Toate minciunile


mensonges

Profesorul Raoult și-a rezumat totuși altfel sfatul. Nu a spus că « știința », la singular (și, eventual, cu majusculă), ne-ar putea ajuta să vedem mai clar, ci « înțelepciunea »(sagesse). Se pare că în privința subtitlului, autorul a cedat sugestiilor editorului, care vehiculează, prin intermediul sintagmei « știința vă ajută să vedeți lucrurile mai clar », mitul unei științe încheiate care poate furniza îndrumări clare, ținând astfel loc și de filozofie și de religie și de morală.

Or, Didier Raoult arată în cartea sa tocmai că știința lucrează cu ipoteze, care adesea conțin modele probabilistice ale căror erori se pot multiplica până la a face ca predicția să fie complet ratată. Ia ca exemplu paradigmatic în acest sens gripa aviară (vă mai amintiți? apocalipsa venea sub forma gripei aviare acum un deceniu!). Modelul propus de cercetătorii din Rotterdam (publicat într-o carte care s-a vândut în 500 000 de exemplare doar în ediția franceză!) implica zeci de milioane de morți. Dar toate cele cinci supozitii pe care s-a bazat s-au dovedit false. Presiunea mediatică a continuat și după ce toate acele supozitii s-au dovedit false, iar guvernele au continuat să investească miliarde in  vaccinuri și grupuri de lucru perfect inutile. Iar în 2009, în  loc să constate onest eșecul predicției despre apocalipsa aviară, grupurile de promovare a fricii au găsit o nouă sperietoare: gripa porcină. Alte miliarde cheltuite fără rost.

Didier Raoult propune să revenim la clasica măsurare a raportului dintre riscuri și beneficii și la înțelepciunea căii de mijloc. Și dă câteva exemple, dintre care am reținut

  • frica de a face cancer de piele prin expunerea la soare a dus la scăderea nivelurilor de vitamină D – calea de mijloc înseamnă evitarea excesului de expunere la soare (estetica bronzului)
  • frica de durere la dus la supraconsumul de analgezice, cu riscurile asociate acestui supraconsum – calea de mijloc ar însemna revenirea la o toleranță mai mare la durere
  • frica de moarte a dus la supraconsumul de anxiolitice și antidepresive, care a dus până la urmă tocmai la creșterea mortalității premature – înțelepciunea ar cere să revenim la o filozofie de viață care să ne ajute să coabităm mai bine cu frica de moarte.

Gând de duminică (7)


porc multumitEste mai bine sã fii o fiinţã umanã nemulţumitã decât un porc mulţumit; mai bine sã fii Socrate nemulţumit decât un idiot mulţumit. Iar dacã idiotul sau porcul au o opinie diferitã, aceasta este pentru cã ei cunosc doar o faţetã a problemei; ceilalţi cunosc, dimpotrivã, ambele faţete.

(John Stuart Mill – Utilitarismul, 1861)

Uzul raţiunii


Nebunul nu e omul care şi-a pierdut raţiunea. Nebunul e omul care a pierdut totul în afară de raţiune.

(G.K. Chesterton)

Discutăm tot mai mult despre detalii, în artă, în politică, în literatură. Opinia cuiva despre tramvaie contează; opinia lui despre Botticelli contează; opinia lui despre toate lucrurile nu contează. El poate lua la rând şi poate explora un milion de obiecte, dar trebuie să nu găsească acel ciudat obiect, universul; pentru că dacă îl va găsi, va avea o religie – şi va fi pierdut. Totul contează –  în afară de tot.

(G.K. Chesterton – Heretics)

Fericirea e în altă parte


Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:

– Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

– Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă.

– Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

-De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

– Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta mâzgălesc eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. […]

Clientul insistă:

– Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.

Vorbeşte-mi despre această « altă parte ».

– Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci este lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

– Cum te numeşti, tinere?

– Bento Spinoza. În ebraică numele meu este Baruch.

– Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui…hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă « spin », respectiv « spinos ».

D’espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin cu spini.

(Irvin D. Yalom – Problema Spinoza)

Am citit pe nerăsuflate prima sută de pagini din Problema Spinoza. M-am oprit doar cât să transcriu fragmentul de mai sus. Revin curând cu comentarii şi biblioterapie.

Opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi)


Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte?

Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi.

Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul?

Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul.

Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

(Profesorul Romila, interviu pentru Formula As; sursa aici)

Ce mai este azi un prieten?


– Simon, ce este un prieten azi, după părerea ta [în original, adresarea este cu persoana a II-a plural, « selon vous »; formula « Simon…, …vous » e o politeţe franceză intraductibilă în română]?

Un prieten, pentru mine…un prieten e cineva care se interesează de mine în tot timpul, care mă urmăreşte [pe reţelele de socializare]…şi.. pentru mine.. da, de ce nu, cineva care mă admiră un pic…

Admiraţi, şi dumneavoastră, pe cineva, Simon?

– Admir starurile…

(fragment din convorbirea cu un ascultător RTL, în emisiunea On est fait pour s’entendre, tema fiind Până unde e bine să te iubeşti pe tine; o altă remarcă interesantă a unui invitat a fost că « a te prefera pe tine e cu totul altceva decât a te iubi pe tine »; sursa aici)

Cap limpede şi inimă mare


Era un adevarat mentor. Şi unul cu totul deosebit prin aceea că, atunci cand ii solicitai ajutorul, îşi sufleca mânecile şi lucra cot la cot cu tine.

Nu făcea niciodată caz de erudiţia sa (reală, impresionantă!), ci o strecura uneori în discuţie, cu discreţie si cordialitate, astfel încât nu el, ci ideile interlocutorului să fie puse în valoare … (continuarea aici, în seria Admiraţii)

 

Paradoxurile libertăţii


Herr Doctor,

Sir Karl,

I have some hope that this letter will be correctly forwarded to you from office@openuniverse.org. Yesterday I had a philosophical debate (as a dilettant) with my daughter (incidentally, she came in this world in the year you left it). On freedom. Eventually, she decided to write a letter to Benedictus Spinoza to express some criticism on Proposition XXXIII. Apparently, she consider with serenity your warnings about the enemies of the open society and the paradox of freedom. So, I decided to write a letter to you.

Vă scriu dintr-un secol care a inceput printr-o ilustrare eclatanta a  paradoxului tolerantei: tara care a statuat toleranta ca unul dintre principiile sacrosancte ale organizarii societatii a fost lovita chiar in inima ei libera de cei care promoveaza intoleranta.

…………………………………………………….[continuarea aici]