Jurnal de român în Franța (24)


Z 25, Rodez – Millau – Nîmes

Încerc pentru prima dată un covoiturage. Nu am  început chiar cu dreptul: cel cu care trebuia sa merg de la Rodez la Millau și-a schimbat traseul în ultimul moment  și mi-a anulat rezervarea aseară la ora 10. Verific orarul trenurilor si constat că am totusi posibilitatea să ajung la Millau la timp pentru a prinde al doilea covoiturage (Millau – Nîmes), doar că nu o sa mai am timp să mă învârt un pic prin Millau.

Trenul e de fapt un autocar pentru ca linia ferată e in modernizare. Cu atât mai bine. Am ocazia să văd mai pe îndelete două sate frumoase, Laissac si Séverac-le-Chateau, plus o vedere mai de sus a defileului Tarnului.

Se dovedeste că te poti baza mai mult pe francezii care conduc Dacii decât pe francezii care conduc BMW-uri. Cel care m-a lasat balta avea BMW. Acum, la Millau, Vincent e deja la locul de întâlnire, ultrapunctual, cu 5 minute înainte de ora indicată. E profesor de liceu, are informatii despre Romania (nu datorita Daciei, a lui e făcută în Maroc), plănuieste o vizită in Deltă si la manastirile pictate in exterior.

La Nîmes nimeresc in plin război ortografic. Au aparut deja afise ale campaniei « Je suis circonflexe » (= « Eu sunt circumflex »). E vorba de accentul circumflex. Conform unei decizii recente a Ministerului Educatiei, vocalele i si u nu vor mai primi acest accent decat in cateva situatii unde altfel ar fi imposibila diferentierea de alte cuvinte. Nîmes si-ar putea pierde deci « pălăria ».

Dau o tură prin centru, chiar dacă mai pica stropi de ploaie. Orasul e cumva agreabil privirii insa nu are vreun farmec aparte. Oricum, ca amator de istorie romană am venit in primul rand sa vad Arenele.

Celalalt monument promovat aici, La Maison Carée, nu ma interesa deloc, fiind o reconstructie aproape totala, ba chiar o dubla reconstructie, in secolele XIX, respectiv XXI. Intru totusi pentru a vedea filmul documentar despre intemeierea coloniei romane Augusta Nemausus. E interesant cum aici este valorizată colaborarea tribului galic al volcilor cu romanii (l-au ajutat pe Cezar tocmai in razboaiele galice – ideea că triburile galice erau toate unite impotriva romanilor e falsă, asa cum e falsă si ideea Daciei unitare, cand de fapt existau peste douazeci de triburi dacice, adesea in conflict!). Se poate spune ca volcii au optat pentru apa curenta si canalizare, nu pentru a-si apara « saracia si nevoile si neamul ».

Împăratul dac şi cei 40 de mucenici din Sevastia


« Doar şi voi ştiţi, filipenilor, că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat şi de primit, decât voi singuri. » (Epistola către Filipeni a Sf. Ap. Pavel)

Philippi, colonie romană înfiinţată de Antoniu, centru al romanităţii  din Balcani. Şi, după mărturia apostolului Pavel, primul cap de pod al creştinismului în Balcani. Iar Legiunea a V-a Macedonica a fost printre cele care au cucerit Dacia, la două generaţii după ce Pavel îi convertise pe filipeni. Romanii din Philippi sunt cei mai siguri strămoşi creştini de limbă latină ai poporului român.

Iar dacii au fost ultimii anticreştini din Balcani. Astă-vară am trecut pe lângă ruinele de la Gamzigrad (aproape de Zaječar, cel mai mare oraş din zona Timocului) ale oraşului Felix Romuliana, întemeiat de împăratul Galeriu la începutul secolului IV şi numit astfel în cinstea mamei sale, Romula. Romula era mare preoteasă a unui cult păgân şi era dacă. Galeriu şi-a afirmat fără echivoc mândria de a fi dac.

Ce legătură are Galeriu cu cei 40 de mucenici din Sevastia? Galeriu a fost iniţiatorul ultimei mari persecuţii împotriva creştinilor. Istoria îl pune în faţă pe Diocleţian (cumva pe drept, pentru că el era numărul 1 in cadrul tetrarhiei care conducea Imperiul), dar iniţiatorul persecuţiei a fost cezarul său, Galeriu. Iar Liciniu, împăratul care a ordonat executarea celor 40 de soldaţi creştini din Sevastia, a fost urmaşul ales de Galeriu.

Penultimul mare persecutor al creştinilor a fost dac.

Mai balcanici nu se poate


Când am plecat în vacanţă prin Balcani, credeam că merg şi prin locurile de baştină ale unor strămoşi sârbi şi bulgari. Am descoperit însă ca nu e deloc simplu să spui cine şi cât e bulgar, român, albanez, grec sau sârb.

1. De exemplu, credeam că bunicii bunicii mele erau sârbi. Şi stră-străbunica sigur era sârboaică. Străbunicul avea cârciumă în Piatra. Or, aflu de la Dušan Popovič (citat de Neagu Djuvara) că toţi cârciumarii şi hangiii din Serbia la sfârşitul secolului XIX erau aromâni. Mai mult, Popovič dă şi o listă de nume sârbizate ale acestor cârciumari – printre ele se află şi Nikolič (= »ai lui Nicola »); or, cei din familia bunicii mele erau « ai lui Nicola ».

2. Am povestit deja episodul de la Cetinje, din faţa bisericii vlahe. Acolo mi-am dat seama că povestea cu statornicia pe un anumit teritoriu a popoarelor din Balcani e o poveste inventată târziu, pentru a justifica pretenţiile statelor naţionale (aceste construcţii în bună măsură artificiale într-o zonă unde regula este amestecul, nu separarea). Vlahii care au întemeiat Cetinje au migrat, într-o generaţie, vreo 300 de km, de la Stari Vlah (din Bosnia), pentru ca în generaţia următoare să mai migreze încă 300 spre Albania (unde vlahii au format cel puţin o treime din armata lui Skanderbeg).

3. Distanţele de mai sus sunt totuşi mici, comparativ cu drumul de la Ulcinj la Iaşi (1300 km). Ce legătură este? Familia aromână care a stăpânit cetatea muntenegreană Dulcigno (Ulcinj) se numea Balş(a). Această familie va emigra în Moldova şi a făcut parte din marea boierime moldovenească începând cu secolul al XVII-lea.

4. Ce-aţi zice însa dacă aş întinde şi mai mult coarda, în timp şi spaţiu, şi v-aş spune că e posibil ca numele oraşului Balş să aibă legătură cu familia suspomenită? Care ar fi stăpânit pământuri aici în secolele VI-VII. Cum vi se pare acest periplu de 3000 de kilometri într-o mie de ani (Oltenia – Bulgaria – Serbia – Bosnia – Muntenegru – Albania – Macedonia – Banat – Moldova)? Si să nu credeţi că plecau să facă turism individual, plecau cu tot neamul şi dependenţii. Plăcuţa de la biserica vlahă din Cetinje vorbeşte despre « vlahi şi voievozii lor ».

5. Văd că am mai multe de scris, aşa că las şi pentru un alt episod. Vă mai zic doar că eu m-am născut la Craiova, în cartierul Brazda lui Novac. Adică exact pe graniţa militară a Imperiului Roman în secolele IV-VII. Graniţa aceasta proteja o provincie numită Dacia Ripensis, a cărei capitală era Ratiaria, la sud de Dunăre (în apropiere de Vidinul actual). Acum mi se pare ciudat că în cărţile noastre de istorie povestea Daciei romane se termină la 271, cu retragerea aureliană, când există istorii absolut remarcabile despre Daciile sud-dunărene. (Ca să nu mai spunem că primele cuvinte româneşti consemnate istoric, au fost rostite la sud de Dunăre, în secolul VII. Iar cel care le-a rostit se afla în marş spre sud.)

Suntem aici de 2 milioane de ani ???!!!!


Cam aşa s-ar înţelege din prezentarea de pe pagina web a Ambasadei României în Republica Austria. Şi m-am cam săturat de propagarea oficială a acestui cult mincinos al strămoşilor. Istoria României nu începe nici acum 2 000 000 de ani, nici măcar acum 2000 de ani. Cu antemergători cu tot, istoria României nu trece de 200 de ani.

« Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani. […] Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică – primul din Europa – în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.Continuatorii acestor străvechi civilizaţi au fost geto-dacii care au întemeiat Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106 d.Hr.), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117 d.Hr.) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi, procesul de etnogeneză a poporului român încheindu-se în secolul al VII-lea. »

Tăbliţele de la Tărtăria aparţin umanităţii, nu românităţii, aşa cum cele din Sumer aparţin umanităţii, nu arabităţii (sau irakităţii). Regatul Daciei (care se numea pe vremea lui Ceuşescu, « statul dac centralizat », că « regat » nu suna bine!) e un mit. Burebista şi Decebal au condus uniuni de triburi. Procesul de etnogeneză a poporului român s-a desfăşurat pe ambele maluri ale Dunării, iar încrâncenarea de a dovedi continuitatea pe terioriul actual al României nu serveşte la nimic. De ce ar fi mai importanţi cei care au rămas după retragerea aureliană la nord de Dunăre, sub ocupaţii succesive, decât cei care au continuat modul de viaţă roman la sud de Dunăre? Iar documentul care atestă limba română veche în secolul VII (« celebra »  chemare « torna, torna, fratre ») relatează o întâmplare petrecută la sud de Dunăre.

Domnule ataşat cultural al României în Austria, nu ar fi mai potrivit să vorbiţi mai mult despre România modernă şi despre legăturile istorice complexe cu Austria? Despre şvabii din Banat, despre baronul Bruckenthal, despre gara din Suceava, despre primul tratat internaţional al României (cel vamal din 1868, şi aici aţi putea introduce şi o curiozitate referitoare la salamul « de Sibiu », care are legătură cu acest tratat).

Cui îi este adresată propaganda cu « suntem aici de 2 000 000 de ani »? Şi cui serveşte?

Românismul – un produs aromânesc


Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

România triburilor


Văd că dacismul are din ce în ce mai multă trecere. Ar fi bine dacă ar fi un curent cultural (aşa cum a fost el ilustrat în perioada interbelică de Lucian Blaga şi Mircea Eliade, de exemplu), dar fanii lui Burebista propun în mod serios să punem lupul dacic pe steag  şi să proclamăm  Republica Dacia.

Se pare că orice diversiune e bună când e vorba să nu revină stema regală la locul ei. Între timp, pe stema republicii au apărut tot felul de aberaţii (chiar azi am mai observat cu stupoare una – am mentionat-o aici).

Lup dacic ne mai trebuie, că sat fără câini suntem!

(NB: câinele apare pe scutul familiei de Hohenzollern)

Cartea săptămânii (XVII)


boiaAm scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?. 

Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani,  si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.

Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.

Cateva extrase aici