Jurnal de vacanţă (3) : Fericiri


 « Nu văile sunt cele ce primesc din belşug umezeală, nu văile sunt cele ce înfloresc şi răspândesc bună mireasmă? Nu pe munţi este zăpadă şi gheaţă şi lipsă de viaţă? Munţii înalţi sunt chip al trufaşilor; văile sunt chip al oamenilor smeriţi: orice vale se va umple şi orice munte sau deal se va pleca […]

Aşadar, fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor! Si nu s-a zis va fi împărăţia cerurilor, ci este împărăţia cerurilor, fiindcă în inimile smerite Dumnezeu odihneşte şi împărăţeşte deja […]

(Sfântul Ioan din Kronstadt, 1829 – 1908)

Am găsit cartea la Mânăstirea Tismana. Zece cuvântări despre cele nouă fericiri enunţate de Iisus Hristos în Predica de pe Munte. Prima dintre acestea e o fericire aici si acum.

Comprimat anxiolitic (7): Viaţa nu e în altă parte


« Le bonheur n’est pas le fruit de la paix ; le bonheur, c’est la paix même » (Alain)

 (« Fericirea nu este rodul împăcării; fericirea e chiar împăcarea »)

Paradoxal, se pare că modul sigur de a evita fericirea e să o cauţi asiduu… Ca şi cum viaţa ar fi mereu în altă parte…

aa1

Lebede gri (II)


Transcriu aproape în întregime subcapitolul Natura umană, fericirea şi recompensele primite grămadă

8. A câştiga 1 milion de dolari într-un singur an, după ce nu ai câştigat nimic în cei nouă ani dinainte, nu aduce aceeaşi plăcere ca distribuirea totalului în mod egal pe cei zece ani, adică ai o plăcere mai mare dacă vei câştiga 100 000 zece ani la rând. Aceeaşi regulă este valabilă şi pentru ordinea inversă – dai lovitura în primul an şi apoi nu mai câştigi nimic în cei nouă ani rămaşi.

9. Cumva, sistemul tău de plăcere/recompensă este saturat destul de repede şi nu poţi reporta plăcerea.

10. De fapt, fericirea ta depinde mult mai mult de numărul de situaţii în care ai emoţii pozitive decât de intensitatea acestor afecte pozitive. Cu alte cuvinte veştile bune sunt în primul rând veşti bune; cât de bune contează mai degrabă puţin.

11. Aşa că pentru avea o viaţă placută e mai bine să distribui aceste mici afecte pozitive cât mai uniform de-a lungul timpului. Multe veşti uşor pozitive sunt preferabile unei singure grămezi de veşti mari.

12. Deci, din punctul de vedere al « contabilităţii plăcerii », nu merită să tragi pentru un singur mare câştig. Suntem hărăziţi natural să ne extragem bucuria vieţii din recompense moderat plăcute, dar frecvente.

13. Aceeaşi proprietate se aplică invers nefericirii. E mai bine să îngrămădeşti toată durerea într-o perioadă scurtă decât să fie întinsă pe un timp mai lung.

14. Dar unii oameni reuşesc să depăşească asimetria durerilor şi bucuriilor, să evadeze din deficitul de plăcere, să se poziţioneze în afara jocului – şi să trăiască sperând.

Şuviţe din Părul Venerei (V)


« Tălmaciul comandă lasagna şi due bicchiri. Isolda îl învaţă să ciocnească italieneşte. Trebuie să spună:

Cento giorni come questo!

Ei beau pentru ca aceşti stropi, care alung până la picioarele lor goale, zgomotul ploii, pisica roşcată, italianul de la masa vecină care şi-a îndesat telefonul între ureche şi umăr, pentru că aşa e mai uşor să explice cu mâinile – pentru ca toate acestea să se repete de o sută de ori. »

« Luaseră atunci cina la Ulpia, chiar deasupra forului lui Traian, stătuseră pe terasa descoperită[…] Jos, departe, la vreo opt sau zece metri – acolo timpul se măsoară în metri – se afla Roma antică, mai bine zis, cioburile ei – fiecare ruină era luminată. Coloanele erau prăvălite ca nişte oase roase de măduvă »

« În somn, Isolda îşi aruncase cearşaful, în lumina lunii pielea ei strălucea, acoperită de broboane. Şi tălmaciul s-a gândit atunci că e nevoie de multe pentru a te simţi fericit: să fii puţin cherchelit de grappa, de Roma, de iubire, de luna strălucitoare de afară care atârnă ca şi cum e o coadă de şopârlă ascunsă după un nor, după o frunză, să adormi cu femeia asta şi să ştii că mâine va fi dimineaţă, şi nu pur şi simplu o dimineaţă, ci o dimineaţă la Roma, când simţi acut că ai foarte puţin timp şi nu poţi să pierzi nicio clipă, că trebuie să te duci repede să te cufunzi în acest oraş. »

(Mihail Şişkin – Părul Venerei)

 

Fără suferinţă nu există fericire


(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

Cuvinte şi acţiuni vindecătoare


Centrul Medical Bellanima a creat o noua posibilitate de interactiune printr-un atelier de educatie pentru sanatate numit “Recunoaste depresia si fii o parte a solutiei”.

Atelierul este gandit sa vina in sprijinul persoanelor care sufera de depresie, membrilor familiilor persoanelor cu depresie si persoanelor care au tulburari legate de stres (insomnie, nervozitate, oboseala cronica), pe parcursul a 4 sesiuni cu durata de 120 minute fiecare, in grupuri de cate 10 persoane.

Sesiunile sunt structurate astfel incat sa permita un grad crescut de interactivitate si raspunsuri personalizate.

Cursul va fi sustinut de catre o echipa completa formata din: Dan Ghenea, medic psihiatru, Radu Botezat-Antonescu, psiholog clinician si Beatrice Popescu, psihoterapeut.

Temele celor 4 sesiuni vor fi:

  • Cum recunosc depresia?
  • Ce trebuie sa stiu despre tratamentul depresiei?
  • Cum pot obtine ajutor in depresie?
  • Cum pot preveni depresia?

Nu exista pastile ale fericirii, nu exista vaccinuri contra dezamagirii, dar exista cuvinte si actiuni vindecatoare.

Pentru informatii suplimentare accesati http://www.bellanima.ro/#!atelier-despre-depresie/cs4o

Pentru înscrieri: contact@bellanima.ro

Fericirea e în altă parte


Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:

– Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

– Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă.

– Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

-De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

– Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta mâzgălesc eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. […]

Clientul insistă:

– Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.

Vorbeşte-mi despre această « altă parte ».

– Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci este lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

– Cum te numeşti, tinere?

– Bento Spinoza. În ebraică numele meu este Baruch.

– Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui…hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă « spin », respectiv « spinos ».

D’espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin cu spini.

(Irvin D. Yalom – Problema Spinoza)

Am citit pe nerăsuflate prima sută de pagini din Problema Spinoza. M-am oprit doar cât să transcriu fragmentul de mai sus. Revin curând cu comentarii şi biblioterapie.

Fericirea clonelor


Ieri cred că mi-am pierdut vremea cu Particulele elementare, de Michel Houellebecq. Că nu ştie să scrie se vede de la primele pagini. Cum reuşeşte totuşi să ne prindă în capcană? Poate prin uluirea pe care mi-a provoacat-o această varză metafizico-sexuală. Pur şi simplu nu mă puteam abţine să văd ce enormitate se lăfăie pe paginile următoare.

Sex. Scandal. Simplificare. Cam asta e reţeta lui Houellebecq. Plus un marketing agresiv făcut de autorul însuşi (care recunoaşte că îşi proiectează romanele în functie de probabilitatea succesului comercial şi că petrece cea mai mare parte a timpului în turnee de promovare).

Omul e un cabotin. Am aflat asta citind şi nişte interviuri cu el (dacă tot citisem 300 de pagini, ce mai contau cateva în plus!). Iată un fragment de interviu în care se compară cu Dostoievski (şi îl convoacă şi pe Dumnezeu la întâlnire!):

HOUELLEBECQ: Aş spune că întrebarea dacă dragostea există încă joacă în romanele mele acelaşi rol ca întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu la Dostoievski.

INTERVIEWER: S-ar putea ca dragostea să nu mai existe?

H: Aceasta e întrebarea momentului.

I: Şi ce îi cauzează dispariţia?

H: Ideea materialistă că suntem singuri, trăim singuri şi murim singuri. Nu e o idee prea compatibilă cu dragostea.

I: Ultimul roman, Posibilitatea unei insule, sfârşeşte într-o lume populată de clone solitare. Ce v-a făcut să vă imaginaţi acest viitor cenuşiu în care oamenii sunt clonaţi înainte de a atinge vârsta de mijloc?

HOUELLEBECQ: […] Suntem prinşi în capcană într-o lume de copii. Copii bătrâni. Dispariţia transmiterii patrimoniale înseamnă că un tip bătrân este azi doar o ruină inutilă. Lucrul pe care îl preţuim cel mai mult dintre toate este tinereţea, ceea ce însemnă că viaţa devine automat deprimantă, pentru că viaţa constă, în mare, în a îmbătrâni. (sursa aici)

Din Particulele elementare nu vă dau niciun citat. Dacă o cititţi, o faceţi pe propria răspundere. Nerecomandată persoanelor depresive. Contraindicată persoanelor cu ideaţie suicidară activă.

P.S. Titlul face referire la « mutaţia metafizică » pe care o propune autorul pentru a scăpa de nefericirile speciei umane: eliminarea reproducerii sexuate. Mijlocul tehnic este clonarea. Clonele ar fi fericite şi nemuritoare. Nemuritoare în felul bacteriilor.