Călătorii tandre: Florenţa


Brânză şi pară caramelizată –

Intimitate-n miezul cald al zilei,

Cu vin curat şi dragoste filtrată.

E scurtă umbra de la Santa Croce,

Sunt mute divele la Teatro Verdi,

Lumina-i legănată sotto voce.

Cu Dante nu e chip, dar Buonarroti

Te lasă peste umăr să-l priveşti

Făcând Adami dormind şi prime motti.

Iar soarele pe Arno când apune,

Tot aurul ce-a fost pe Ponte Vecchio

În razele ce mor se recompune.

Italia 24×17


…………………………………..
Milano’s Duomo. 
Building since one three six four.
Samsung ads on walls.
…………………………………..
Florence next, full of 
RAIN. Walked around in raincoats,
All day every day.
 …………………………………..
Next, near Napoli,
Greek ruins; superstitious
Romans preserved them.
……………………………………..
Napoli: Dirty.
Like India but with tons
Of dead umbrellas.
 …………………………………..
Vatican City:
Long, long line, wrote postcards near
St. Paul’s Cathedral.
……………………………………….
Mi-au placut prea mult aceste haiku-uri ca să nu le reproduc aici. Postarea Mariei  de pe Noi6 Around-the-World  cuprinde 24 de vederi italiene în 17 silabe. Le puteţi citi aici

Sisif la mânăstire sau viaţa ca un zahăr candel


Fiesole, 22 august

DSCF2317Ultima seară la Florenţa o dedicăm unei scurte excursii la Fiesole. De unde poţi vedea, panoramic, o bună bucată din nordul şi centrul Toscanei.

Privit de aici, Domul nu mai e decât un detaliu minor într-un templu mult mai grandios – pini şi chiparoşi mai înalţi decât Domul sunt doar nişte mici lumânări verzi în acest templu.DSCF2323

Dar, dincolo de această plăcere a panoramei, anticipată, de altfel, de orice ghid turistic, am avut şi o întâlnire neaşteptată.

Care ar fi fost ultimul loc în care mi l-aş fi închipuit pe autorul Mitului lui Sisif? O mânăstire, desigur. Camus, un apostol al existenţei absurde, între oamenii care cred că lumea are nu numai sens, dar şi finalitate?

Şi totuşi nu a fost doar o vizită fugară a lui Camus, ci o întâlnire adevărată  cu vieţuitorii de aici. Franciscanii i-au păstrat amintirea în muzeul lor: chiar înainte de a intra în zona de vizitare a chiliilor au pus un citat amplu din jurnalul scriitorului.DSCF2333

DSCF2342La mânăstirea San Francesco din Fiesole, o curte mică mărginită de arcade, umplută cu flori roşii, cu soare şi cu albine galbene şi negre. Într-un colţ, o stropitoare verde. Peste tot bâzâie muşte. Răscoaptă de căldură, mica grădină scoate aburi liniştit. M-am aşezat pe pământ şi mă gândeam la aceşti franciscani, ale căror chilii tocmai le-am văzut, ale căror  surse de inspiraţie le văd acum, şi simt prea bine că, dacă ei au dreptate, au dreptate împreună cu mine. În spatele zidului de care mă sprijin, ştiu că se află colina care se varsă spre oraş şi această ofrandă a întregii Florenţe cu chiparoşii ei. Dar această splendoare a lumii e ca o justificare a acestor oameni. Am orgoliul de a crede că e şi justificarea mea şi a tuturor oamenilor din rasa mea – care ştiu că un punct extrem de sărăcie se reuneşte întotdeuna cu luxul şi bogăţia lumii. Dacă ei se desprind de cele materiale, fac asta pentru a ajunge la o viaţă mai mare (şi nu pentru o altă viaţă). E singurul sens pe care consimt să-l înţeleg în cuvântul « dezgolire ». »A fi gol » păstrează întotdeauna un sens de libertate fizică şi acest acord între mână şi flori, această înţelegere amoroasă a pământului cu omul eliberat de uman, ah, chiar m-aş converti la asta dacă asta nu ar fi deja religia mea.

DSCF2329DSCF2343Astăzi mă simt liber faţă de trecutul meu şi faţă de ce am pierdut. Nu mai  vreau decât această restrângere în acest spaţiu închis – această fervoare lucidă şi răbdătoare. Şi ca o pâine caldă pe care o presezi şi o faci să simtă o durere surdă, vreau doar să-mi ţin viaţa între mâini, asemenea acestor oameni care au ştiut să-şi închidă viaţa între flori şi coloane. Asemenea iarăşi acelor lungi nopţi în tren când poţi să vorbeşti cu alţii şi să te pregăteşti să trăieşti, sine către sine, şi această formidabilă răbdare de a relua ideile, de a le opri din goana lor, iar apoi să avansezi iar. Să-ţi lingi viaţa ca pe un zahăr candel, să o modelezi, să-i faci mai proeminente contururile, în fine, să o iubeşti, ca şi cum ai căuta cuvântul, imaginea, fraza definitivă care trage concluzia, care opreşte, cu care voi pleca şi care va da de atunci încolo culoarea definitivă a privirii mele. Aş putea prea bine să mă opresc acolo, găsind în sfârşit limanul unui an de viaţă dezlânată şi surmenată.

DSCF2346

Masaccio: o trinitate în 3D


Florenţa, 20 august, miercuri dimineaţa

Mergem la Santa Maria Novella. Multitudinea numelor de mari artişti şi opulenţa lucrărilor e strivitoare. Aproape la propriu. Lumina cade prost pe majoritatea tablourilor din nava bisericii. Mă doare gâtul şi mă dor ochii. Ajung frânt la mijlocul laturii stângi a navei. Şi aici dau peste Sfânta Treime – Trinità, de Masaccio.

3Culorile din albume sunt falsificate prin creşterea contrastului. Argumentul că aşa arătau culorile originale ar fi valabil pentru un tablou (aşa cum este, de pildă, Cina cea de Taină a lui Leonardo – acolo are sens strădania de recolorare conformă cu originalul). Dar tabloul lui Masaccio e realmente o icoană. Îmi pare bine că restauratorii nu au procedat la reconstituirea intensităţilor originale; cred că au simţit, ca şi mine, că Treimea nu e doar un obiect de Quatrocento, ci e o lucrare vie, a cărei devenire trebuie respectată.

Am remarcat-o de departe. În ciuda deosebirii mari de compozitie, mi-a venit în minte icoana lui Rubliov pe aceeaşi temă. Am privit ca la un sfert de ceas « icoana » lui Masaccio. Perspectiva folosita de pictor te include în planul în care se află donatorii reprezentaţi în faţa icoanei. Simt că mă aflu acolo, deasupra mormântului pe care scrie: IO FU’ GIÀ QUEL CHE VOI SETE, E QUEL CH’I’ SON VOI ANCO SARETE (Am fost deja ce sunteţi voi, iar cel ce sunt veţi fi şi voi).

Iisus crucificat e o poartă – o poartă a suferinţei împăcate şi victorioase (vezi aureola care o poartă încă fiind pe cruce). Cea mai deconcertantă e expresia Maicii Domnului – departe de dolorismul atât de frecvent în pictura epocii.

Dincoace de poartă, lumina creşte din umbra crucii. Dincolo de cruce e sursa luminii, care e … o umbră profundă, tridimensională. Lumea treimii are adâncime şi consistenţă – e mai consitentă şi în culori mai intense decât lumea plată, aproape bidimensională, a celor care stau deasupra mormântului.

Ai putea crede, la prima vedere, că Sfântul Duh are un loc minor în această compozitie; de fapt, liniile de perspectivă trec prin porumbelul care îl reprezintă; iar lumina curge după liniile de perspectivă spre lumea pe care o inundă.

Acum îmi dau seama de complementaritatea icoanelor pictate de Rubliov şi Masaccio. La Rubliov, Treimea i se arată lui Avraam în lumina lumii create şi intensifică lumina până la abundenţă; la Masaccio, omului i se descoperă poarta care duce la sursa luminii.smn

Îmi pare rău de Ghirlandaio, compozitiile erau pe alocuri grandioase, pe alocuri inventive, adesea expresive, dar după Masaccio nu puteam comuta şirul principal al gândurilor către nimic altceva.

Roşu în formă ascuţită


Joi, 21 august, Florenţa

Mergem să vizităm Casa Buonarroti. Care se dovedeşte a fi mai puţin un muzeu despre viaţa lui Michelangelo, cât unul dedicat imaginii genialului artist în ochii posterităţii (în special din secolul XVII).

O cameră  a fost dedicată de nepotul său, Michelangelo Buonarroti cel Tânăr, ilustrării multiplelor talente ale lui Michelangelo. A contractat cu artişti cunoscuţi ai timpului o serie de tablouri reprezentându-l pe Michelanghelo ca arhitect, sculptor, gânditor, poet, precum şi o serie înfătisând  întâlniri cu papii, cardinalii şi principii vremii lui (mai jos e Michelangelo in meditazione poetica, de Z. Rosi, după un desen de Cristoforo Allori, 1615-1622).

Vasilij Kandinskij  (Mosca 1866-Neuilly-sur-Seine 1944) Rot in Spitzform 1925 acquerello e china su carta, mm 485x325 Rovereto, MART, Museo di arte moderna e contemporanea di Trento e Rovereto, Collezione L.F.Dar am găsit mai mult de lucru pentru ochiul mintii în expozitia temporară Michelangelo e il Novecento (Michelangelo si secolul XX). cel mai mare impact asupra mea l-a avut alaturarea Michelangelo – Kandinsky. În timp ce mă apropiam de antihipnotica lucrare a lui Kandinsky, Roşu în formă ascuţită, presimteam deja natura legturii. Scrie chiar Kandinsky:

“Impactul unghiului ascuţit al unui triunghi asupra unui cerc produce un efect la fel de puternic precum degetul lui Dumnezeu atingând degetul lui Adam în [opera lui] Michelangelo”

Într-adevăr. Am simtit chiar mai mult: că Roşu în formă ascuţită e omologă, într-un alt tip de spaţiu geometric, cu Crearea lui Adam. Adam e in triunghi, Dumnezeu e in cerc. E interesant că la Michelangelo triunghiul e verde si pământiu, pe când la Kandinsky roşul s-a revărsat deja in triunghi. Roşul, adică viata (care curge din esenta vietii – galbenul e esenta vietii in cromatica lui Kandinsky). În ebraică Adamah (אדמה) înseamnă pământ; contine însă si radicalul dam, care înseamnă sânge. Adam se trezeste când verdele suflului divin umple triunghiul de pământ in care dormea. Aceasta e  prima secventă a impactului, descrisă de Michelangelo. Kandinsky descrie cromatic secventa imediat urmatoare: sângele vietii curge in trupul de pământ însufletit iar viată e chiar numele femeii.

Flori, fete, filme si povesti (9)


1. Papucul-doamnei si sângele-voinicului fac parte din aceeasi familie – cea a orhideelor. Orhideele erau florile preferate ale unui dictator care putea asculta o zi intreaga Inelul Nibelungilor.

2. Numele pe feminin care il cautam are legatura atat cu cel mai mare razboi al Greciei antice, cat si cu cel mai mare razboi al Greciei moderne. Numele a fost purtat de prea frumoasa sotie a regelui Menelaos al Spartei, dar si de fiica unui Duce al Spartei, nascuta in 1896 la Atena. Tatal acestei printese a fost de doua ori rege al Greciei, iar fiul ei avea sa fie de doua ori rege al unei alte tari balcanice.

3. Filmul e regizat de Franco Zeffirelli, care pune in scena o poveste cu accente autobiografice care incepe  la Florenta in 1935… (filmul aici)

File:Villa sparta, ext., 13.JPG4. « Amama a fost frumoasa fizic, o frumusete care era manifestarea frumusetii sale interioare, a frumusetii spirituale si a profundei ei demnitati. Ochii ei aveau o culoare speciala, dificil de descris, poate albastru-deschis, poate mai degraba acvamarin sau verde primavaratic. Oamenii frumosi pot fi intimidanti sau dificil de apropiat, dar nu si ea. Unul dintre multele lucruri pe care Amama mi le-a spus a fost sa nu imi fie frica sa-mi arat afectiunea sau sa-mi pese de anumite lucruri. Ea stia cum sa-si apropie oamenii si sa le arate afectiune intr-un mod gratios si sincer, indiferent de cine erau acei oameni […] » (Titlul incomplet al cartii din care am citat este Portretul unei regine).