Cartea săptămânii (XVII)


boiaAm scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?. 

Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani,  si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.

Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.

Cateva extrase aici

Barcelona: halucinaţia întoarcerii acasă


„Debarcai într-o zi la Barcelona şi avui impresia halucinantă a unui miracol, ca şi când aş fi fost dintr-o dată  transportat în propria mea patrie – România. »

Am descoperit azi această amintire a lui Mihai Tican – Rumano, călător pasionat şi fabulos povestitor al  trupului şi sufletului Africii. Pe la 11-12 ani citeam şi reciteam fermecat  La vînătoare în Congo; seara, când veneam de la şcoală, i-o povesteam prietenului meu Sandu T.

(De fapt povesteam mult mai mult decât citisem…

Drumul de la şcoală până la blocul lui Sandu dura, în mod normal, chiar şi în pas lent, cel mult 3 minute; de abia începusem povestirea, asa că mergeam, încă 3 minute, până la blocul meu; apoi din nou spre blocul lui şi înapoi la mine la scară şi tot aşa preţ de 30-40 de minute, măsurate de ceasurile noastre Pobeda; ne despărţeam fix la mijlocul drumului, în aşa fel încât să intrăm în casele noastre exact în momentul în care începeau cele 10 minute de desene animate.

… Când  mă apropiam de terminarea povestirii paginilor citite, imaginaţia îmi era atât de stimulată încât nu mă puteam abţine să nu adaug detalii de decor, personaje noi, uneori chiar episoade întregi inventate.)

Africa mi-o imaginez şi azi prin ochii acelui copil de 11-12 ani, brodând pe teme din Mihai Tican – Rumano. Mă bucur, aşadar, că am descoperit că şi eroul meu a simţit Barcelona ca un acasă misterios. Aşa cum am mai scris aici, Barcelona si Lisabona sunt două oraşe de care îmi poate fi dor.

Interesant e că Mihai Tican – Rumano a ajuns prima dată la Barcelona venind de la Lisabona, portul în care a ancorat vaporul care îl aducea de la Cape Town, ultima etapă a primului său periplu african.

Eu am ajuns la Lisabona venind de la Barcelona. În Belem am întalnit umbra lui Pessoa cel venit de la Cape Town şi am simtit echivalenţa perfectă dintre dor si saudade, plimbându-mă duminică dimineaţa între Alcantara Mar şi Turnul Belem. Iar la orele târzii ale amiezii, caboverdienii de pe plaja din Carcavelos îmi redeşteptau reveria Africii. Revenind la Barcelona dinspre Lisabona am regăsit un acasă mitic în penumbra caldă a bisericii Santa Maria del Mar şi în plimbările pe ramble.

Nu îmi doresc să călătoresc în Africa; îmi e suficientă Africa lui Tican Românul, repovestită de mine pe parcursul a sute de kilometri de plimbări între blocurile I1 şi G şi recitită în vacanţe de vară, la umbra unui vişin, urmărind itinerariile pe un atlas rusesc de la 1903, frumos desenat şi caligrafiat, descoperit de mine într-una dintre expediţiile în podul bunicilor.

Îmi doresc să mai hoinaresc pe străzile Lisabonei sau Barcelonei.

Barcelona e oraşul în care au fost publicate toate cărţile scrise în Spania de Michel Tican – Rumano. Spania a fost a doua sa patrie adoptivă. Prima a fost Argentina. Am visat de două ori că eram pe scena de la Colon, în Buenos Aires.

Să mori pentru Antarctica ?


But we have been to the Pole and we shall die like gentlemen. I regret only for the women we leave behind.
Robert Falcon Scott

Pe 29 martie 1912 se incheie  jurnalul si viata lui Scott, al doilea om care a ajuns la Polul Sud, la 34 de zile dupa norvegianul Roald Amundsen.

Polul Sud e doar un punct imaginar. Merită sa mori pentru a face umbră unui punct imaginar?

Hexagonul normalităţii


S-ar putea ca schizofrenia să nu fie o (singură) boală. De-a lungul ultimului secol am înghesuit în acest diagnostic toate antitezele normalităţii ideale. Daca ar fi să desenez geometric domeniul normalităţii, figura rezultată ar fi un hexagon. Între laturile acestui hexagon (fragile linii Maginot, de altfel) mintea mea îşi mentine forma atunci când:

  • Fac diferenţa între real şi imaginar;
  • Ţin anxietatea sub control;
  • Am reacţii emotionale adecvate;
  • Dau un sens experienţelor proprii;
  • Am o imagine de sine stabilă;
  • Stabilesc şi menţin relaţii cu ceilalţi.