Românismul – un produs aromânesc


Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

24 de zile in Balcani (23): Ravanica


ravMânăstirea Ravanica (citiţi Ravaniţa) este locul de odihnă al Ţarului Lazăr, mort în bătălia de la Kosovo Polje (1389) şi sanctificat de biserica ortodoxă ca martir.

M-a tulburat să citesc lângă mormântul său, istoria peregrinărilor oaselor sale.

A fost înmormântat în Biserica Înălţării Domnului din Priština (azi capitala Republicii Kosovo). După doi ani, corpul este transferat la Mânastirea Ravanica, ctitorită de Lazăr. In 1690, osemintele pleacă împreună cu sârbii care emigează în imperiul habsburgic, în frunte cu patriarhul Arsenie. Sfintele relicve sunt puse într-o biserică din lemn din Szentendre, lângă Budapesta. După câtiva ani, relicvele sunt duse in Vojvodina, recent eliberată de sub turci. Rămân aici, la Mânastirea Vrdnik, până în 1941, când zona este dată staului fascist croat creat de puterile Axei după ocuparea Iugoslaviei; temându-se sa nu fie profanate osemintele de către ustaşii croaţi, patriarhul sârb îl mută din nou pe ţarul Lazăr, de data aceasta la Belgrad. In 1989, la 600 de ani de la bătălia de la Kosovo Polje, moaştele martirului Lazăr s-au întors la Ravanica.

Tradiţia populară a păstrat un aşa-zis blestem al lui Lazăr, si acesta tulburător, mai ales dacă ne gândim că a fost folosit de ateul Slobodan Milošević pentru a îndemna la un război fără niciun Dumnezeu.

« Oricine e sârb prin naştere şi prin sânge şi prin moştenire şi nu vine la bătălia de la Kosovo Polje să nu aibă parte de urmaşii pe care şi-i doreşte inima sa! Nici fiu, nici fiică. Fie ca nimic să nu răsara din ce va fi semănat mâna sa! Nici vinul negru, nici pâinea albă.Şi blestemat să fie în vecii vecilor! ».

24 de zile in Balcani (22): Sarajevo sau eutanasia unei iubiri


Mă gândisem, cu teamă, că s-ar putea întâmpla şi asta. Probabil că asta e soarta relaţiilor la distanţă.

Trecuseră 10 ani de când nu mai văzusem oraşul. Devenise mai vioi, mai senin. Nu se mai văd urmele războiului, nu mai întâlneşti la tot pasul patrulele fortelor ONU de mentinere a păcii.

Si totuşi…

Avea un farmec pe care nu l-am mai regăsit. Nu ştiu dacă să dau vina pe noile construcţii (deşi sunt bine integrate), pe turişti (care omoară liniştea amiezii în Baščaršija), sau doar pe timp, ucigaş  fără simbrie al marilor iubiri care nu ajung în stadiul de iubiri cotidiene.

Si dacă iubire nu mai e, rămâne totuşi frumuseţea toamnei la Sarajevo.

24 de zile in Balcani (21): Mostar


Podul Vechi (Stari Most) din Mostar e un simbol al reconcilierii şi reconstrucţiei în Bosnia şi Herţegovina, după un război civil devastator. Podul a fost distrus de artileria croată în 1993 şi reconstruit în 2004., fiind inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Pozele pe care le văzusem înainte caută unghiuri care să sublinieze un soi de măreţie. Mie mi se pare că privirea de aproape dezvăluie invitaţia la o convivialitate cordială şi serenă. DSCF1923DSCF1921

24 de zile in Balcani (21): 3 graniţe în 2 ore


DSCF1914Dimineaţa am stat si am cugetat în grădină. Roşiile si ceapa stăteau exact ca in gradina de la Piatra, iar bolta de viţă şi florile îmi aminteau de Arceşti. În atmosfera astfel creată, chiar si Dubrovnikul de pe dealuri îmi pare că seamănă puţin cu Slatina. Balcanitatea ajunge  din plin şi aici. O balcanitate solară, vitală şi în acelaşi timp contemplativă.

A fost ziua frontierelor. Graniţele create la tot pasul de acel incredibil război de 10 ani din fosta Iugoslavie de la sfârşitul secolului XX.

Am mers de-a lungul coastei adriatice vreo oră si am trecut în Bosnia si Herţegovina, în zona Neum. După 5 minute părăseam teritoriul bosniac şi reintram în Croaţia. Zona Neum, unica ieşire la mare a statului bosniac, are o deschidere de doar 4,5 km, separând regiunea Dubrovnik de restul Croaţiei. După încă o jumatate de oră intram din nou în Bosnia şi Herţegovina şi ne îndreptam spre Mostar.

Aian cel fără de Ţară


Aian = Personaj de vază în satul sau regiunea sa, notabil. Termen propriu administrației turcești, care s-a păstrat numai în Dobrogea.

Este fals ca nu am fost niciodata pașalâc turcesc.

În primul rând că unele teritorii ale României actuale au fost sub administratie otomană directă: Dobrogea (1417 – 1878), Pașalâcul Timisoarei (1552 – 1716), Pașalâcul Oradei (1660 – 1692), raialele Turnu (1417 – 1829), Giurgiu (1420 – 1829) și Brăila (1554-1829).

În al doilea rând, domnii fanarioti erau, de fapt, bei, pași cu trei tuiuri (cel mai înalt rang de guvernator din Imperiul Otoman). Între 1711/1716 si 1822, Moldova si Tara Românescă au fost pașalâcuri cu regim special. Special în sensul că sultanul nu trebuia sa întretină trupe pe teritoriul lor; găsise un sistem mult mai ieftin de a-si încasa zahereaua.

Daca ar fi fost dupa beizadele (beyzadé = fiu de bei), România n-avea de ce sa existe; mai degraba le-ar fi surâs ideea de a-si continua jocurile lor de clan pentru impartirea resurselor. Răul fusese făcut: clasa politică a Principatelor era dominată de aiani fara de tară.

România există datorita ideii unor boiernași de a termina cu nesfârsitul joc de Monopoly al beizadelelor prin aducerea unui print strain. Si România există pentru că printul strain a ales fără rezerve sa fie român.

Dar aianii au revenit. De data asta, adusi de la Moscova, pe tancuri. 40 de ani le-au fost suficienti pentru a împanzi tara si a parazita masiv memoria natională (până si la meciurile de fotbal începea să se audă în scandări mai mult numele de cod RSR – tara  devenea o abreviere goală de continut).

Beizadelele lor au reusit până în ziua de astazi să împiedice renasterea unei tări. Pentru că nu au nevoie de ea. Îi încurcă. Sunt aiani fără de tară.

Dacă vreti să vedeti diferenta dintre Aian cel fără de Ţară  si Regele care ne-a lăsat o Ţară, ascultati aici  (incepand de la minutul 49:24)