Despre heringi şi oameni


O carte care m-a impresionat când am citit-o şi care mi se pare uimitor de limpede şi adâncă de câte ori o recitesc (şi am făcut-o de multe ori în ultimii 22 de ani) e un mic volum intitulat Întrebări despre Dumnezeu. 48 de întrebări, începând cu « De ce trăim? » şi terminând cu « Suferinţa ». Autorul, André Frossard, ar fi împlinit azi 100 de ani.

« Este cu neputinţă să extragem din Evanghelie o constituţie politică pentru motivul evident că, deşi oricine poate întinde şi obrazul stâng când a fost pălmuit, este imposibil de a face din acest sfat o lege, în afară de cazul când s-ar promulga imediat o alta pentru a preciza cine anume are dreptul de a te pălmui. Evanghelia nu este o doctrină colectivistă. Dumnezeu nu numără oamenii cu ghiotura, aşa cum fac ideologii sau şefii de batalion; el nu-i pune în butoaie ca pe heringi; Dumnezeu nu ştie să numere decât până la unu. »
« O femeie care tricotează are întotdeauna ceva misterios prin amestecul de prezenţă şi de absenţă caracteristic acestei ocupaţii. Când îţi dai seama că, de fapt, este vorba de o conglomerare  de particule elementare asociate în atomi, constituiţi în molecule care stau şi tricotează, misterul ia proporţii cosmice. Când lucrurile sunt ştiinţific explicate, atunci au ele mai multă nevoie de o explicaţie religioasă. »

Roşu în formă ascuţită


Joi, 21 august, Florenţa

Mergem să vizităm Casa Buonarroti. Care se dovedeşte a fi mai puţin un muzeu despre viaţa lui Michelangelo, cât unul dedicat imaginii genialului artist în ochii posterităţii (în special din secolul XVII).

O cameră  a fost dedicată de nepotul său, Michelangelo Buonarroti cel Tânăr, ilustrării multiplelor talente ale lui Michelangelo. A contractat cu artişti cunoscuţi ai timpului o serie de tablouri reprezentându-l pe Michelanghelo ca arhitect, sculptor, gânditor, poet, precum şi o serie înfătisând  întâlniri cu papii, cardinalii şi principii vremii lui (mai jos e Michelangelo in meditazione poetica, de Z. Rosi, după un desen de Cristoforo Allori, 1615-1622).

Vasilij Kandinskij  (Mosca 1866-Neuilly-sur-Seine 1944) Rot in Spitzform 1925 acquerello e china su carta, mm 485x325 Rovereto, MART, Museo di arte moderna e contemporanea di Trento e Rovereto, Collezione L.F.Dar am găsit mai mult de lucru pentru ochiul mintii în expozitia temporară Michelangelo e il Novecento (Michelangelo si secolul XX). cel mai mare impact asupra mea l-a avut alaturarea Michelangelo – Kandinsky. În timp ce mă apropiam de antihipnotica lucrare a lui Kandinsky, Roşu în formă ascuţită, presimteam deja natura legturii. Scrie chiar Kandinsky:

“Impactul unghiului ascuţit al unui triunghi asupra unui cerc produce un efect la fel de puternic precum degetul lui Dumnezeu atingând degetul lui Adam în [opera lui] Michelangelo”

Într-adevăr. Am simtit chiar mai mult: că Roşu în formă ascuţită e omologă, într-un alt tip de spaţiu geometric, cu Crearea lui Adam. Adam e in triunghi, Dumnezeu e in cerc. E interesant că la Michelangelo triunghiul e verde si pământiu, pe când la Kandinsky roşul s-a revărsat deja in triunghi. Roşul, adică viata (care curge din esenta vietii – galbenul e esenta vietii in cromatica lui Kandinsky). În ebraică Adamah (אדמה) înseamnă pământ; contine însă si radicalul dam, care înseamnă sânge. Adam se trezeste când verdele suflului divin umple triunghiul de pământ in care dormea. Aceasta e  prima secventă a impactului, descrisă de Michelangelo. Kandinsky descrie cromatic secventa imediat urmatoare: sângele vietii curge in trupul de pământ însufletit iar viată e chiar numele femeii.

Psalm pessoan


Fă-mă mare ca Soarele, ca să te pot adora în mine;
si fă-mă curat ca luna, ca să-ti pot înălta rugăciuni în mine;
si fă-mă limpede ca ziua ca să te pot vedea întotdeauna în mine
si să-ti înalt rugăciuni si să te ador.
Doamne, ocroteste-mă si sprijină-mă.
Dăruieste-mă ca să mă simt al tău.
Doamne, scapă-mă de mine.
Fie ca livada mea să rodească fructe plăcute.
Fie ca tie si via mea să-ti dea vin.

(Fernando Pessoa – Cronica vietii care trece; traducere de Dinu Flămând si Micaela Ghiţescu)

Fericirea e în altă parte


Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:

– Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

– Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă.

– Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

-De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

– Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta mâzgălesc eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. […]

Clientul insistă:

– Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.

Vorbeşte-mi despre această « altă parte ».

– Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci este lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

– Cum te numeşti, tinere?

– Bento Spinoza. În ebraică numele meu este Baruch.

– Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui…hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă « spin », respectiv « spinos ».

D’espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin cu spini.

(Irvin D. Yalom – Problema Spinoza)

Am citit pe nerăsuflate prima sută de pagini din Problema Spinoza. M-am oprit doar cât să transcriu fragmentul de mai sus. Revin curând cu comentarii şi biblioterapie.

Mirarea îngerilor


Craiasa alegându-te
https://i1.wp.com/www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2010/03/20.jpgIngenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

(Mihai Eminescu – Rugăciune)

Arhanghelul Gavril nu vine cu un ordin, el are de cerut acceptul Mariei. Fecioara alege liber să fie Mama Dumnezeului Întrupat, iar arhanghelul este cuprins de mirare  înfricoşată:

„Trimis a fost din cer Gavriil arhanghelul, să binevestească Fecioarei zămislirea şi cugeta întru sine, de minune spăimântându-se: Cum Cel ce este necuprins întru cele de sus, din Fecioară va să Se nască? Cel ce are scaun cerul şi aşternutul picioarelor pământul, în pântece de fecioară încape. » (sursa aici)

Lumina Lumii


Şi îndată s-a stins această minune înfricoşătoare:

dorul din inimă, această flacără ce ajunsese până la cer

şi ardea în mine cu tărie, dar nu mistuia firea ierboasă

din măruntaiele mele, ci o prefăcea,

o, minune, în flacără.

Căci iarba atinsă de foc nu era arsă de acesta,

ci focul învăluind iarba se unea mai degrabă cu ea

şi o păstra întreagă nemistuită.

…………………………………………………….

Cum rămânând neschimbat şi cu totul neapropiat

păzeşti nemistuită firea ierbii,

dar păstrând-o neschimbată, o prefaci întreagă

şi rămânând iarbă, se face lumină, dar nu lumina iarbă.

Tu, Lumină, Te uneşti neconfundat cu iarba

şi iarba se face ca lumina, prefăcută în chip neschimbat.

Nu pot să acopăr cu tăcerea minunile Tale,

nu pot să nu spun iconomia Ta,

pe care ai înfăptuit-o cu mine, risipitorul şi curvarul.

(Simeon Noul Teolog – Imnul 28; sursa aici)

lumina

(Dumitru Stăniloae – Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului; sursa aici)

Dragostea în labirintul inteligenţei


« Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli Îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, Care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei. »

(Alexis Carell – La priére; sursa aici)

Somnul lui Adam


https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/df/Monreale_creation_Eva.jpg« Fecioara era trează atunci când a primit vestea fecundităţii sale. Acest lucru e important, dacă ne gândim că Iosif dormea în momentul în care i s-a revelat ceea ce urma să îndeplinească… Maria era trează, conştientă, ea nu dormea, ea era în aşteptarea lui Dumnezeu în numele umanităţii […] » (Françoise Dolto – Femininul)

Şi dacă ne gândim că şi Adam dormea când Dumnezeu a creat femeia…

Mafia îngerilor


O carte răsfoită într-o librărie mi-a adus aminte de Kurt Vonnegut. Un prieten virtual din prima tinereţe.

“Everything is nothing, with a twist.” (Orice este nimic, cu gust de ceva)

(Kurt Vonnegut – Abatorul cinci)

“We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.” (Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşa că trebuie să fim atenţi la ce pretindem că suntem)

“There are plenty of good reasons for fighting…but no good reason to ever hate without reservation, to imagine that God Almighty hates with you, too. Where’s evil? It’s that large part of every man that wants to hate without limit, that wants to hate with God on its side. (Sunt o mulţime de motive pentru a te bate … dar niciun bun motiv pentru a urî vreodată făra rezerve, să-ţi imaginezi că însuşi Dumnezeu Atotputernicul urăşte împreună cu tine. Unde este răul? E  acea mare parte din fiecare om care vrea să urască fără limită, care vrea să urască avându-l pe Dumnezeu în tabăra sa.)

(Kurt Vonnegut – Mama noapte)

Mi se pare o definiţie magistrală a răului. Care se potriveşte bine cu fraza care mi-a sărit azi în ochi:

« Nu există nici un motiv ca binele să nu poată învinge răul, cu condiţia ca îngerii să se organizeze aşa cum o face mafia. »

E din ultima carte a lui Kurt Vonnegut, Un om fără de ţară (A Man Without a Country, 2005), un fel de testament vesel al autorului, care s-a dus să vada cum sunt organizaţi îngerii în aprilie 2007.