Dogmatică în metrou


« Il n’y a pas de vérités  moyennes » (Georges Bernanos)

« Nu există adevăruri medii ».  Mă gândeam la aceste cuvinte (citite în Jurnalul unui preot de țară) când am intrat azi dimineață în metrou. Adevăruri medii. Dar sunt chiar la modă asemenea « adevăruri », mi-am zis. « Omul mediu », acela care rezultă din statistici, nu poate fi găsit în realitate (și nici nu este un ideal!). Și totuși, suntem bombardați  zilnic cu « adevăruri statistice ».

Mă mai gândeam că asemenea adevăruri medii nu prea ajută pentru a da sens vieții sau măcar pentru a opri înaintarea minciunii. Minciuna poate fi seducătoare, cu adevărurile medii nu se identifică nimeni.

Întâmplător sau nu, lângă mine un tânăr îi povestea cu ceva entuziasm prietenei sale despre un eseu pe care îl pregătea pentru seminarul de dogmatică.

« Cel mai tare îmi place ideea asta că nu suntem, ci mereu devenim. Și fie că vrei sau nu vrei, devii. »

Prietena a intervenit pe un ton mai scăzut și nu am prins ideea. El a părut să preia ștafeta și am auzit din nou clar:

« De fapt, Stăniloae chiar așa spune – că atunci când stagnezi ești  încremenit în afara și a ființei și a devenirii… și acela este iadul… »

Deci asta ar fi eroarea lui Faust când spune « Clipă, oprește-te! »… În chiar acea clipă, Faust intră în iadul stagnării. Oprește devenirea sa înspre Ființă.

După ce am ajuns acasă, am fost curios să citesc  textele  la care făcea trimitere  tânărul din  metrou.

Am găsit unul foarte dens despre ceea ce Stăniloae numește « esența iadului »:

« Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare […] Căci dacă am fost noi șerpi pentru ceilalți, vor fi acum ceilalți șerpi pentru noi. Și mai chinuitor si mai cumplit decât orice chin este sa fim pururi împreună cu cei ce ne urăsc și cu cei pe care-i urâm… și despărțiți de Cel ce ne iubește si pe Care îl iubim. […] Toți ii chinuiesc pe toți; toți se apără de toți.

Florensky spune că omul închizându-se în sine se alterează în așa măsură, că nu mai e o realitate obiectivă pentru alții.

Obișnuindu-se să nu mai vibreze când spune tu, omul nu mai vibrează nici când i se spune tu. Se îngroapă într-o totala indiferență, într-o moarte față de orice relație. El nu mai spune decât « eu, eu, eu »[…]

Daca nu am căutat sensul adevărat al lucrurilor și persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea « viermele urii » pe care l-am cultivat.[…] Din toate partile ne vor înconjura minciuna și nesinceritatea șerpuitoare pe care am cultivat-o. »

Iar « adevărurile medii » nu ne vor servi la nimic.

Raiul pe pământ


Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.[…]

Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Evanghelia după Luca)

Săptămâna a trecut repede şi nu am apucat să scriu, de Sf. Gheorghe, ceva ce am tot amânat – ceva despre un Gheorghe de la care am învăţat că într-adevăr cei blânzi moştenesc pământul. Am scris despre acest George cu inima largă la rubrica Admiraţii (articolul Perii din Grădina Raiului).

Pentru biblioterapie vă propun Jorge Luis Borges (Ruinele Circulare). « Mă socotesc nevrednic de Infern ori Paradis », zicea argentinianul Gheorghe, dar nu se putea opri să-şi imagineze Raiul ca pe o bibliotecă. Raiul începea în inima lui cu o bibliotecă.

Şi tot pentru biblioterapiepun aici un link pentru a putea citi online Un veac de singurătate. Gabriel Garcia Marquez a fost atras de multe milenarisme (« raiuri pe pământ » promise de falşi profeţi seculari – de exemplu, amicul său, Fidel Castro), dar a rămas fidel inimii sale pline de iubire, speranţă, credinţă.

Tema pentru biblioterapie este: Inima şi amintirea. Fără emoţii nu există amintire. Iar amintirea de sine înseamnă verbalizarea şi semnificarea emoţiilor. Restul e literatură. Proastă.

Scepticul Gheorghe, Gavril necredinciosul şi ateul Iosif


Gabriel Garcia Marquez a murit, la 87 de ani, într-o joi. Joia Mare de anul acesta. « Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e frică de El ». De asta i-am zis Gavril necredinciosul. Sunt oare mai credincioşi cei care zic invers (şi sunt aşa de mulţi!) – « Cred în Dumnezeu, dar nu mi-e frică de el »?

José Saramago a murit, la 87 de ani, într-o vineri. S-a declarat tot timpul ateu. Spunea că raiul şi iadul sunt doar idei in mintea noastră. Dar cei care nu au nici raiul, nici iadul prezente în minte, sunt mai aproape de credinţă decât ateul Iosif?

Jorge Luis Borges a murit, la 87 de ani, într-o sâmbătă. El îşi imagina raiul ca o bibliotecă. « Aş vrea ca raiul să existe, chiar dacă locul meu ar fi in iad ». Dar mai e o parte, mult mai rar citată (dintr-un interviu acordat în anul morţii sale, 1986): « Aş vrea ca raiul să existe pentru cei care cred în rai ». Nu e frumoasă această rugăciune a scepticului Gheorghe pentru cei ce cred? Şi oare sunt mai credincioşi decât el cei care vor iadul pentru ceilalţi?

În ziua Coborârii la Iad, îngăduiti-mi o rugăciune pentru necredincioşi.

Mă rog, Doamne, pentru scepticul Gheorghe, cel care s-a rugat pentru noi credincioşii.

Mă rog pentru ateul Iosif, care a luat foarte în serios minunile iubirii făcute prin Isus Hristos şi care s-a împiedicat de noi, Doamne, atunci când a zis « Cum poate face un credincios răul? ».

Mă rog pentru Gavril necredinciosul, cel care nu a luat în deşert numele Domnului şi n-a îndrăznit să-şi spună credincios, ci doar pe jumătate credincios (« necredincios cu mintea, credincios cu inima »).

Dau mărturie, Doamne, că şi aceştia trei m-au dus mai aproape de  Tine. Şi mă rog şi pentru mine, Doamne, că doar Tu ştii dacă e mai aproape de Tine credinţa mea sau necredinţa lor.