Pâinea aruncată câinilor


« Ceea ce femeia cananeeancă a arătat şi a primit de la Iisus a în­semnat o lecţie pentru Apos­to­lii evrei. Ei sunt martorii u­nor scene care păreau a le favo­ri­za crezul lor despre păgâni şi sa­tisfacţia arogantă de popor a­les. Nu bănuiau, la început, că Iisus i-a dus acolo pentru ei. De a­cum, ei vor trebui să-i judece alt­fel pe păgâni, iar lecţia în­vă­ţa­tă în Fenicia Siriei să o predea şi altora: Şi păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu şi bene­fi­­ciarii darurilor Lui, dacă cred în El. Iată cum manifestarea lui Dumnezeu faţă de un om de­vine lecţie pentru altul, nu nu­mai pentru cel în cauză.

Ne-am gândit vreodată că ce­ea ce nu înţelegem din viaţa noas­tră poate fi lecţie pentru al­­ţii, iar ceea ce vedem şi nu în­ţe­legem la alţii, poate ju­de­cân­du-i greşit, înseamnă lecţie pen­tru noi? Dacă nu ne-am gân­dit, să înţelegem de azi că vor­birea lui Dumnezeu a­dre­sa­tă altuia, şi pe care adesea nu o în­ţelegem, poate fi un mesaj pen­tru noi. Poate aşa vom înce­ta să-i judecăm pe alţii şi vom începe să-L înţelegem mai mult pe Dumnezeu în manifestarea Lui specială faţă de lume, faţă de cei de lângă noi. »

(sursa: aici)

Butoiul lui Diogene


      « Aşa e, singurătatea nu e o binefacere. Ea îţi cere mereu sacrificii. Nu se satură niciodată  să-ţi pretindă. Si chiar în forma ei necesară are ceva pervers: fiindcă îţi ia înainte de a-ţi dărui. Or, aşa ceva riscă să facă din tine un om de gradul doi, dacă nu găseşti înlăuntrul tău destulă dragoste care să te apere de pericolul închistării, încât îl înţeleg foarte bine pe Diogene. Ceea ce face el nu e , după părerea mea, un capriciu. El are nevoie şi de butoiul său şi de piaţa publică, deoarece are nevoie şi de sine şi de lume. Si nu pe rând, ci în acelaşi timp. Într-o formă simplă, atât de simplă încât unii nici n-o inţeleg. Diogene ne atrage atenţia că adevărata cunoaştere de sine nu are loc în afara lumii, ci în mijlocul ei, nu e o renuntare la viaţă, ci o încordată căutare a izvoarelor ei. Unde să-şi ducă butoiul?    Într-un deşert?  Ce sens ar avea un butoi gol  într-un deşert? În schimb, într-o piaţă publică vorbele « caut un om » se lămuresc brusc. Omul la care se referă Diogene se afla înlăuntrul celui care-l caută! Numai amatorii de anecdote, care se opresc la amănunte, la faptul ca Diogene umblă ziua in amiaza mare cu felinarul aprins şi locuieşte într-un butoi, văd  în el un extravagant, un original sau un înţelept nu tocmai zdravăn la minte, în loc să observe ce tâlc au ciudăţeniile lui: că drumul spre adevărul nostru cel mai adanc, unde pâlpâie lumina vieţii noastre, e la fel de anevoios ca drumul unui mistic spre Dumnezeu »

(Octavian Paler – Viata ca o coridă)

In seria Admiratii am postat  Admiratii (2): Volumul aproximativ al butoiului.