Desert cu empatie


Trebuie să recunosc: aveam fantezii cu mine în rol de salvator al relaţiei lor. Aveau un terapeut cunoscut, dar nu părea să fi reuşit ceva. Aşa că merita să încerc. Nu se ştie de unde sare iepurele.

Dar iepurele a sărit din bucătăria lui Ganero. I-am spus lui Ganero că am ceva indicii pentru jumătate din ingredientele supei intimităţii. Ganero aduse hârtia pe care scrisesem cele nouă ingrediente.

– Pe lista ta, zise Ganero uitându-se la mine, la mijloc e empatia. Asa că azi avem desert. Am pregătit ceva care iese bine doar dacă înţelegi cum se vede lumea din papucii celuilalt… Sper să tăceţi un sfert de oră şi să savuraţi atent acest tiramisu. Tiramisu nu înseamnă „ia-mă şi du-mă întru-un loc vrăjit”, ci mai degraba „înţelege-mă şi vom merge împreună”.

………………………………….(textul complet al episodului 6 din Supa intimităţii îl puteţi citi pe Ralix.roaici)

Mai puţin ca perfectul


Mai puţin ca perfectul e un timp dintr-o gramatică a dezamăgirii.

(Dezamăgire e un substantiv compus. Nu poate fi dezamăgit decât cel care a fost amăgit.)

În lumea reală, mai puţin ca perfectul ia locul prezentului.

Uneori, mai puţin ca perfectul ia forma unui viitor apropiat, hulpav şi impersonal:

« Acum nu pot să… dar după ce rezolv şi… o să fie totul bine şi o să pot şi eu să… »

Alteori e un viitor îndepărtat, vag luminos, faţă de care prezentul e mereu cenuşiu. Victimele acestui tip de « mai puţin ca perfect » sunt « optimiştii » care zic:

« O  să vină odată şi  odată şi  rândul nostru… « 

Dar, între timp, privesc ceea ce li se întâmplă în prezent prin această lentilă a viitorului mai bun la care au dreptul. Şi dacă am dreptul la mai bine, mai binele de mâine face ca azi să fie « mai răul ». Şi trăiesc zi de zi, « mai răul », mai puţin ca perfectul.

Dar cele mai mari ravagii le face mai puţin ca perfectul în relaţiile de cuplu. Mai ales că relaţia începe adesea cu mai mult ca perfectul, altfel spus cu faza de îndrăgostire.

« Cînd ştiu cum a fost, de ce să accept mai puţin decât atât pentru mulţi ani de-acum încolo?… Ce rost are o ciorbă reîncălzită? »

Îndrăgostirea nu este o amăgire. E reală, are rosturile ei, are chiar şi o bază fiziologică. Pentru o vreme creierul funcţionează un pic altfel. Nu, nu e o boală. Aşa cum credinţa copiilor în Moş Crăciun nu e o boală. Dar trece.

Dacă e să dureze, relaţia trece într-o nouă fază. O etapă în care descoperim că suntem doi, şi diferiţi, şi încercăm să combinăm scenariile noastre « perfecte ». Perfectul compus.

Doar că uneori ne aşteptăm ca multe lucruri să se petreacă magic:

« Trebuia să-şi dea singur seama… dacă îi spun eu tot timpul ce vreau, nu mai are aceeaşi valoare »

Sau ni se pare că anumite lucruri sunt subînţelese:

« Trebuia să spun?! … Nu era normal să …? »

Şi iată că, în loc să fie un perfect compus, începem să folosim imperfectul impersonal – « trebuia ».

« Dar am trecut peste asta, sperând că… »

Speranţa e bună doar dacă aduce un strop din viitorul pe care îl promite pentru a îndulci prezentul. Dar când e cu « trecut peste » e vorba de anularea prezentului în favoarea unui viitor « fără compromisuri ».

Compromis e, totuşi, un cuvânt frumos. Înseamnă a promite împreună. Lucruri care încep azi.

Timpul frumos al compromisului e perfectul simplu.

« Tocmai mă sună să-mi spună că a luat bilete la teatru aşa cum mi-a promis. »

Cam ăsta ar fi perfectul simplu al iubirii în faza a treia (faza de implicare) – să spun ce voi face în viitorul apropiat şi să fac ceea ce tocmai am promis.

Altminteri, pentru cei care măsoară tot timpul dinspre linia orizontului, perfectul simplu e tot un « mai puţin ca perfectul » – ceea ce este sub nasul lor nu e de nasul lor, e prea puţin în raport cu mai binele care poate că îi aşteaptă chiar la colţul străzii. Desigur, după ce vor fi ieşit din acest spaţiu îngust la compromisului…

Să nu spui DA când el e beat


cehov_olgaVânătorul

de A. P. Cehov

O amiază fierbinte şi înăbuşitoare. Pe cer nici un nouraş. Iarba arsă de soare are o înfăţişare jalnică, deznădăjduită; de acum înainte, chiar dacă plouă, nu va mai putea să înverzească. Pădurea tace, nemişcată, de parcă ar privi stăruitor în văzduh, cu vârfurile copacilor, sau ar aştepta ceva.

Pe drum, de-a lungul mladei, merge alene, legănându-se, un bărbat înalt, îngust în umeri, de vreo patruzeci de ani, cu rubaşcă roşie, pantaloni boiereşti cârpiţi şi cizme mari. În dreapta drumului înverzeşte mlada, în stânga se întinde până în zare o mare aurie de secară coaptă. Omul e roşu la faţă şi asudat. Pe capul lui frumos, bălan, poartă ştrengăreşte o şepcuţă albă cu cozoroc drept, de jocheu, dăruită pesemne într-o clipă de dărnicie de vreun boier tânăr. De umăr îi atârnă o geantă de vânătoare, în care zace, aruncat mototol, un cocoşel de munte. Vânătorul ţine în mână o puşcă de vânătoare cu două ţevi, cu cocoaşele ridicate, şi nu-şi ia ochii de la câinele lui bătrân şi costeliv, care aleargă înainte, mirosind întruna tufele. în jur, linişte; nici un foşnet. Toate vietăţile s-au ascuns de arşiţă.

— Egor Vlasâci! aude deodată vânătorul un glas sfios.

Tresare şi, aruncând o privire îndărăt, se încruntă. Lângă el, răsărită parcă din pământ, stă o femeie de vreo treizeci de ani, galbenă la faţă, cu secera în mână. Femeia încearcă să-i prindă privirea şi zâmbeşte sfios.

— A, tu eşti Pelagheia! Spune vânătorul, oprindu-se şi lăsând încet în jos cocoaşele. Hm! Cum de ai nimerit pe-aici?

— Păi, aici seceră nişte femei din satul nostru, aşa că sunt şi eu cu ele. Îs muncitoare cu ziua, Egor Vlasâci.

— Aşa-a. Mormăie înfundat Egor Vlasâci şi porneşte încet înainte. Pelagheia se ia după el. Fac astfel în tăcere vreo douăzeci de paşi.

— De mult nu te-am văzut, Egor Vlasâci. Spune Pelagheia, privind cu drag umerii şi spatele vânătorului care se mişcă în ritmul mersului. De când te-ai abătut pe acasă în Săptămâna Mare, să bei apă, n-am mai dat ochii cu dumneata. Şi atunci, cât ai stat şi în ce hal erai? Beat! M-ai certat, m-ai bătut şi ai plecat. După aceea te-am tot aşteptat, te-am aşteptat mereu. Mi s-au uscat ochii aşteptându-te. Of, Egor Vlasâci, Egor Vlasâci! Măcar o singură dată să fi venit.

— Ce să fac eu la tine?                                                            

— Ei da, fireşte, de făcut n-ai ce face, dar aşa. Oricum, de n-ar fi decât gospodăria. Să mai vezi şi dumneata cum e şi ce e. Doar dumneata eşti stăpânul, la te uită, ai împuşcat un cocoş de munte! Egor Vlasâci, ce-ar fi să stai jos, să te odihneşti?

Spunând toate acestea, Pelagheia râde, ca o prostuţă, şi-l soarbe din ochi pe Egor. Faţa ei străluceşte de fericire.

— Să stau jos? Bine. Spune vânătorul nepăsător şi alege un locşor între doi brazi tineri. Da’ ce stai în picioare? Şezi şi tu!

Pelagheia se aşază mai la o parte, în plin soare şi, ruşinându-se de bucuria ei, îşi acoperă cu palma gura plină de zâmbet. Câteva clipe se scurg în tăcere.

— Să fi venit măcar o dată, spune iarăşi în şoaptă Pelagheia.

— La ce? Oftează Egor, scoţându-şi şepcuţa din cap şi ştergându-şi cu mâneca fruntea stacojie.

— N-are nici un rost. Să vin pe un ceas, două, ar fi doarfâţâială de pomană, mai mult te-aş stârni, că de rămas cu totul în sat – nu mă rabdă inima. Ştii doar şi tu că-s om răsfăţat. Mie îmi trebuie un pat bun, un ceai bun, vorbe alese. Vreau să mi se dea toată atenţia, iar la tine în sat e sărăcie, fumăraie. N-aş putea să stau nici o zi. Dacă, hai să zicem aşa, s-ar da poruncă de la stăpânire cum că trebuie neapărat să stau la tine, aş da foc casei, sau mi-aş face seama. De mic copil am în mine acest răsfăţ; n-ai ce-i face.

— Şi acum unde stai?

— La boierul Dmitri Ivanâci; sunt vânător. Slujba mea e să îngrijesc de vânat pentru masă, dar mă ţine mai mult aşa. De haz.

— Asta nu-i treabă de om aşezat, Egor Vlasâci. Vânătoarea e o joacă, iar dumneata pari a o socoti meserie. îndeletnicire adevărată.

— Tu nu poţi înţelege, proasto, spune Egor, privind visător cerul. De când eşti, n-ai priceput şi nici n-ai să pricepi vreodată ce fel de om îs eu.

După capul tău, eu sunt un smintit, un rătăcit, iar pentru cei care se pricep, sunt cel mai de frunte ţintaş din tot judeţul. Boierii preţuiesc lucrul ăsta, şi despre mine s-a scris chiar la revistă. Nimeni nu se poate asemui cu mine în ale vânătorii. Iar dacă nu-mi place treaba noastră ţărănească, asta nu-i din răsfăţ, nu-i din fudulie. De când eram copil, vezi tu, n-am cunoscut altă îndeletnicire decât puşca şi câinii. Dacă mi se lua puşca, mă apucam de undiţă, de mi se lua undiţa, prindeam peştele cu mâna. Ei, mai făceam şi pe geambaşul, băteam iarmaroacele când aveam bani, şi apoi ştii şi tu că mujicul care s-a făcut vânător sau geambaş nu se mai întoarce la plug. Odată ce s-a cuibărit în sufletul omului dorul de libertate, nu-l mai scoţi de acolo, orice ai face. Tot aşa e şi cu boierii: care dintre ei se face aftor sau altfel de artist, aceluia i-e sortit să nu mai fie nici funcţionar, nici moşier. Tu eşti muiere, nu pricepi, dar lucrurile astea trebuie înţelese.

— Pricep, Egor Vlasâci.

— Ba se vede că nu pricepi, că te văd gata-gata să plângi.

— Nu. Nu plâng. Spune Pelagheia, întorcând capul în altă parte. Mare păcat, Egor Vlasâci! Măcar o zi să fi trăit împreună, sărmana de mine. îs doisprezece ani de când ne-am luat şi. între noi n-a fost niciodată dragoste! Nu. Nu plâng.

— Dragoste. Mormăie Egor, scărpinându-se pe mână. Păi ce dragoste să fie? E numai o formă că suntem bărbat şi nevastă, că încolo. Pentru tine eu îs un om sucit, iar tu eşti pentru mine o biată muiere care nu pricepe nimic. Nu ne potrivim! Eu îs liber, răsfăţat, chefliu, iar tu eşti o lucrătoare, o opincară, trăieşti în murdărie, eşti mereu cu spinarea încovoiată. Eu mă socot în fruntea tuturor din partea vânătorii, iar tu mă priveşti cu milă. Unde-i potriveala?

— Dar suntem cununaţi, Egor Vlasâci! începe să plângă Pelagheia.

— Nu suntem cununaţi de bunăvoie. Ai uitat? Mulţumeşte contelui Serghei Pavlâci. Şi ţie. De ciudă că trag mai bine ca el, contele m-a îmbătat o lună întreagă, iar pe un om beat îl faci să-şi schimbe până şi legea, darmite să se cunune. Şi drept răzbunare m-a cununat cu tine în timp ce eram beat. Un vânător cu o văcăriţă! Ai ştiut că eram beat; de ce m-ai luat? Doar nu erai iobagă, puteai să te împotriveşti! Se înţelege, pentru o văcăriţă e mare noroc să o ia un vânător, dar trebuia să ai şi puţină minte. Acum, poftim: chinuieşte- te şi plângi. Contele şi-a făcut mendrele, iar tu – boceşte. Loveşte-te cu capul de pereţi.

Se aşterne tăcerea. Trei raţe sălbatice trec în zbor deasupra mladei. Egor se uită la ele şi le urmăreşte cu privirea până când, prefăcute în trei puncte ce abia se mai zăresc, raţele se lasă, hăt departe, dincolo de pădure.

— Şi din ce trăieşti? întreabă el, mutându-şi privirea de la raţe la Pelagheia.

— Vara mă tocmesc la muncile câmpului şi iarna iau un copilaş de la leagăn şi-l hrănesc cu biberonul. Capăt o rublă şi jumătate pe lună.

— Aşa.

Şi din nou tăcere. De pe o tarla secerată se aude un cântec încet, care se frânge chiar de la început. E prea cald ca să cânţi.

— Lumea zice că i-ai făcut Akulinei casă nouă, spune Pelagheia.

Egor tace.

— îţi place, vasăzică.

— Aşa ţi-e norocul, de! Asta ţi-i soarta! Spune vânătorul, întinzându-se. Rabdă, amărâto. Şi acum rămâi cu bine, prea m-am luat cu vorba. Diseară trebuie să fiu la Boltovo.

Egor se ridică, se întinde iar şi îşi aruncă puşca peste umăr. Pelagheia se scoală şi ea.

— Şi când mai dai prin sat? întreabă dânsa cu glas stins. — La ce? Treaz n-am să vin niciodată, iar când îs beat, ce folos ai să mă vezi? Când îs beat mă mânii uşor. Rămâi cu bine! — Mergi sănătos, Egor Vlasâci. Egor îşi pune şapca pe ceafă şi, după ce cheamă câinele, îşi vede de drum. Pelagheia rămâne locului şi se uită după el. Se uită la spatele lui, la ceafa lui de voinic, la mersul lui nepăsător, şi ochii îi sunt plini de jale şi de dor. Privirea ei îmbrăţişează făptura înaltă, osoasă a bărbatului ei şi o mângâie, o dezmiardă. Simţindu-i parcă privirea, Egor se opreşte şi se uită înapoi. Tace, dar după chip, după umerii ridicaţi, Pelagheia înţelege că vrea să-i spună ceva. Se apropie sfios de el şi-l priveşte cu ochi rugători. — Na, ţine! Spune el, întorcând capul în altă parte. îi întinde o hârtie de o rublă, mototolită, şi se îndepărtează repede. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Spune ea primind în neştire rubla. Vânătorul păşeşte pe cărarea ce se aşterne până departe, drept, ca o curea întinsă. Albă ca varul, nemişcată ca o statuie, Pelagheia rămâne ţintuită locului şi îi soarbe cu privirea fiecare pas. Dar culoarea roşie a rubăştii lui începe să se amestece cu culoarea închisă a pantalonilor, paşii nu i se mai văd şi nu se mai poate deosebi nici câinele de cizme. Se vede numai şepcuţa, dar. Deodată Egor face la dreapta, în mladă, şi şepcuţa se pierde şi ea în verdeaţă. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Şopteşte Pelagheia şi se ridică în vârful picioarelor, pentru a mai prinde măcar o dată cu privirea şepcuţa albă.

 

Dorinţa şi bunăvoinţa


„Nu e bine sa te obisnuiesti cu ajutorul si bunavointa celorlalti pentru ca nu poti conta pe ei, te dezamagesc intotdeauna” – cam asta crede Beatrice că ar fi filosofia lui Victor. Filosofia unui cuceritor mereu neliniştit, adaug eu în gand.

– Spune că sunt prea binevoitoare cu el şi că asta îl nelinişteşte.

– Prea binevoitoare?!

– Da, zice că îi e teamă ca va incepe sa-i placa prea mult si sa devina dependent de “bunavointa” mea.

In acest punct al conversatiei imi pare ca sunt in pericol sa intru pe un teren minat. Sunt prieten cu Victor cam din aceeaşi vreme in care Beatrice îmi povestea încurcăturile ei amoroase, fiind noi camarazi într-un proiect cu mult petrol si multi nervi, undeva în Est…

…………. continuarea pe Ralix.ro (aici)

Sinceritate sau adevăr în iubire?


…………………………………………………………………………………………….

Când încerci să fii sincer in dormitor şi spui “uite ce e, vreau să ştii tot, ăsta sunt, nu cred că m-aş putea schimba, dacă poţi să mă accepţi aşa, bine”, începând să goleşti sacul de istorii personale pe care îl cari cu tine peste tot, e ca şi cum ai spune că trecutul e foarte important şi că va influenţa decisiv viitorul. Şi că ăsta eşti tu: cel care este livrat viitorului aşa cum a fost format de trecut. Sărind peste prezent. Prezentul fiind singurul timp real.

Iar adevărul are ca atribut principal realitatea. Adevărul este prezent. Sinceritatea e o amintire dintr-un trecut supus uitării sau o presupunere hazardată şi arogantă aruncată în viitor (“eu întotdeauna am fost aşa…” sau “eu niciodată nu voi putea să…”)

………………………………………………………(fragment din episodul 2 din Supa intimităţii – tot articolul poate fi citit pe Ralix.ro – aici)

Viaţa nu e în altă parte


Singurătatea dăuneaza grav sănătăţii. Mai mult decât fumatul. Dar mai puţin decât relaţiile ambivalente – pasionale, dar conflictuale.

Nu vorbim doar despre sănătatea mentală, ci despre sănătate în general. Vorbim despre boală şi moarte. Numeroase studii au arătat că singurătatea afectează serios sistemul imunitar. Şi că persoanele care nu au prieteni, confidenţi, o reţea de sprijin social, au un risc de două ori mai mare de moarte prematură.

Alte efecte negative ale singurătăţii, probate ştiinţific, sunt: scăderea calităţii somnului, creşterea tensiunii arteriale, oboseală cronică, recuperarea mai lentă dupa unele boli sau evoluţia agravată a altora.

…………….articolul complet pe Ralix.ro (aici)…………………………………………..

Cuvinte RUPTE: Compromis


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

Văd un articol care se intitulează Până unde mergem cu compromisul în cuplu şi răspund imediat, în gând: « Cât mai departe! »

« Compromis e un cuvânt frumos »

Când spun asta (şi am des ocazia să o spun) sunt întâmpinat de fiecare dată de priviri nedumerite, contrariate. Omul tocmai spusese că întelege că în viaţă trebui  să faci şi compromisuri (şi avusese doar o uşoară grimasă de neplăcere la pronunţarea cuvântului « compromisuri »). Acum se întreabă poate dacă nu îl iau peste picior. Aşa că mă grăbesc să adaug:

« La origine, compromis însemna promisiune făcută împreună, promisiune reciprocă ».

Era, de fapt, chiar o promisiune solemnă. Avea două aspecte:

  • a promite reciproc că fiecare va face anumite lucruri în beneficiul celuilalt
  • a promite reciproc că ne vom supune judecăţii unui arbitru în cazul unor litigii

Aşadar nu e ceva de genul « mai las eu de la mine, mai laşi tu de la tine », ci cu totul altceva: « eu te ajut pe tine, tu mă ajuţi pe mine ».

Cum a ajuns compromisul să fie asociat cu dezonoarea, pierderea, deteriorarea nu mi-e clar. Poate mă ajută cineva mai  învăţat în materie de destin al cuvintelor.

Stres masculin, stresuri feminine


……….o relatie de cuplu nesatisfăcătoare are efecte diferite la bărbati si la femei în ceea ce priveste nivelul cortizolului (unul dintre hormonii de stress) dupa o zi stresantă la lucru. La bărbati, cortizolul scade la sfarsitul zilei (permitand astfel intrarea in actiune a mecanismelor de refacere) indiferent de calitatea relatiei de cuplu, pe cand la femei nu scade decat dacă relatia de cuplu este satisfăcătoare.

Nu inseamna ca femeile sunt dependente de relatie, iar barbatii nu dau doi bani pe relatie. Doar ca in mintile barbatilor relatia e ceva de care trebuie sa se ocupe in primul rand femeia, iar femeile (desi ar vrea sa poata spune ca e altfel) gandesc exact la fel. Asa ca barbatul vine acasa cu idea ca rolul lui principal tocmai s-a incheiat (iar relatia e un plus, un hobby in care face doar ce are chef); femeia, in schimb, stie ca partenerul are asteptari ca ea sa fie ca noua dupa job (adesea chiar si ea se gandeste astfel).

………Articolul complet pe Ralix.ro

Ultima bruma


“Fericirea e ca un ecou; îţi răspunde, dar nu vine.”Acest aforism al poetei Carmen-Sylva (Regina Elisabeta a României) se potriveste cu starea de spirit a multor barbati si femei in zilele ultimelor brume, cand vremea neprietenoasa ne impinge unii catre altii in incaperi fara ecou. E vremea cand barbatii, care se retrageau altadata de pe campurile de lupta, se retrag de pe stadioane (majoritatea dezamagiti, cativa cu o mandrie de imprumut care se va dezumfla pana la Craciun)… [continuarea aici]…

Mic dejun cu Alice si Victor


– Sigur ca puteam sa-ti spun, dar mi-ar fi placut sa intuiești1
– Tu nu porti cercei, cum as fi putut sa intuiesc2 ?!
– Asa cum intuiai3 toate dorintele mele atunci cand ne-am cunoscut!
– Dar atunci nu faceam decat sa urmez niste intuitii4 despre adevaratele mele dorinte profunde, care se dovedeau a fi si ale tale…

Ar putea fi o discutie la micul dejun intr-un cuplu care tocmai a trecut de faza de indragostire, dar nu vor sa stie inca nimic despre asta. Dupa cum ar putea fi si un text propus amatorilor de istoria ideilor – in cazul nostru ar fi vorba de patru definitii ale intuitiei, propuse in patru secole diferite, de patru barbati (aici s-ar putea sa avem o problema!) foarte diferiti.

[… articolul intreg – Intuitie feminina si deductii masculine – pe Ralix.ro – aici; am dezvoltat intr-un text de 1000 de cuvinte crochiul La ce nu foloseste intuitia]