Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Din nou bronz pe echipe


medalieLa Campionatul Naţional de Cultură Generală (15 martie 2014), echipa Intecity (Dan Creţu, Dan Ghenea, Dorel Bărbieru, Ştefan Bradea) a obţinut din nou medaliile de bronz. Concursul a fost câştigat de Glorious Bastards (Dan Adrian Ghita, Dan Minculescu, Miruna Ralea, Catalin Duminecioiu), iar pe locul II, după o finală foarte disputată, s-au clasat Terabiţii.

Întrebările au fost frumos construite şi echilibrat alese, capcanele au fost fine, arbitrajul impecabil (superenglezesc!).

De la precedenta ediţie încoace m-am străduit şi eu, pe acest blog, să vă fac să gustaţi din frunuseţea întrebărilor şi răspunsurilor de cultură generală în seria Flori, fete, filme…

Să va mai spun şi una dintre întrebările care mi-au plăcut (şi care, tangenţial, are oarecare legătură şi cu zgomotul de război din aceste zile la graniţele noastre).

« Sunt trei evenimente care pot fi descrise în acelaşi fel: primul s-a petrecut în deceniul al doilea al secolului XIX şi a fost o separare, al doilea a avut loc după 101ani şi a reprezentat un sfârşit, iar al treilea a marcat o înfrângere temporară şi s-a petrecut după alţi 5 ani. Care sunt cuvintele care leagă cele trei evenimente? »

Românismul – un produs aromânesc


Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

Bine ca nu e român!


ronaldoCristiano Ronaldo a calificat echipa de fotbal Portugaliei la Campionatul Mondial. Am urmarit cu placere meciul de la Stockholm in care cele doua echipe si-au pus in valoare vedetele (Zlatan Ibrahimovici la suedezi, Cristano Ronaldo la portughezi).

Ronaldo a marcat trei goluri, dar putea marca si cinci. Zlatan Ibrahimovici l-a aplaudat la golul trei, impreuna cu intreg stadionul. Si atunci mi-am dat seama de ce nu avusesem niciun chef sa sper ca Romania se va califica (de fapt, cred ca mi-era chiar putin frica de ipoteza ca echipa lui Piturca s-ar putea califica, prin cine stie ce accident bizar!).

1. Pentru ca asa-zisa echipa reprezentativa e intr-adevar reprezentativa doar pentru un grup de oameni care ne vand ca fotbal o afacere urat mirositoare.

2. Pentru ca echipa incropita de federatia de pseudofotbal e folosita pentru a crea momente de falsa de solidaritate nationala.

3. Pentru ca o victorie ar fi confirmat nefericita mentalitate « totul pentru rezultat ». Nu vreau sa urmaresc 90 de minute de antijoc si sa ma entuziasmez pentru un 0-0 care « ne tine in cursa pentru pentru calificare »

4. Si, cel mai important, pentru ca vreau sa apuc ziua in care stadionul va aplauda un gol frumos al adversarului. Sau macar sa nu il fluiere pe un jucator al echipei proprii atunci cand are o zi mai proasta. Asa cum a patit Bogdan Stancu pe Arena Nationala ieri (desi, culmea, a fost singurul dintre romani care a marcat in cele 180 de minute cu grecii).

Asa ca e mai bine ca  nu e român Cristiano Ronaldo. Desi, daca ar fi fost, nu avea mari sanse sa prinda nationala.

Ce nu mânca Stefan cel Mare


Din meniul de mai jos, un singur fel ar fi putut aparea pe masa lui Stefan cel Mare. Stiti care?

1. Rosii cu branza 2. Tocanita moldoveneasca 3. Sarmale cu mamaliguta si ardei iute 4. Rata pe varza 5. Parjoale moldovenesti cu cartofi taranesti 6. Mici 7. Ardei umpluti 8. Dovleac copt 9. Lapte de bou 10. Fasole cu ciolan

Sunt un balcanic


Sunt un balcanic. Scriu asta fara rusine si fara mândrie. E un fapt. Un fapt care a fost probat si in aceasta vacanta pe care am petrecut-o in Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croatia, Bosnia si Hertegovina.

Refuzul balcanitatii e o nevroza nationala. Nota speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici.

As indrazni chiar sa spun ca si Ungaria propriu-zisa e mai aplecata spre Balcani decat spre Viena; e suficient sa comparati o masa luata intr-un restaurant din Budapesta (capitala care a fost 150 de ani sub turci) cu una la luata la Bratislava (Pozsony – capitala regilor habsburgi ai Ungariei din secolul XVI pana in 1873) si veti simti diferenta de savoare.

Ideologia statului national a facut si inca face ravagii in aceasta patrie mai larga. Printre pierderile colaterale ale impartirii regiunii prin peste 20 de frontiere se numara si aromânii; am avut cateva ocazii de a reflecta la destinul acestei comunitati si la locul marginal care i se rezerva in manualele de istorie ale românilor nord-dunareni.

O sa incerc sa va spun (in foileton) o poveste despre acest periplu balcanic pe traseul Bucuresti – Giurgiu – Grivita – Plevna – Loveci – Sofia – Niš – Studenica – Novi Pazar – Sopoćani – Podgorica – Ulcinj – Bar – Cetinje – Kotor – Herceg Novi – Dubrovnik – Neum – Metkovic – Mostar – Sarajevo – Kraljevo – Kragujevac – Ravanica – Zaječar – Vidin – Calafat – Craiova – Bucuresti.

[E prea simplu să plângi]


Regina Ana in tinerete„Nu ştiu ce înseamnă să ai sânge albastru. Ştiu doar că recunoşti imediat o doamnă adevărată, pentru că e modestă. »

Spune asta o descendenta a lui Ludovic al XV-lea, o principesa care a avut-o ca matusa pe ultima împărăteasă a Austriei.

Regina Ana a României împlineste 90 de ani. (Mai mult despre manifestarile prilejuite de aceasta aniversare – aici)

„Nu suntem o familie in care se plange. Ar fi prea simplu.”

Regina Ana nu a cautat si nu a avut niciodata o viata usoara. Nu s-a plans. A luptat pentru valorile in care a crezut, a muncit si a transmis fiicelor sale spiritul liber si modestia ce o caracterizeaza.

România a avut o serie de regine exceptionale. Regina Ana este din acelasi aluat ca vrednicele de amintire Elisabeta, Maria si Elena

Atunci cand am dubii ca România valoreaza ceva, imi amintesc imediat ca niste principese venite din Germania, din Marea Britanie, din Grecia, au iubit aceasta tara si au stat cu acest popor in marire si in dezastru.

Iar urmarind acest film, am fost miscat de multumirile pe care le aducea lui Dumnezeu Regina Ana, pentru faptul ca a apucat sa  paseasca in tara pe care o iubea fara s-o fi putut vedea.

Sf. Gheorghe


La Multi Ani!

Cu drag,

pentru Gheorghe, Gherghina, Georgeta, George, Georgiana, Iorgu, György…

pentru Barcelona si Catalonia …steaguri

pentru Anglia si Georgia…

pentru Portugalia si Grecia …

pentru Moscova, Genova si Giurgiu…

pentru Botosani, Hârlău, Băilesti, Drobeta – Turnu Severin si Timisoara…

Regalitatea la feminin: exemplul unor femei exceptionale


Atât experiența mea în sociologie, drept internațional și științe politice*, cât și faptul că am fost binecuvântată să am în moștenirea familiei mele exemplul unor femei excepționale, care au jucat un rol influent în viața publică, au format convingerea mea fermă că femeile trebuie să joace în lumea de astăzi un rol extrem de important.

Străbunica mea, Regina Maria, regina consoartă a României intre 1914 si 1927, rămâne o figură foarte admirată și iubită. Eforturile sale umanitare și diplomatice pentru țara noastră în timpul Primului Război Mondial și ulterior, în 1919, la Conferința de Pace de la Paris, au câștigat aprecierea și afecțiunea întregii lumi .

Predecesoarea ei, Elisabeta, prima regină a României, pe lângă faptul că a fost o regină progresistă, a fost un autor internațional celebru și poetă, fiind cunoscută peste tot în Europa, sub pseudonimul Carmen Sylva. A publicat peste 53 de volume, în șapte limbi europene, a înființat instituții pentru săraci, școli, spitale, cantine, sanatorii, școli de gătit și creșe, a luptat pentru respectarea legilor sanitare.

Bunica mea, regina Elena a României, a jucat un rol luminos, chiar dacă discret, în istoria întunecată a României din secolul 20.[…]. Ea a fost un sprijin constant al forțelor democratice din România în perioada cuprinsă între 1940 și 1947.[…] În fața tiraniei a nazismului, ea a afișat cu hotărâre un caracter puternic, urmărind ceea ce știa a fi drept și bun.[…]

Și astăzi, mama mea, Regina Ana, este o amintire vie că, în fața pericolului, femeile se pregătesc și sunt gata să lupte pentru o cauză nobilă – aceea a libertății și a democrației. Regina Ana a fost locotenent în armata franceză, a luptat în al doilea război mondial conducând o ambulanță, ca asistentă medicală militară, și a fost distinsă cu Croix de Guerre de către Franța pentru serviciul ei.[…]

Capacitatea noastră de a purta de grijă este punctul nostru forte. Ori de câte ori lovește un dezastru, femeile se dovedesc a fi cele in care poti avea încredere pentru a reconstrui rapid și eficient rețelele de resurse necesare pentru ca o comunitate să prospere.[…]

(Principesa Margareta a României – Women’s leadership: Model for 3rd millennium, discurs rostit la al XVI-lea Summit Economic Eurasiatic Marmara, Istanbul,  10 aprilie 2013)

Textul integral original (în limba engleză) îl găsiti pe blogul Principelui Radu – aici.

* Principesa Margareta a absolvit Facultatea de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Drept Internaţional Public a Universitatii din Edinburgh, Scoţia, în 1974. A fost cercetător în domeniul sociologiei medicale şi al sănătăţii publice în universităţi din Anglia (1974 – 1983) şi apoi (1983 – 1989) în agenţii ale ONU (Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie). Din  august 1989 s-a dedicat cauzei României.