Raiul pe pământ


Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.[…]

Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Evanghelia după Luca)

Săptămâna a trecut repede şi nu am apucat să scriu, de Sf. Gheorghe, ceva ce am tot amânat – ceva despre un Gheorghe de la care am învăţat că într-adevăr cei blânzi moştenesc pământul. Am scris despre acest George cu inima largă la rubrica Admiraţii (articolul Perii din Grădina Raiului).

Pentru biblioterapie vă propun Jorge Luis Borges (Ruinele Circulare). « Mă socotesc nevrednic de Infern ori Paradis », zicea argentinianul Gheorghe, dar nu se putea opri să-şi imagineze Raiul ca pe o bibliotecă. Raiul începea în inima lui cu o bibliotecă.

Şi tot pentru biblioterapiepun aici un link pentru a putea citi online Un veac de singurătate. Gabriel Garcia Marquez a fost atras de multe milenarisme (« raiuri pe pământ » promise de falşi profeţi seculari – de exemplu, amicul său, Fidel Castro), dar a rămas fidel inimii sale pline de iubire, speranţă, credinţă.

Tema pentru biblioterapie este: Inima şi amintirea. Fără emoţii nu există amintire. Iar amintirea de sine înseamnă verbalizarea şi semnificarea emoţiilor. Restul e literatură. Proastă.

Miss Uni(c)vers – Finala: Brăila şi Neuilly-sur-Seine


Semifinalele au fost câştigate de Ramona Moroianu şi Jacques Prévert. Pentru că Ramona a zis că e din Brăila, m-am gândit la o finală cu voci din Brăila şi din Neuilly-sur-Seine (oraşul lui Prévert).

Finala va fi în două manşe. În prima manşă, Brăila va fi reprezentată de Ilarie Voronca, iar Neuilly-sur-Seine de Anaïs Nin. Cum Anaïs Nin nu e propriu-zis poetă, am decupat din jurnalul ei nişte micropoeme şi le-am lipit într-un mozaic cu 28 de linii. Ca să fie un duel corect am decupat şi din poezia Colomba, de Ilarie Voronca, 7 catrene.

Votaţi!

« Trăiesc
într-un fel de cuptor
de sentimente, iubiri, dorinţe, invenţii, creaţii…
Sunt neliniştită! Aud o chemare. Stelele mă trag din nou de păr.
Înot pe cer; plutesc, trupul mi-e plin de flori,
flori cu degete care îmi dăruiesc
dezmierdări pricepute,
ameţeală,
ce ameţeală.
Există două feluri
de a ajunge la mine: cu sărutări
şi cu imaginaţie. Dar există şi
o ierarhie: sărutările singure nu-s de-ajuns.
Sunt o otravă care nu lucrează numai în carne,
ci în straturi mai profunde.
În loc să lupt, eu farmec; în loc să înfurii,
eu îi fac pe ceilalţi să se topească. Şi zâmbesc uşor,
ca o mamă obosită căreia copiii i-au jucat prea multe feste.
Mă simt mamă a tot şi a toate – pântecele şi pământul,
cu imense aripi protectoare!
Totul în afară de fericire
e nevroză.
Ce nu devine minunat, las să treacă.
Şi a venit apoi ziua
când riscul de a rămâne strânsă
într-un mugur
era mai dureros decât riscul
de a înflori. »
(Anaïs Nin)

inima duce-n codru sub piept ca o caleaşcă
privirea-n desfrunzire pe-o gură precum scrin
pleoapa mea de tine se umple ca o ceaşcă
şi-opreşti în respirare tălăngile-n declin

obrazul tău desface lungi câmpuri de secară
în ora ce se-alungă cu haite de lumini
plimbi degetul prin coaste ca albii ce secară
o treaptă-n amintire te-ntârzie-n ruini

plâns întrerupt în ceasul adânc ca o tăcere
c-un cer ce se dilată prin toamna unde creşti
şi linia dintre arbori ne-ntunecă ne cere
când frunţile sub noapte se-ating ca două veşti

glasul precum o algă şi ceasu-nchis în părul
rotund în şerpuire pe braţ ca rădăcini
surâsul cercuieşte în aer un profil
şi-n talgere de umbră genunchii-şi scrie mărul

părul ţi se retrage pe tâmple ca armate
zboruri întretăiate în cremene cum lănci
şi pânzele tăcerii se desfăcură mate
când umbrele din sălcii au lunecat ca şăpci

te regăsesc în umăr şi-n râs ca într-o glastră
c-un braţ în amintire lămpile te-auresc
şi te apleci pe buza umedă ca fereastră
din glezna-n evantalii ierburi şi-arome cresc

cu frunţile ca zboruri de porumbei în cerc
şi lacu-nchis în deget cu-o linişte-n inele
dar vinele sunt plantele agăţătoare-n piele
şi mâinile prin trupul în buruiană-mi trec

(Ilarie Voronca)

Cartea săptămânii (XI)


Paşii pierduţiPaşii pierduți, de Alejo Carpentier, e un asemenea unui concert baroc prezentat intr-un cinematograf  in care pe panza alba ruleaza un film mut, usor suprarealist.

Combinatia aceasta improbabila produce uneori efectul unei comedii tragice:

“Atunci aflaram ca mai multi angajati ai hotelului disparusera. Putin dupa aceea, îi vazuram trecand pe sub arcadele din fata, inarmati cu carabine Mauser si incinsi cu cateva cartusiere fiecare. Vazand ca ramasesera cu jachetele albe de serviciu, glumiram pe tema infatisarii lor martiale.  [mai mult – aici]

Alteori, cititorul devine spectatorul unei drame comice:

“Cu mastile de gaz atarnand sub barbie, fara sa se fi schimbat de hainele de lucru, ai fi zis ca se depusesera pe ei, in straturi, pete si cruste, cele mai negre scursori ale pamantului. Toti beau naprasnic, direct din sticlele apucate de gat, printre carti de joc si fise risipite pe mese. Dar, dintr-o data, jocul inceta si jucatorii se intoarsera spre curte, cu o expresie de bucurie. [mai mult – aici]

Fiecare capitol are o tema muzicala care antreneaza apoi un flux de imagini reale, visate, amintite, imaginate, pe un fir cand epic-fabulos, cand dramatic-suprarealist.

E o carte care solicita permanent imaginatia si ofera recompense pe masura.

Pe buzele ceştilor


o femeie/ se mişcă în fluxul dens al instinctelor sale/ ştie să spargă/ coaja unei intenţii/ o femeie/ cuprinde în fragmente întregul/ şi  nu e niciodată aceeaşi

un bărbat/ urcă misterul într-o progresie extremă/ descoperă sentimentul/ încolţit într-o margine/ restul/ îl filtrează în gândire

o femeie/ e în acelaşi timp istoria ei/ şi  ceea ce  încă nu se ştie/ ea  ştie să facă ordine în ce nu vede

un bărbat/ ajunge la inima lumii/ în fiecare vertex  al  cunoaşterii sale/ se instalează  în ceea ce vede/ şi  se proiectează

………………………………………………………………………

un  bărbat şi o femeie/ de-a lungul  a sute de acte cotidiene/ îşi trec informaţii/ îşi lasă viaţa scrisă/ pe marginea ceştilor

în fiecare zi se scrie/ în fiecare zi se spală

(Laura  Yasan – En el borde de las tazas, Cambiar las armas, 1997)

O traducere partiala dintr-o poezie argentiniana, de Ziua Hispanitatii. Poezia originala o găsiti aici.