Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Cinema Plevna, Tampere


In România exista cinci strazi numite Plevna: in Bucuresti, Braila, Calarasi si Tg. Mures si Craiova.

Cam cate Plevne credeti ca sunt in Marea Britanie? Doua, trei, poate? Raspunsul (aproximativ) corect: cel putin douzeci si doua.

Mai puneti patru localitati numite Plevna in Statele Unite (in Kansas, Montana, Michigan, Missouri), una in Canada (Ontario), un mall in Perth, Australia si un hotel in Sliema, Malta.

Batalia de la Plevna a fost faimoasa in presa internationala a vremii si a fost privita, mai ales in tarile anglofone, ca un eveniment care a schimbat cursul istoriei.

Mi se pare ca in ultimele decenii, rolul crucial al Plevnei in istoria românilor este in buna masura subestimat in constiinta publica. Noi nu mai sarbatorim Ziua Independentei si, in consecinta, ne gandim putin spre deloc la aceasta pagina de istorie esentiala.

Daca turcii nu ar fi rezistat 143 de zile la Plevna, daca rusii nu aveau nevoie de ajutorul armatei române, foarte probabil am fi devenit un protectorat rusesc.

Finlanda a participat cu un regiment la operatiunile din 1877-1878. Ca urmare a comportarii Garzii Finlandeze in acest razboi, Finlanda (pe atunci mare ducat in cadrul Imperiului Rus) a primit dreptul de a avea o armata nationala. Iar Plevna e un nume cunoscut finlandezilor –  cinematograful Plevna din Tampere gazduieste anual, in martie, un festival international de film, iar in septembrie-octombrie este Octoberfest, la beraria Plevna (aflata tot in fosta filatura de bumbac Finlayson din Tampere, botezata Plevna in 1877)

Am gasit chiar un studiu amplu despre rolul formator al experientei Plevnei in constiinta nationala finlandeza. Foarte interesante cateva note ale combatantilor despre trecerea lor prin Iasi si Bucuresti. Ambele sunt descrise ca orase ale contrastelor.

Iasi:

La periferii, « gramezi de colibe joase de lemn, marginind drumuri murdare »; in centru, finlandezii simt ca s-au intors in lumea civilizata, cu « case bine intretinute, magazine cu vitrine de sticla si cafenele splendide »; simt nevoia sa se schimbe inainte de a vizita orasul si chiar constata ca preturile erau « cam mari » (iata un timp in care finlandezii nu prea isi permiteau sa faca shopping la Iasi!)

Bucuresti:

La prima vedere orasul le pare « incantator », « frumos, ca o pictura fantastica », dar si « ametitor »; nu intarzie insa sa descopere contraste chiar mai mari decat la Iasi, de la culmile luxului pana in adancurile mizeriei; trasuri stralucitoare se intalnesc pe strazile desfundate cu carute care stau sa cada, domni eleganti trec pe langa romi pe jumatate goi (e interesant ca, in opinia finlandezilor, Iasii sunt un oras mai curat si cu strazi mai bune decat Bucurestii).

24 de zile in Balcani (1): Plevna


plevnaAm ajuns la Plevna pe la ora 5. Esplanada era însorita, oamenii se bucurau de aceasta zi libera cu vreme frumoasa. Muzeul se inchisese deja, ca si mausoleul ostasilor rusi si români.

Atmosfera prietenoasa din acest oras, in care gasesti la tot pasul monumente care amintesc de zecile de mii de ostasi cazuti aici in 1877 (rusi, români, finlandezi si bulgari), mi se pare cel mai potrivit omagiu pentru sacrificiul celor care « au dat prezentul lor pentru viitorul nostru ».

(In Bucuresti există un monument, dedicat americanilor cazuti in România in al doilea razboi mondial, pe care se poate citi: « They gave their today for our tomorrow » – de fiecare data cand trec pe langa el ma intreb daca traiesc suficient de responsabil aceasta viata luata pe credit).

Dăm un tur in jurul mausoleului.  Deslusim de departe numele catorva unitati românesti mentionate pe placa memoriala.

Imi plac platanii, asa ca o rog pe Nicoleta sa-mi faca o fotografie sub platan.

Opt minute la Stalingrad


« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră  să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si  destin, p.667)

In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si  destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.

« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.

Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)

80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…

« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta  si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)

Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al  lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:

« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să  alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)

Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.