Un Machado pentru Suarez


Azi a murit Adolfo Suarez. Suferea de peste un deceniu de de boala Alzheimer. Nu-şi mai amintea că a fost prim-ministru al Spaniei.

Istoria însă nu-l va uita atât de repede, pentru că el a fost cel care a condus primul guvern democratic al Spaniei de după moartea lui Franco, tot el fiind cel care a reuşit să negocieze o tranzitie paşnică spre democratie.

Adolfo Suarez a fost desemnat să formeze guvernul (de către regele Juan Carlos, care a făcut atunci un pariu riscant, dar care s-a dovedit câştigător) pe când avea  doar 43 de ani. A fost 5 ani prim-ministru. S-a retras din viaţa politică înainte de 60 de ani, având asigurate respectul şi recunoştinţa concetăţenilor.

Oamenii îl recunoşteau şi îl aplaudau pe stradă. Au continuat să facă asta şi dupa ce au aflat că nu-şi amintea că a fost prim-ministru. Pentru că inima n-are nevoie de cuvinte pentru a-şi aminti. Şi nu doarme nicidată.

Suarez îl cita pe Antonio Machado chiar şi în discursurile politice. O să pun aici un Machado în amintirea lui Adolfo Suarez.

A adormit inima mea?

A adormit inima mea?
stupii viselor mele
nu mai lucrează? A secat
apa la moara gândirii,
roata se-nvârte în gol,
plină de umbră?

Nu, inima mea nu doarme.
E trează, trează.
Nu doarme, nici nu visează; priveşte,
cu ochii limpezi deschişi,
semne îndepărtate şi ascultă
pe ţărmurile marii tăceri.

Domnul Preşedinte în 1982


Când am cerut cartea de la biblioteca liceului, acum mai bine de 30 de ani, bibliotecara m-a privit peste ochelari ceva mai lung decât de obicei, s-a uitat la un raft în dreapta ei unde erau o parte din autorii cu litera A (ştiam deja asta pentru că luna trecută îmi pusesem răbdarea la încercare cu  Comuniştii – în 5 volume! – de Louis Aragon), apoi m-a întrebat cu un ton ezitant:

– Vrei neapărat să citeşti Domnul Preşedinte?

… (continuarea aici, pe blogul Regatul României)…

Wilhelmus


« Spuneti-mi cum va place. Puteti sa-mi spuneti Alex. »

« Incoronare? Nu, mai bine doar un juramant simplu, in biserica… »

« Willem al IV-lea? Nu prea imi place sa port un numar… »

« Portocale? Da, multe portocale si trandafiri si … cam atat… A, era sa uit, si niste confetti pentru Maxima »

Sigur ca nu avea nevoie de coroana si de salve de tun si de poleiala, pentru ca sub balcon era o mare portocalie. Cu care a cântat intr-un suflet prima strofa din Wilhelmus (Imnul National):

Sunt William de Nassau,/ de neam german, / rămân credincios patriei mele/ până la moarte./ sunt un prinț de Orania,/ liber, neinfricat,/ pe Regele Spaniei/ l-am onorat mereu.//

Asa s-a nascut Olanda: in jurul flamurii portocalii a unui print (Wilhelm de Orania) care, credincios neamului sau, a luptat pentru libertatea patriei, riscand totul: onoare, putere, avere, viata.

Olanda a fost 205 ani republica parlamentara (Republica Provinciilor Unite, condusa in timp de razboi de un stadhouder din familia de Orania), 200 de ani monarhie constitutionala (Regatul Tarilor de Jos, 1813 -), 19  ani  dictatura (1653 – 1672, Johann de Witt – presedinte), 11 ani republica de ocupatie (1795 – 1806, Republica Batava, stat marioneta al Republicii Franceze) si 3 ani monarhie absoluta (Regatul Olandei, creat de Napoleon pentru fratele sau, Louis).

Ieri, republicanii olandezi au cam stat pe acasa. Ce-ar fi putut spune?

Ca s-a facut risipa de portocale?

Ca Majestatea Sa Regina Maxima s-a bucurat de niste confeti taiate din hartie de imprimanta?

Ca la Palat nu a fost folosit pentru pavoazare nici un metru de matase portocalie? (Aici cred ca s-au enervat cel mai tare – cateva sute de mii de cetateni au venit cu tot ce aveau portocaliu prin casa!).

Le ramane doar consolarea sa ii zica regele Alex. Care si-ar putea transforma porecla in renume.

[Orgie lentă de bandiŢi stupizi]


« Situația Portugaliei, proclamată Republică, este cea a unei mulțimi amorfe de prăpădiți, guvernată de o minoritate violentă de șmecheri și lacomi. Constituționalismul republican, ca să-l descriem în termeni blânzi, a fost o orgie lentă de bandiți stupizi » (Fernando Pessoa O dictatură de inferiori, articol scris in 1935, la 25 de ani de la proclamarea republicii, si interzis de cenzură)

[Să ne întoarcem la Cuza?]


« Scuzaţi că vă spun, dar nici Cuza nu a abdicat tocmai în formă legală, şi el a cam fost cu tunul la tâmplă. Abdicarea de la tron este de obicei impusă şi nu pentru că se plictiseşte regele de domnie. Să ne întoarcem la Cuza? » (dintr-un comentariu la postarea Caut republican fără prejudecăti…)

Una dintre obiectiile frecvente impotriva reinstaurarii monarhiei este ca nu putem da timpul inapoi: « asta e, legala, nelegala, abdicarea s-a produs si a produs efecte; acum a trecut timpul monarhiei ». Sau, cum zice comentatorul de mai sus:  « Să ne întoarcem la Cuza? ». Parerea mea e ca ne-am intors deja inainte de Cuza. Cand Principatele se aflau sub garantia comuna a Marilor Puteri (7, pe atunci), iar Conventia de la Paris tinea loc de constitutie si lege electorala. Cand orice ar fi zis electoratul, votul trebuia recunoscut de Marile Puteri.

Ce au facut boierii patrioti? Au propus unirea sub un  domn strain dintr-o dinastie europeana. Europa mare a zis nu. Atunci s-au gandit la trucul cu alegerea aceleiasi persoane in ambele tari. E bine de stiut ca domnia nu era ereditara si nici macar pe viata – domnul era ales pe 7 ani (era deci un fel de presedinte de republica, una de genul actualei Republici Franceze). Cuza era si el pentru aducerea unui domn strain si a promis in repetate randuri ca va abdica la momentul oportun pentru a atinge si acest deziderat exprimat de Divanurile  Ad-hoc. Deriva napoleoniena a lui Cuza a generat asa-zisa « monstruoasa coalitie » intre conservatori si liberali pentru rasturnarea sa si aducerea principelui strain care s-a dovedit atat de benefic pentru România.

Dar noi suntem iarasi inainte de Cuza. Intr-o situatie oarecum paradoxala: stim cine este regele care va sa vina, dar nu se gaseste nici un Cuza care sa spuna: « Vreau sa fiu ultimul presedinte al României! Am nevoie de acest mandat doar pentru a convoca referendumul pentru revenirea la monarhia constitutionala, fundamentul si scutul României moderne ».

NB:  « Monstruoasa Coalitie » nu a apucat sa « sarbatoreasca » 2 ani de existenta. In sase luni a reusit sa-l aduca pe Carol I ca domn si apoi liberalii si conservatorii si-au reluat rolurile firesti in lupta politica.

Cartea săptămânii (X)


Am citit destul de greu primele capitole din Tehnica loviturii de stat de Curzio Malaparte, pe de o parte din cauza deselor referiri la si analogii cu un episod din istoria Romei antice care imi era complet necunoscut (conspiratia lui Catilina), pe de alta parte din cauza perceptiei ca stilul autorului este cand prea stufos si chiar redundant, cand eliptic si de neinteles pentru un om care nu citeste la cafea ziarele din anii ’20.

Dar tezele centrale ale cartii, aparuta in 1931, sunt foarte instructive si azi:

1. O lovitura de stat trebuie sa tinteasca cucerirea din interior a centrelor vitale ale statului (comunicatii, energie, resurse) si apoi guvernul va fi usor de izolat si de rasturnat.

2. Apararea statului impotriva unei insurectii nu se poate face eficient prin mijloacele politienesti,  ci  prin controlul ferm al acelorasi centre vitale.

3. 1000 de oameni hotarati si bine antrenati sunt suficienti pentru a prelua puterea intr-un stat care se bazeaza pentru mentinerea ordinii doar pe masuri politienesti.

Exemplele pe care le da autorul sunt convingatoare (insurectia bolsevica din Petrograd din octombrie 1917, preluarea puterii de catre Mussolini in 1922, tentativa lui Troţki de a-l inlatura pe Stalin in 1927). Cea mai spectaculoasa confirmare a teoriei lui Curzio Malaparte este predictia facuta in ultimul capitol al cartii ca Hitler nu va lua puterea printr-o lovitura de stat, ci pe cale parlamentara. Acest lucru se va intampla, 2 ani mai tarziu, exact din motivele descrise de Malaparte.

[Es la mañana llena de tempestad]


E dimineaţa de furtună plinăneruda
în inima verii
 
Ca batiste luându-şi rămas bun fâlfâie norii,
vântul îi scutură cu mâinile lui călătoare.
 
Infinita inimă a vântului
bătând peste tăcerea noastră îndrăgostită.
 
Şuierând printre copaci, orchestral şi divin,
ca o limbă încărcată de războaie şi cânturi.
 
Vânt ce poartă în furt grăbit frunzele uscate
şi abate săgeţile latente ale păsărilor.
 
Vânt ce o doboară în val fără de spumă
şi substanţă fără greutate, şi focuri aplecate.
 
Se frânge şi se scufundă noianul său de sărutări
contenit la porţile vântului de vară.
 
Pentru ca tu să mă auzi 

cuvintele mele
se subţiază uneori
ca urmele pescaruşilor pe plaje.
(Pablo Nnerudaeruda – Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere  de Dan Munteanu Colán)
Când Pablo Neruda primea premiul Nobel, in 1971, trecusera 48 de ani de cand poetul isi atinsese zenitul, in chiar prima lui carticica. La 19 ani a publicat Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare. Apoi a creat o multime de personaje sclipitoare cu numele Pablo Neruda: diplomatul, revolutionarul, pacifistul, comunistul. Poetul militant a fost celebrat si premiat gratie puterii stangii intelectuale, dar frumusetea celor 21 de poeme ale zeului tanar izbucneste si in secolul in care nimeni nu mai stie ca Neruda a primit Premiul Stalin.

Ce poate face un Rege


« Poporul înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui…Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle » (MS Regele Mihai, in mesajul radiodifuzat pe 23 august 1944, ora 22)

Mai multe despre rolul Regelui Mihai la 23 august 1944 – aici (in emisiunea Ora Regelui)

Cireşe amare


28 Cireşar

1912 – S-a născut Sergiu Celibidache, dirijor iconoclast intr-o lume care se spargea in bucati. Iata-l dirijand Filarmonica din Berlin in 1950, in decorul, din pacate real, al ruinelor acestei celebrei sali de concert.

1914 – Este ucis, la Sarajevo, arhiducele Franz Ferdinand. Moare si speranta unei emancipari nationale pasnice a românilor ardeleni.Va urma primul razboi mondial.

Ştefan Luchian – Maci, ulei pe pânză

1916 – Moare Ştefan Luchian. In ultimii opt ani isi pictase florile in ciuda evolutiei implacabile a sclerozei multiple.

Vermeer - Fată citind
Jan Vermeer din Delft – Fata citind in fata ferestrei deschise (Pinacoteca din Dresda)

1919 – Se semneaza Tratatul de la Versailles, care nu va aduce totusi o pace durabila in Europa.

Lacomia marilor puteri invingatoare va declanşa un nou razboi devastator peste numai 20 de ani. Cel care va distruge si Filarmonica din Berlin si Pinacoteca din Dresda. Parisul a scapat ca prin urechile acului.

1940 – Trupele sovietice intra in Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Herţa. Carol al II-lea isi dovedeste impotenta politica si militara, impreuna cu Consiliul de Coroana, populat de el cu pigmei si sicofanti.

28 iunie, vremea cireşelor amare.

« Monstruoasa ? Coalitie »


In noaptea de 10/11 februarie 1866 (22/23 februarie pe stil nou) domnitorul Alexandru Ioan Cuza este obligat sa abdice ca urmare a unei lovituri de stat organizate de o coalitie intre principalii fruntasi liberali si conservatori.

Scrisoarea in care reproduc cateva fragmente mai jos, adresata imparatului Napoleon al III-lea a fost invocata ca argument ca domnitorul Cuza (care in acel moment conducea in mod autoritar, reducand parlamentul la un rol decorativ) avea el insusi intentia de a ceda tronul, in conditii mai putin riscante pentru Romania. Scrisoarea integrala o puteti citi aici. Imi pare rau, dar citind-o am ajuns la o alta concluzie. Sublinierile imi apartin si am vrut sa puna in evidenta 3 lucruri: ca domnitorul ales de concetatenii sai tindea sa devina un principe absolut, ca recunoaste el insusi ca nu se mai consulta cu aceia care l-au ales, ci cu un inalt protector strain si ca Domnitorul Alexandru Ioan I nu credea in posibilitatea unui sistem constitutional in România.

Bucureşti, 1 octombrie 1865

Sire,

Când Majestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană a inspirat această glorioasă faptă. […]

Această nouă stare de lucruri cerea un om nou – concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa unei renovaţii politice atât de preţioase pentru ţara mea.[…]

Nu vreau să pretind că Guvernul Meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată.

Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de Puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.[…]

Majestatea Voastră Imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în mo­mentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţiile atât de ar­ză­toare în Europa Orientală. […]

Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sunt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care Providenţa mi l-a încredinţat? […]

Nu-mi va rămâne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii sale şi să-mi asigure stima Majestăţii Voastre Imperiale. Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maj­es­tăţii Voastre Imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Nu­mai Împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răs­punsul Vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru Ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Majestăţii Voastre Imperiale pentru poporul român.

Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sunt al Majestăţii Voastre Imperiale,

Sire,

prea umil şi prea plecat servitor

Principele A.I. Cuza

Peste 5 luni Cuza era inlaturat si România isi incepea drumul spre independenta si spre construirea unui stat democratic. Peste 5 ani, Napoleon al III-lea, Imparatul Francezilor, isi pierdea coroana, tara si onoarea la Sedan.

Va invit sa va spuneti in continuare parerea in sondajele Regi vs presedinti si Regat vs republica.