; și nu există excepții. Isus nu spune că trebuie să iertăm păcatele altor oameni în cazul în cazul în care nu sunt prea groaznice, sau dacă există circumstanțe atenuante, sau ceva de genul acesta. Trebuie să le iertăm pe toate, oricât de resentimentar, de meschin sau de des repetate. În caz contrar, nu ni se vor ierta nici nouă păcatele./…/Fotografie0089

Dar între a ierta și a scuza există o diferență ca de la cer la pământ. Iertarea spune: «Da, ai făcut acest lucru, dar accept cererea ta de iertare și nu-ți voi purta pică, iar între noi totul va fi exact cum a fost înainte». A scuza înseamnă a spune: «Văd că a fost fără voia ta, n-a fost cu intenție, n-a fost vina ta.» Dacă un lucru n-a fost cu adevărat din vina cuiva, atunci nu este nimic de iertat. /…/Dar necazul este că ceea ce numim noi «a-i cere iertare lui Dumnezeu» constă foarte adesea în a-i  cere lui Dumnezeu să ne accepte scuzele. /…/ Suntem atât de nerăbdători să i le punem în vedere lui Dumnezeu (și nouă înșine), încât avem tendința de a uita lucrul cu adevărat important; mai exact, partea rămasă, partea pe care n-o acoperă scuzele, partea care este nescuzabilă, dar nu și, slavă Domnului, de neiertat./…/

Adevărata iertare înseamnă să privim țintă către păcat, păcatul care rămâne fără scuze, după ce au fost invocate toate circumstanțele atenuante, să-l vedem în toată oroarea, murdăria, josnicia și răutatea lui, și totuși să fim pe deplin reconciliați cu omul care l-a făcut. Aceasta – și numai aceasta – este iertare; și aceasta o putem căpăta întotdeauna de la Dumnezeu, dacă o cerem./…/

A scuza ceea ce poate produce scuze bune nu este dragoste creștinească; este doar corectitudine. A fi creștin înseamnă a ierta ceea ce nu poate fi scuzat, fiindcă Dumnezeu ți-a iertat ceea ce nu poate fi scuzat.

Așa ceva este greu. Probabil că nu este atât de dificil să ierți o singură ofensă mare. Dar să ierți provocările necontenite ale vieții de zi cu zi – a continua să ierți soacra despotică, soțul pus pe amenințări, soția cicălitoare, fiica egoistă, fiul duplicitar -, cum putem face asta? Putem s-o facem, cred eu, doar amintindu-ne unde ne situăm, dând greutate cuvintelor atunci când spunem în rugăciunea de seară: «Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Nu ni se oferă iertare decât în acești termeni.”

(C.S. Lewis – Despre iertare)

Bocet pentru Brâncoveanu Constantin


(sursa foto: romaniaregala.ro)

Am văzut azi un episod extraordinar la Ora Regelui (emisiunea aici). Principele Nicolae la Mărăşeşti, la Putna, la Suceviţa, la Voroneţ. Merită urmărită (de la minutul 28) pledoaria pentru dragoste a părintelui Dosoftei la chilia lui Daniil Sihastrul (şi reacţiile Principelui Nicolae). Dar punctul culminant a fost, cel putin pentru mine, secvenţa de la Voroneţ (minutul 33), în care maica Elena îi atrage atentia asupra raspunderii mai mari pe care o au, la judecata lui Hristos, cei aflaţi mai sus pe scara sociala – ei nu răspund doar pentru sine, ci si pentru cei pe care i-au avut în grijă.

Pentru că sunt în continuare uimit de puţina atenţie acordată de România anului 2014 comemorării a 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor şi pentru că maica Elena l-a amintit pe Constantin Brâncoveanu ca al doilea stâlp, după Ştefan cel Mare, al neamului nostru, mi-au venit niste cuvinte care exprimă oarecum ce am simtit prima dată la Mânăstirea Polovragi, când am auzit acatistul Sfinţilor Brâncoveni, iar de atunci încoace, de câte ori trec pe lângă biserica Sf. Gheorghe Nou.

 VIDEO Ministerul Culturii îl comemorează pe Constantin Brâncoveanu, în 2014, printr-o serie de evenimente– Brâncovene Doamne, frate Constantine,

Ce făcuşi cu ţara, o lăsaşi de pradă?

Fără urmaşi vrednici din a ta plămadă –

Stirpe Basarabă ce-o luaşi cu tine

Brâncovene Doamne, frate Constantine.

 – V-am lasat credinţa, veşnică moşie

Că averea multă ce-am avut pe lume

Toată aş fi dat-o, dar nu bunul nume

Primit cu botezul, cel pe veşnicie

Pe-acesta să-l ţineţi cu temeinicie.

Că de-ar fi vreunul din cei slabi de fire

Care să clintească, arătând spre mine –

Că mi-aş fi pus viaţa mai presus de Bine –

Cu a lui greşeală merg la cântărire.

 –  Brâncovene Doamne, frate Constantine,

Nu începe oare ţara să te uite?

Şi pierdută iarăşi în gâlcevi mărunte,

Să dea cinstea veche pe minciuni străine?

Unde e credinţa, Doamne Constantine?

 – Zece drepţi de-or fi, Viaţă va rămâne

Ca să-nvie iarăşi neam cu timp şi rost

De nu, creşte iarba, înaltă cum a fost,

Coperind pe veci al meu şi-al vostru nume.

– Sa nu fie Doamne, Sfinte Constantine!

 

 

 

Opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi)


Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte?

Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi.

Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul?

Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul.

Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

(Profesorul Romila, interviu pentru Formula As; sursa aici)

100 de ani de singurătate


« Gasesc ca afisarea patriotismului este indecenta. Un om care simte dragoste pentru tara, un om care este decis ca in interesul tarii sa-si sacrifice propria existenta nu are voie sa se bata pe piept cu sentimentul acesta. » (Corneliu Coposu; sursa – aici)

Corneliu Coposu la Versoix mai 1990 (3), ©Casa Majestatii Sale Regelui(sursa foto – aici)

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să nu ceară nimic pentru sine, să-i fie de de ajuns posibiliatea de a servi România…

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să spună senin că ar da încă o dată zeci de ani din viaţă pentru a-şi afirma credinţa în România…

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să fie ferm şi moral şi în acelaşi timp capabil să unească…

Dacă asta nu se va întâmpla, nu Corneliu Coposu va fi trăit degeaba. Noi vom fi trăit degeaba.

Scepticul Gheorghe, Gavril necredinciosul şi ateul Iosif


Gabriel Garcia Marquez a murit, la 87 de ani, într-o joi. Joia Mare de anul acesta. « Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e frică de El ». De asta i-am zis Gavril necredinciosul. Sunt oare mai credincioşi cei care zic invers (şi sunt aşa de mulţi!) – « Cred în Dumnezeu, dar nu mi-e frică de el »?

José Saramago a murit, la 87 de ani, într-o vineri. S-a declarat tot timpul ateu. Spunea că raiul şi iadul sunt doar idei in mintea noastră. Dar cei care nu au nici raiul, nici iadul prezente în minte, sunt mai aproape de credinţă decât ateul Iosif?

Jorge Luis Borges a murit, la 87 de ani, într-o sâmbătă. El îşi imagina raiul ca o bibliotecă. « Aş vrea ca raiul să existe, chiar dacă locul meu ar fi in iad ». Dar mai e o parte, mult mai rar citată (dintr-un interviu acordat în anul morţii sale, 1986): « Aş vrea ca raiul să existe pentru cei care cred în rai ». Nu e frumoasă această rugăciune a scepticului Gheorghe pentru cei ce cred? Şi oare sunt mai credincioşi decât el cei care vor iadul pentru ceilalţi?

În ziua Coborârii la Iad, îngăduiti-mi o rugăciune pentru necredincioşi.

Mă rog, Doamne, pentru scepticul Gheorghe, cel care s-a rugat pentru noi credincioşii.

Mă rog pentru ateul Iosif, care a luat foarte în serios minunile iubirii făcute prin Isus Hristos şi care s-a împiedicat de noi, Doamne, atunci când a zis « Cum poate face un credincios răul? ».

Mă rog pentru Gavril necredinciosul, cel care nu a luat în deşert numele Domnului şi n-a îndrăznit să-şi spună credincios, ci doar pe jumătate credincios (« necredincios cu mintea, credincios cu inima »).

Dau mărturie, Doamne, că şi aceştia trei m-au dus mai aproape de  Tine. Şi mă rog şi pentru mine, Doamne, că doar Tu ştii dacă e mai aproape de Tine credinţa mea sau necredinţa lor.

Există un sens al vieţii?


Ştiinţa nu poate răspunde la această întrebare. Pare însă să poată demonstra că un sentiment al sensului în viaţă este important (indiferent dacă sensul există sau nu).

« Cercetările empirice asupra sensului în viaţă converg spre următoarele:

1.[…] Cu cât sentimentul sensului e mai slab, cu atât mai importantă e severitatea psihopatologiei.

2. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu convingeri religioase profunde.

3. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu valori ce transcend propria persoană

4. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu participarea la grupuri, devotamentul pentru o cauză şi adoptarea unor scopuri clare în viaţă.

5 […] Tipurile de sens al vieţii se schimbă pe parcursul existenţei individuale; alte sarcini din cadrul dezvoltării trebuie să preceadă dezvoltarea unui solid sentiment al sensului. »

(Irvin D. Yalom  – Psihoterapia  existenţială)

Pâinea aruncată câinilor


« Ceea ce femeia cananeeancă a arătat şi a primit de la Iisus a în­semnat o lecţie pentru Apos­to­lii evrei. Ei sunt martorii u­nor scene care păreau a le favo­ri­za crezul lor despre păgâni şi sa­tisfacţia arogantă de popor a­les. Nu bănuiau, la început, că Iisus i-a dus acolo pentru ei. De a­cum, ei vor trebui să-i judece alt­fel pe păgâni, iar lecţia în­vă­ţa­tă în Fenicia Siriei să o predea şi altora: Şi păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu şi bene­fi­­ciarii darurilor Lui, dacă cred în El. Iată cum manifestarea lui Dumnezeu faţă de un om de­vine lecţie pentru altul, nu nu­mai pentru cel în cauză.

Ne-am gândit vreodată că ce­ea ce nu înţelegem din viaţa noas­tră poate fi lecţie pentru al­­ţii, iar ceea ce vedem şi nu în­ţe­legem la alţii, poate ju­de­cân­du-i greşit, înseamnă lecţie pen­tru noi? Dacă nu ne-am gân­dit, să înţelegem de azi că vor­birea lui Dumnezeu a­dre­sa­tă altuia, şi pe care adesea nu o în­ţelegem, poate fi un mesaj pen­tru noi. Poate aşa vom înce­ta să-i judecăm pe alţii şi vom începe să-L înţelegem mai mult pe Dumnezeu în manifestarea Lui specială faţă de lume, faţă de cei de lângă noi. »

(sursa: aici)

[M-am întâlnit la un colţ de viaţă cu mine]


Un interviu cu Oana Pellea. Despre parinti, viata, credinta, boala si moarte.  29 ianuarie e ziua ei de nastere. Imi amintesc si azi cat de entuziasmat am fost cand am vazut-o in chiar rolul ei de absolvire, in 1984, in « Buna seara, domnule Wilde! ». Din prima a fost o mare actrita (intr-o generatie in care au fost multe talente). In timp s-a dovedit si un mare caracter. Interviul (realizat in 2008 de Eugenia Vodă) – aici.

Cartea săptămânii (IX)


img011O carte pe care nu o recomand celor care cauta raspunsuri. O recomand, ca si autorul, celor care cauta intrebari. Sau celor care accepta raspunsuri care ascund in aceeasi masura in care dezvaluie. Care cred ca adevarul

« nu e de negasit dar el nu se afla neaparat in teritoriul previzibilului, al intelepciunii « institutionalizate ». El poate fi atins, este cu siguranta intr-un loc anume, dar, de regula, in alt loc decât cel in care-l cauti. »

Pentru mine, cartea se desfasoara alert in primele 10 capitole. Ultimele trei capitole ale partii a II-a (Misterul usilor inchis-deschise, Trei feluri de risipa, Iconomul nedrept si inteligenta salvatoare) mi s-au parut mai poticnite ca stil si mai sterpe. Dar sa revenim la capitolele care m-au gasit foarte receptiv.

1 – Sa ma ierte autorul, dar finalul acestui capitol m-a dus cu gandul la filmele cu Indiana Jones:

« Fiecare isi va lua partea sa, caci parabolele sunt semnal revelator pentru unii si camuflaj prudent pentru ceilalti. Ele ascund dezvelind si dezvaluie acoperind, in functie de amplasamentul spiritual al receptorului. Altfel spus, parabolele cheama si totodata tin la distanta.[…]Stiutorii recunosc valoarea indicativa a decorului, in vreme ce, pentru nestiutori, acelasi decor e opac. Parabolele seamana cu un asemenea decor, cu o imagerie anume gandita pentru a conspira si deconspira in acelasi timp o comoara ascunsa »

3 – Se intituleaza Parabola semanatorului sau despre receptivitatea deviata, iar un citat semnificativ, in care domnul Plesu enumera 7 patologii ale receptivitatii, gasiti intr-o postare anterioara (aici)

5 – Am gasit aici un paragraf  luminator despre autoritatea care « te umbreste »

« Evident, recunoasterea unei autoritati exterioare sinelui propriu seamana a « cedare de suveranitate ». Ceea ce castigi e insa mai pretios decat ceea ce pierzi. Castigi o vindecatoare comuniune cu autoritatea care « te umbreste ». In spatiul evanghelic, umbra (skia) e altceva decat intunericul (skotos, skotia). Ea poate fi efectul unei revarsari de har, al unei iradieri benefice.[…] Capacitatea de a umbri (episkiazo) terapeutic e apanajul autoritatii care a trecut prin episodul adumbririi de sine, al jertfei. »

7 – O surprinzatoare recadrare a rugaciunii ca act de indrazneala si perseverenta

« Pentru cine are fie si o minima experienta a rugaciunii, un anumit tip de « jena » prost plasata e un sentiment frecvent. Cum pot indrazni sa ma rog, dintr-o data, pentru ceva, cand, in restul timpului, traiesc in afara oricarei reguli duhovnicesti? […] Fa-o! Lasa deoparte caldicelul « bunelor moravuri », accepta sa te faci antipatic, sa depasesti « masura », sa-ti inoportunezi partenerul, fie el prietenul de-alaturi sau Dumnezeu. »

Voi mai spune doar ca primul capitol (Faptă si contemplativitate din perspectiva parabolelor) al partii a doua este, in opinia mea, cel care ar putea gasi cei mai multi cititori receptivi printre oamenii (prea) activi ai zilelor noastre.

« Cunoasterea nu se exprima doar ca mod de a gandi, ci si ca fel de a fi, iar actiunea nu e doar mobilizare motrice, ci si fel de a intelege. »