Bologna – Rimini cu Săgeata Roşie


Sâmbătă, 23 august

A cincea oară în Bologna Centrale am ceva mai mult timp să arunc o privire. 40 de minute până la sosirea Săgeţii Roşii (Frecciarossa) care ne va duce la Rimini. Gările sunt locuri în care îmi place să stau fără treabă şi să privesc oamenii şi trenurile.

Ceasul oprit la ora 10.25 îl văzusem acum 5 zile. Mi-a fost arătat de Niccolo, cu explicaţia că a fost lăsat aşa pentru a aminti de atentatul cu bombă din 2 august 1980, care a făcut aproape 300 de victime (85 de morti si peste 200 de răniţi).

« Terorişti » este cuvântul pe care îl foloseşte, cu un ton neutru, interlocutorul meu ca răspuns la întrebarea referitoare la autori. Îmi amintesc de modul cum a fost prezentat evenimentul în România comunistă – autorii ar fi fost « neofascişti ». Cu doi ani înainte, răpitorii premierului democrat-creştin Aldo Moro, membri ai Brigăzilor Roşii, fuseseră prezentaţi sub eticheta « terorişti ».

Ceea ce aflu acum şi mi se pare uluitor e că şi în Italia a fost suficient ca ziarul oficial al Partidului Comunist să proclame, la câteva ore de la explozie că autorii ar fi « neofascişti » ca nimeni să nu mai aibă curaj să investigheze vreo altă pistă (de exemplu, Brigăzile Roşii!). Au fost arestaţi membrii unei grupări de extremă dreapta, au fost condamnaţi, procesul a fost până la urmă casat şi rejudecat; ministrul de interne de la acea vreme a devenit preşedinte al Republicii, iar spre finalul mandatului, in 1991(anul în care dispărea Uniunea Sovietică, iar Partidul Comunist Italian îşi schimba numele în Partidul Democratic al Stângii), recunoştea că a greşit când a spus că autorii masacrului de la Bologna ar fi fost neofascişti. Aşa că de atunci încolo au fost pomeniţi fără specificări ideologice – « terorişti » generici, fără brand.

În Săgeată am fost vecin cu un italian care trăia în Elveţia şi mergea în vizită la părinţi în Puglia şi un cuplu mai în vârstă din Puglia care se întorcea acasă după ce fuseseră în vizită la fiul lor, în Elveţia! Ei erau încântaţi de Elveţia, elveţianul abia aştepta să revadă Puglia natală! Conversaţia a fost foarte animată – păcat că foarte repede au dat-o pe dialect şi n-am mai înţeles prea multe vorbe; dar chiar şi aşa, era un spectacol fascinant, care m-a împidicat sa mai citesc ceva din ziarul pe care mi-l luasem din gară gîndind că nu voi avea cu ce să-mi umplu timpul – ştiam că peisajul e plat şi oricum cerul era deja cenuşiu.

Milano Centrale: fascinaţia arhitecturii fasciste


DSCF209417 august, Milano Centrale

E a doua oară când ajungem în gara Milano Centrale. De data asta nu trebuie să iau bilete şi am timp să mă uit pe pereţi. Prilej să constat că valurile succesive de renovări au păstrat în multe dintre  simbolurile epocii mussoliniene. Unul dintre ele este acest SPQR (Senatus Populusque Romanus = Senatul şi Poporul Roman) care apare repetat în marmură – reînvierea Imperiului Roman era una dintre marotele lui Mussolini. Pe lângă frescele pseudoistorice există şi unele alegorice, care mi-au adus aminte de mozaicurile de acelaşi tip din nenumărate oraşe comuniste. (La urma urmei, Mussolini a început ca gazetar socialist!)

micentIată unul dintre aceste mozaicuri din Milano Centrale: un fel de graţii ale aviatiei, căilor ferate şi navigaţiei maritime. Trebuie totuşi să recunosc o anumită fascinaţie pe care o resimt în faţa acestui tip de artă (care a servit, fără îndoială, ambiţiile de imagine ale unui regim totalitar).

Oricum, prin comparaţie cu stridenţa şi lipsa de idei a panourilor publicitare actuale, poţi înţelege uşor de ce îţi atrag privirea aceste scene pictate emfatic, dar în niciun caz atât de tâmpe ca reclama la American Express de dedesubt.

 

Cartea săptămânii (XVII)


boiaAm scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?. 

Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani,  si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.

Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.

Cateva extrase aici

Cartea săptămânii (X)


Am citit destul de greu primele capitole din Tehnica loviturii de stat de Curzio Malaparte, pe de o parte din cauza deselor referiri la si analogii cu un episod din istoria Romei antice care imi era complet necunoscut (conspiratia lui Catilina), pe de alta parte din cauza perceptiei ca stilul autorului este cand prea stufos si chiar redundant, cand eliptic si de neinteles pentru un om care nu citeste la cafea ziarele din anii ’20.

Dar tezele centrale ale cartii, aparuta in 1931, sunt foarte instructive si azi:

1. O lovitura de stat trebuie sa tinteasca cucerirea din interior a centrelor vitale ale statului (comunicatii, energie, resurse) si apoi guvernul va fi usor de izolat si de rasturnat.

2. Apararea statului impotriva unei insurectii nu se poate face eficient prin mijloacele politienesti,  ci  prin controlul ferm al acelorasi centre vitale.

3. 1000 de oameni hotarati si bine antrenati sunt suficienti pentru a prelua puterea intr-un stat care se bazeaza pentru mentinerea ordinii doar pe masuri politienesti.

Exemplele pe care le da autorul sunt convingatoare (insurectia bolsevica din Petrograd din octombrie 1917, preluarea puterii de catre Mussolini in 1922, tentativa lui Troţki de a-l inlatura pe Stalin in 1927). Cea mai spectaculoasa confirmare a teoriei lui Curzio Malaparte este predictia facuta in ultimul capitol al cartii ca Hitler nu va lua puterea printr-o lovitura de stat, ci pe cale parlamentara. Acest lucru se va intampla, 2 ani mai tarziu, exact din motivele descrise de Malaparte.

Cartea săptămânii (VIII)


coperta1 Viaţă şi destin a fost publicat in 1980, in Elvetia, la doua decenii de la terminarea lui si la 16 ani de la moartea autorului.

Cartea a fost publicata, 8 ani mai târziu, cu suprimarea anumitor pasaje, si in Uniunea Sovietica gorbaciovista. Statul sovietic a disparut trei ani mai tarziu; atunci cand manuscrisul romanului Viaţă şi destin fusese confiscat de KGB, secretarul adjunct al CC al PCUS spusese ca ar trebui sa ramana la secret pentru vreo doua-trei sute de ani, dar istoria a vrut ca statul sovietic sa dispara in doua-trei decenii.

Vasili Grossman este ceea ce as numi un umanist radical; el denunta tendinta inerenta a oricarui stat de a deveni totalitar; denunta, de asemenea, puterea nociva a ideologiilor.

« Pe când Cehov a spus: Dumnezeu sa se dea la o parte, asa-numitele idei progresiste sa se dea la o  parte, noi sa incepem cu omul, sa fim buni, atenti fata de om, oricine ar fi el – arhiereu, taran, fabricant, milionar, ocnas din Sahalin, ospatar; sa incepem prin a respecta, a intelege, a iubi omul, fara asta nu vom realiza nimic. » (p.287)

Si Vasili Grossman scrie bine. Cele aproape 900 de pagini ale romanului iti par prea putine dupa ce te obisnuisei cu vraja tesaturii de destine mari si marunte.

Si sunt aproape sigur ca in aceste sute de pagini lipseste cuvantul ură. Desi prezinta SS-isti si evrei mergand spre camerele de gazare, gardieni si deportati in gulag, bombardamente distrugatoare si oameni care mor de foame sau frig, vocea autorului ramane ingaduitoare cu oamenii, asa cum sunt.

Republica se naşte violent


Nasterea republicilor europene:

1. Republica Franceza (1792) – instaurata prin terorism de stat

2. Republica Portugheza (1910) – instaurata prin asasinat politic, urmat de lovitura de stat

3. Republica Finlanda (1919) – proclamata de Parlament

4. Republica Italiana (1946) – proclamata prin referendum

5. Republica Cehoslovaca – proclamata prin intermediul unor adunari populare reprezentative, in conditiile destramarii Imperiului Austro-Ungar.

Practic, singurele republici europene proclamate democratic, in conditii de pace, sunt Finlanda si Italia (Tarile Baltice si Polonia (1918-1920) se declara republici in cursul razboaielor de eliberare; Elvetia e o confederatie – dar chiar si Elvetia adopta forma republicana actuala in 1848, in urma unui razboi civil intre cantoanele catolice si cele protestante -; Germania, Austria si Rusia (1917-1919) sunt transformate in republici pe fondul anarhiei de dupa prabusirea imperiilor respective; Iugoslavia si Bulgaria (1945-1946) organizeaza referendumuri pentru abolirea monarhiei controlate de guvernele comuniste, Ungaria(1946) si România (1947) sunt proclamate republici de parlamente iesite din alegeri fraudate; in Grecia (1967), monarhia constitutionala este inlaturata de dictatura coloneilor).

Italia era in mintea mea un exemplu de republica nascuta legitim. De Ziua Nationala a Italiei (2 iunie), mi s-a clatinat serios aceasta convingere. In primul rand, e ciudat sa alegi ca zi nationala o zi in care s-a votat atat de divizat: in Sud a castigat monarhia cu 63%, in Nord a castigat republica (66%). In al doilea rand, voturile victoriei au fost aduse in mod clar de comunisti si fascisti – probabil mai mult de jumatate din voturile republicane. In al treilea rand, Nordul era in buna masura controlat de militiile comuniste. In fine, Inalta Curte de Casatie ar fi trebuit sa dea rezultatul pe 18 iunie, dupa analizarea tuturor contestatiilor; nerespectand procedura stabilita, guvernul proclama republica pe 12 iunie, pretextand riscul de razboi civil. Tehnic vorbind, a fost o lovitura de stat.

Prietenia în vremea ciumei (negre şi roşii şi brune)


« Uneori prietenia este egoista, alteori e pornita din abnegatie, dar uimitor e faptul ca egoismul prieteniei aduce in mod dezinteresat foloase celui cu care esti prieten, iar abnegatia prieteniei este, in fond, egoista. […]

Deci iata ca prietenia se bazeaza pe asemanare, dar se manifesta prin deosebire, contradictii, neasemanari. Se intampla ca omul sa tinda in mod egoist, prin intermediul prieteniei, sa obtina de la prieten ceea ce lui insusi ii lipseste, dupa cum e posibil ca omul sa tinda in prietenie sa transmita cu generozitate ceea ce poseda. »

Citite azi, pe la mijlocul cărţii lui Vasili Grossman – Viaţă şi destin.