Amortalitate contra imortalitate


Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Evolutionismul radical – un romantism intarziat


Citind un articol despre J.C. Reil (inventatorul termenului « psihiatrie », in sensul actual al termenului) si ale sale Rapsodii pentru pianul cu pisici (un fel de prim tratat de psihoterapie), mi-a venit ideea ca evolutionismul, ca teorie metastiintifica, e un produs tarziu al curentului romantic. Am folosit in titlu sintagma « romantism intarziat » in sensul cronologic, nu ca o judecata de valoare, in acelasi fel in care vorbim despre romantismul intarziat al lui Eminescu.

Unul dintre pacientii celebri ai doctorului Reil a fost Goethe, un precursor al curentului romantic in literatura. Cu siguranta cei doi au avut lungi discutii despre literatura si stiinta. La vremea cand s-au intalnit prima oara, Goethe era pe cale sa finalizeze prima parte din Faust. Reil a murit destul de timpuriu, la 54 de ani, ingrijind ranitii si bolnavii dupa oribila « Batalie a Natiunilor » de la Leipzig (1813). Goethe a trait in schimb o viata productiva pana la adanci batraneti, asa ca a apucat sa termine, in anul mortii sale (1832), partea a doua din Faust, in care pune in scena si tema crearii vietii din elemente fara viata.

Pe scurt, Wagner, discipolul lui Faust, creeaza in laborator, prin procese alchimice, un homunculus, un omulet stralucitor aflat intr-o sticla. Omuletul nu are un corp material propriu-zis, e un fel de foc. Pentru a capata un corp, homunculusul este unit cu apa oceanului. Focul se uneste cu apa si da nastere unui corp material viu.

Descrierea din Faust e una in care apar si Proteus (zeul metamorfozelor) si Galatea, nimfa oceanului, dar nu vi se pare ca teoria « supei primordiale » (dupa aparitia apei pe planeta Pamant, descarcarile electrice – « focul »- intr-o atmosfera inca bogata in metan si amoniac au produs primele molecule organice) seamana foarte mult  cu tema homunculusului din piesa lui Goethe?

Reil, in schimb, credea ca pentru a produce viata ai nevoie de un fir de viata. Chiar si in prima perioada a activitatii sale stiintifice, cand doctrina sa ar putea fi descrisa ca una strict materialista (credea ca toate proprietatile organismelor vii pot fi explicate in termeni fizico-chimici si prin relatii de tip cauza-efect), Reil a formulat doua precautii: (1)ca exista o limitare intrinseca a mintii noastre in a percepe relatiile cauza-efect si (2) ca nu stim daca si care dintre caracteristicile unei fiinte vii sunt preformate (genetice) si care sau daca evolueaza sub influenta unor factori externi (sunt « epigenetice »).

In 1796, cand scrie impotriva vitalistilor (cei ce sustineau existenta unui « suflu vital » care organizeaza materia vie »), Reil pare totusi mai pornit impotriva teoriei epigenetice. Era deci un antievolutionist materialist, intr-o vreme in care la putere in stiintele vietii erau evolutionistii spiritualisti!

Intalnirea cu romantismul (Reil a fost prieten si a corespondat asiduu cu corifeii primului val al romantismului), a redefinit conceptiile medicale ale lui Reil, care a evoluat spre o pozitie dualista (pe langa interactiunile materiale a introdus rolul organizator al « constientei »). Pe baza acestei sinteze intre empirism (Reil este un cercetator foarte riguros si atent la datele experimentale), kantianism si romantism se naste o teorie medicala care va fi cea care va da un avans de cel putin 50 de ani medicinei germane fata de restul lumii (Reil este cel care a definit programul de studii si modul de organizare pentru facultatea de medicina a noii universitati din Berlin, in 1810).

Dar a existat si o intalnire tarzie a romantismului  cu evolutionismul. Cu evolutionismul darwinist. Darwin publica Originea speciilor in 1859, starnind aproape imediat ceea ce se straduise sa evite amanand timp de mai bine de doua decenii sa publice in volum ideea care ii venise in timpul expeditiei cu nava Beagle – o disputa extrastiintifica, ideologica.

Darwin nu a scris insa niciodata despre « supa primordiala », despre originea vietii. Darwin a formulat o teorie stiintifica (nici mai buna nici mai rea decat geometria euclidiana, de pilda) care incerca sa explice transformarile formelor de viata, dar pornind « de la un fir de viata », vorba lui Reil, nu pornind de la « apa si foc ». Asta a fost contributia unui romantism intarziat, care a luat o teorie stiintifica si a facut din ea o filosofie cu pretentii de explicatie finala, totalizatoare, atotcuprinzatoare.

Or, in momentul in care o teorie se pretinde finala si nemodificabila ea inceteaza sa mai fie stiintifica. Asa ca atunci cand evolutionistii incearca sa-si asume « ministerul adevarului » se exprima doar ca militanti ai unui romantism intarziat. Asta nu inseamna ca oponentii lor cei mai vocali si mai structurati, creationistii, sunt promotorii unor idei stiintifice. As zice, folosind termeni analogi, ca sunt, oarecum paradoxal, pozitivisti intarziati nascuti din intamplare intr-un mediu teologizant.

Nişte diletanţi


Lev Tolstoi  –  conte prin nastere, ofiter timp de 3 ani (in vremea Razboiului Crimeii), apoi diletant in literatura. Ar fi putut sa fie primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, in 1901. Tolstoi  a refuzat. Motivul? Nu dorea sa primeasca suma de bani asociata premiului.

Charles Darwin – licentiat in teologie, imbarcat ca botanist amator  pe HMS Beagle; publica Originea speciilor dupa 20 de ani de pregatire (a avut noroc sa se nasca inainte de a exista dictonul „publish or perish” – „publica sau dispari”).

Albert  Einstein – expert tehnic  in cadrul Oficiului Federal [elvetian] de Patente intre 1902 si 1909. In 1905 publica un  articol intitulat Inertia  unui  corp  depinde  de  continutul  său de energie ? Raspunsul sau a fost  E=mc2.  Raspuns de diletant ; fizician profesionist va fi doar incepand cu anul 1909.

***

Sir Arthur Conan Doyle – a studiat medicina la Universitatea din Edinburgh. Și-a luat doctoratul în 1885. Ducea lipsă de pacienți și își umplea timpul dintre două consultații scriind povestiri. (Primit de la Valentina Popescu)

Despre virtutile diletantismului puteti citi aici.