Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »

Gând de duminică (32)


“Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea »

(Evanghelia după Luca)

Mai mult, nu mai puțin. Prea adesea ne îngrijim să avem hrană destulă pentru a trăi, iar îngrijorarea nu ne lasă să mai și trăim. Si nu mă gândesc doar la mâncare ci și la alte feluri de hrană. Confundăm prea adesea informația cu înțelegerea, plăcerea cu mulțumirea, învățătura cu educația.

Revenind la alimente, e o nebunie a alimentelor așa-zis « sănătoase ». Oameni buni, nu din alimente sănătoase rezultă viața bună, ci invers. Pentru că viața e mai mult decât hrana, nu invers.

Din păcate, suntem prea adesea asemenea motoarelor cu combustie internă – folosim doar o mică parte din combustibil pentru a alimenta mișcarea (viața), iar restul se transformă în fum toxic în ambuteiaje.

Gând de duminică (25): Despre iluminare


“Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovaduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovaduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi duce de râpă pe oameni cu mulţimea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci naluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală dupa daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.” (Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei)

Cunoaşterea este putere. Dar puterea corupe sufletul nepregătit pentru a face faţă acestei mari ispite. Ispita de a-ţi împlini nestingherit voia.
Falsa trinitate cunoaştere (a lumii) – putere – iubire de sine înlocuieşte trinitatea adevărată cunoaştere (de sine) – speranţă – iubire. 

Gând de duminică (15)


E=mc²

Ştiinţa modernă este dogmatică. Ştiinţa antică, dominată de logică, s-a oprit în paradoxuri; ştiinţa modernă depăşeşte paradoxul prin dogmă.

Paradoxul lui Zenon (Ahile-cel-Iute-de-Picior nu ajunge niciodată broasca ţestoasă!)

Cine spune că gândirea ştiinţifică este antidogmatică e fie în întârziere cu vreo şaptesprezece secole, fie nu percepe decât conotaţiile politice ale cuvântului dogmă.

Pe mine m-a convins teza lui Blaga despre dogmă ca modalitate specială de cunoaştere.

« [Teologia creştină] a dat naştere la o seamă de formule, care, privite mai de aproape, alcătuiesc un tip aparte de cunoaştere: dogmele.[…] Dogma, în afară de a fi o formulă metafizică, mai ascunde şi un sens metodologic […] »

(Lucian Blaga – Eonul dogmatic)

Ce ar fi dogma, în această accepţiune? O cunoaştere care poate fi formulată, dar nu este accesibilă gândirii logice.

De exemplu, faptul că viteza luminii este constantă, independent de mişcarea observatorului, nu poate fi înţeles logic. Logic ar fi ca dacă mă deplasez spre sursa de lumină (spre soare, de exemplu) cu câteva sute de metri pe secundă, viteza luminii faţă de mine să crească; experimental, această ipoteza logică nu s-a confirmat, in ciuda repetării experienţei cu aparate din ce in ce mai sofisticate.

Einstein s-a hotărât (destul de greu, de altfel!) pentru formula dogmatică: viteza luminii e singura viteză absolută în univers. Această formulare dogmatică a produs cunoaştere validă, cunoaştere care nu ar fi fost posibilă rămânând doar în zona logicului.

Şi, desigur, pe măsură ce organizăm logic în acest teritoriu deschis printr-o abordare dogmatică, ajungem, mai devreme sau mai târziu,  la o altă limită a logicii pe care o putem depăşi cu o nouă formulă dogmatică: vi se pare că deformările spaţiu-timp sunt raţionalizabile?

Raumzeit

Gând de duminică (7)


porc multumitEste mai bine sã fii o fiinţã umanã nemulţumitã decât un porc mulţumit; mai bine sã fii Socrate nemulţumit decât un idiot mulţumit. Iar dacã idiotul sau porcul au o opinie diferitã, aceasta este pentru cã ei cunosc doar o faţetã a problemei; ceilalţi cunosc, dimpotrivã, ambele faţete.

(John Stuart Mill – Utilitarismul, 1861)

Fură ceva mai puţin


Nu se putea ceva mai nimerit decât Cehov într-o aşa duminică. După o săptămână plină de vorbăria postelectorală, Anton Pavlovici mă aduce cu picioarele pe pământ. Cu blândeţe, ca un doctor ce ştie prea bine beteşugurile firii, dar şi cu o precizie chirurgicala a scriiturii. În fine, fără mari discursuri intelectuale, de fapt, fără niciun cuvânt de judecată. Adevărul e suficient. Un adevăr spus cu compasiune, care mişcă un suflet sau două, ici şi colo, când şi când. Nici pe departe cât să schimbe lumea, dar suficient pentru a o face cât de cât suportabilă. Vă place Cehov?

Stâncă neclintită

 de A.P. Cehov

 — Excelenţă, de câte două ori pe zi vine pe aici un oarecare Maslov şi tot întreabă de dumneavoastră, îi spune Ivan feciorul lui Bukin, în timp ce-şi bărbiereşte stăpânul. A fost şi astăzi, zicea că vrea să se tocmească administrator de moşie. A lăsat vorbă că trece pe la prânz. Ciudat om!

— Cum aşa?

— Stă în antreu şi tot mormăie. „Nu sunt servitor sau solicitant – zice – ca să fac câte două ceasuri pe zi anticameră. Sunt un om cult. O fi stăpânul tău general – zice – dar poţi să-i spui că nu-i frumos să lase oamenii să aştepte atâta în anticameră. »

— Şi are dreptate! Se încruntă Bukin. Ce lipsit de tact eşti şi tu câteodată! Dacă ai văzut că omul e cumsecade, curăţel, de ce nu l-ai poftit şi tu undeva. Ştiu eu, la tine în cameră, bunăoară.

— Las’ că nu-i cade nasul! Zâmbeşte dispreţuitor Ivan. Poate să stea şi în antreu, doar n-a venit să se tocmească general. Stă acolo şi lume mai răsărită ca el şi nu se supără. Dacă eşti vechil, adică slugă la stăpân, apoi fii vechil şi nu-ţi mai da aere de om cult. la te uită, vrea în salon. Nespălatu’. Mulţi caraghioşi mai sunt în ziua de azi, Excelenţă!

— Dacă acest Maslov vine şi astăzi, pofteşte-l.

 La ceasurile unu punct, Maslov se înfiinţă. Ivan îl duse în birou.

— V-a trimis la mine contele? îl întâmpină Bukin. Sunt bucuros să te cunosc! la loc! la loc aici, tinere, aici ai să stai mai bine. Ai mai fost pe aici. Mi s-a spus, dar, iartă-mă, sunt veşnic sau plecat sau ocupat. Fumezi, dragul meu? Da, într-adevăr îmi trebuie un administrator. Cu cel dinainte am avut oarecare neplăceri. Nu ne-am fost pe plac, nici eu lui, nici el mie, au început neînţelegerile. He-hehe. Ai mai administrat vreo moşie?

— Da, am fost timp de un an ajutor de administrator la domnul Kirschmacher. Moşia a fost vândută la licitaţie şi a trebuit, vrând-nevrând, să mă retrag. Fireşte că am foarte puţină experienţă, dar am absolvit Academia agricolă de la Petrovsk, unde am studiat agronomia. Cred că cunoştinţele pe care le-am dobândit vor înlocui măcar în parte practica.

— Ce să faci cu ştiinţele aici, dragul meu? Supraveghezi muncitorii, pădurarii. Vinzi cerealele, o dată pe an îmi prezinţi raportul şi socotelile. Pentru asta nu-ţi trebuie nici un fel de ştiinţe! Aici e nevoie de un ochi ager, de o gură colţoasă, de o beregată puternică. De altfel, nici studiile nu strică. Oftă Bukin. Moşia mea e în gubernia Orei. Ai să afli din planurile şi din rapoartele pe care ţi le voi da, cum şi ce fel stau lucrurile. în ce mă priveşte, nu calc niciodată pe acolo, nu mă amestec în treburi şi tot ce pot să-ţi spun despre această moşie, e că are pământul negru şi pădurea verde. Sunt un fel de Raspliuev. Condiţiile vor fi, cred, cele vechi, adică o mie de ruble leafă, locuinţă, hrană, trăsură şi cea mai deplină libertate de acţiune!

„E un om admirabil! » gândi Maslov.

— Un singur lucru, dragul meu. lartă-mă, dar e mai bine să ne înţelegem de la început, decât să ne certăm pe urmă. Fă acolo ce vrei, dar să te ferească Dumnezeu de inovaţii: nu împuia capul ţăranilor şi, asta e principalul, nu şterpeli mai mult de o mie de ruble pe an.

— lertaţi-mă, n-am auzit bine ultima frază. Bolborosi Maslov.

— Nu şterpeli mai mult de o mie de ruble pe an. Fireşte, fără şterpeleală nu merge dar, dragul meu, cu măsură, cu măsură! Predecesorul dumitale s-a cam întrecut cu gluma şi mi-a ciordit numai la lână peste cinci mii de ruble. Ne-am despărţit. Fireşte că din punctul lui de vedere avea dreptate. Fiecare le ştie pe ale lui şi cămaşa ţi-e mai aproape de trup dar, trebuie să admiţi, mi-a fost cam neplăcut. Aşa că ţine minte: o mie de ruble se poate. Ei hai, fie şi două mii, dar mai mult nu!

— Îmi vorbiţi ca unui coţcar! Se aprinse Maslov, ridicându-se. lertaţi- mă, dar nu sunt obişnuit să mi se vorbească astfel.

— Da? Cum crezi. Nu îndrăznesc să te reţin.

Maslov îşi luă pălăria şi ieşi în grabă.

— Ei, tată, ai angajat un administrator? îl întrebă pe Bukin fiică-sa după plecarea lui Maslov.

— Nu. Ăsta era prea. Cum să-ţi spun. Prea cinstit.

— Dar asta-i foarte bine! Ce mai vrei?

— Ba nu, să te ferească Dumnezeu de oameni cinstiţi. Dacă-i cinstit, apoi fii sigur că ori nu-şi cunoaşte meseria, ori e un vântură-lume, un palavragiu. Un dobitoc. Să mă ferească Dumnezeu. Unul cinstit nu fură azi, nu fură mâine, dar în schimb când te atinge o dată, rămâi cu gura căscată. Nu, drăguţo, să ne izbăvească Dumnezeu de cinstiţii ăştia.

Bukin se gândi puţin, apoi spuse:

— Cinci inşi s-au prezentat, şi toţi au fost ca ăsta. N-am noroc şi pace! Mă tem că am să fiu nevoit să-l chem înapoi tot pe cel vechi.

Gând de duminică (4)


boca082

Cuvintele noastre nu pot crea universul, ci doar mici cocioabe şi fapte foarte neînsemnate. Sunt însă o mulţime de oameni care nu pot face niciodată nimic cu vorbele lor. Alţii fac numai lucruri negative cu vorbele lor, numai strică ce au făcut alţii. (Arsenie Boca – Icoane pentru suflet)

Cărticica din care am citat e o compilaţie de folos, alternând fragmente din pictura bisericească a părintelui Arsenie Boca şi fragmente din gândirea sa teologică.. Mai multe citate am pus aici