Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Depresia nu e o boală nouă


Am găsit mai demult la Sf. Simeon Noul Teolog o descriere a inconştientului care era analogă conceptului freudian de inconştient. Nimic nou sub soare.

Azi, fiind ziua de Sf. Ion, am citit câte ceva din Ioan Cassian (360 – 435), întemeietorul monahismului occidental (dar care s-ar putea sa fi fost din Scythia Minor – Dobrogea de azi). Redau mai jos fragmente din capitolul Despre întristare din scrisoarea către episcopul Castor, intitulată Despre cele opt gânduri ale răutaţii. De remarcat că în literatura creştină multi termeni sunt duali; există o întristare « bună » (pe care azi am numi-o tristeţe normală) şi o întristare « rea ». Asemănarea celei din urma cu conceptul actual de depresie se poate vedea in citatele care urmează.

« […]Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toata puterea şi stăruinţa lui, […]legându-l de gândul deznădejdii.

[..]Caci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. In sfârsit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneste înăuntru, făcandu-se arătată când vine vreo ispită care o da la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.[…]

Când aşadar pentru oarecare pricini, zise « îndreptăţite », ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru.[…] »

Irozi burghezi


PIETER BRUEGEL I CEL BĂTRÂN

PIETER BRUEGEL I CEL BĂTRÂN – Uciderea pruncilor (sursa: http://www.cultura.sibiu.ro/muzee/capodopere/pieter_bruegel_i_cel_btran_c_1525_1569i)

De-o vreme nimicesc chiar şi deşertăciunea a ceea ce nu pot scrie
Nimicesc şi ceea ce poezia promite să ierte
Mă port ca un Irod cu încreaţii
Fiindcă probabil există o lume persuasivă şi paralelă
care vieţuieşte invizibil şi concomitent
cu noi burghezii şi suficienţii
Şi nu-i permitem să se exprime
să ne umilească şi să ne tulbure vanitatea
şi o distrugem din neputinţă şi invidie
chiar înainte de a fi
preexistat

Înăbuşim cu perna conjugală lumea.

(Ovidiu Genaru – Deşertăciune; sursa aici)

Cartea săptămânii (III)


39225_320Săptămâna aceasta am luat o carte doar pentru că mă interesa subiectul, dar nu aveam mari asteptări în legatură cu scriitura. Numele autorului – Horia Stancu – imi era complet necunoscut. Romanul se intitulează Fanar, iar, de pe coperta IV, Nicolae Manolescu m-a incurajat să cumpăr cartea cu urmatoarele cuvinte:

 » Nimic nu izbuteste mai bine autorul decat scena de culoare, bazarul de oameni, descrierea strazilor din Istanbul sau Bucuresti, a hanurilor, a crâşmelor, aratarea vietii porturilor si a pescarilor. In acestea nu e pur si simplu culoare istorica: nici o documentatie nu ar fi putut tine locul spiritului de observatie. »

Am cumparat deci cartea, insa nu am fost initial prea grabit deschid volumul de aproape 600 de pagini. Imi ziceam ca va fi o placuta trecere de vreme in vreo zi cu ploaie. A stat doua zile uitata printr-o geanta, de unde am luat-o alaltaieri, cand am avut un ragaz neprevazut (doua consultatii au fost reprogramate din cauza traficului).

A fost dragoste la prima vedere. Nu am terminat-o inca, dar nu poate fi decat savuroasa si in urmatoarele 300 de pagini. E incredibil cate personaje vii si credibile stapaneste autorul, si cat de usor te poarta de la Stambul la Bucuresti si apoi in Alexandria Egiptului. Iar scriitura e alerta, frumoasa si captivanta.

[mai mult – aici]