Nu minţi pe bani puţini


Va fi un raft Cehov la Biblioterapie. Deocamdată am găsit material pentru un decalog patetic.

Scriitorul

 de A.P. Cehov

În odăiţa din spatele prăvălioarei sale, negustorul de ceai Erşakov, om tânăr, dar cam ofilit, îmbrăcat după ultima modă şi care se vedea că dusese o viaţă furtunoasă, şedea cocoţat la un pupitru înalt. Judecând după scrisul lui avântat, cu înflorituri, după pieptănătura „à la Capoul » şi după parfumul fin de ţigări de foi, Erşakov nu era străin de civilizaţia europeană. Impresia de cultură ce părea să se desprindă din întreaga lui înfăţişare se întări şi mai mult când băiatul de prăvălie intră şi anunţă:

— A venit scriitorul!

— Da? Pofteşte-l încoace. Şi roagă-l să-şi lase galoşii în magazin.

După câteva clipe, în odăiţă intră sfios un bătrân cărunt, cu chelie, într-un palton uzat, jerpelit, cu chipul îmbujorat de ger şi cu expresia de slăbiciune şi de nesiguranţă pe care o au mai întotdeauna oamenii care beau

regulat, fără să bea prea mult deodată.

— A-a, respectele mele. Spuse Erşakov, fără a-şi întoarce capul spre

noul venit. Ce veşti bune aduci, domnule Heiniu?

Erşakov contopea cuvintele „geniu » şi „Heine », într-unui singur – „Heiniu » – aşa îi spunea el bătrânului.

— Am adus reclama pe care mi-aţi comandat-o, răspunse Heiniu. E gata.

— Aşa de repede?

— In trei zile poţi ticlui nu numai o reclamă, ci chiar un roman întreg, Zahăr Semionâci. Pentru o reclamă ajunge şi un ceas.

— Numai atât? Atunci de ce te tocmeşti întotdeauna ca şi cum ai avea de lucru un an întreg? la arată-mi ce-ai compus!

Heiniu scoase din buzunar mai multe nârtiuţe mototolite scrise cu creionul şi se apropie de birou.

— Am făcut deocamdată numai o ciornă, un text în linii generale, spuse el. Am să vi-l citesc, iar dumneavoastră să urmăriţi cu băgare de seamă şi să-mi spuneţi dacă nu am încurcat ceva. Nu-i deloc greu să te încurci, Zahăr Semionâci. Mă credeţi? Am avut de compus reclame pentru trei magazine dintr-odată. Şi Shakespeare ar fi scrântit-o.

Heiniu îşi puse ochelarii, ridică sprâncenele şi începu să citească cu glas trist, declamând parcă:

— Sezonul 1885-86. Z. S. Erşakov, furnizorul de ceai chinezesc al tuturor oraşelor din Rusia europeană şi asiatică, precum şi din străinătate. Firmă fondată în 1804… Toată introducerea asta va fi încadrată în ornamente şi steme. Am compus unui negustor o reclamă în jurul căreia, după dorinţa lui, i-am pus în chenar stemele mai multor oraşe. Acelaşi, lucru îl puteţi face şi dumneavoastră; am găsit, de altfel, pentru dumneavoastră, Zahăr Semionâci, un ornament straşnic: un leu ţinând între dinţi o liră. Acum să vă citesc mai departe: „Două cuvinte către cumpărătorii noştri. Stimaţi domni! Nici evenimentele politice din ultima vreme, nici indiferentismul rece, care pătrunde din ce în ce mai mult în toate straturile societăţii noastre, nici scăderea treptată a adâncimii apelor Volgăi, fenomen asupra căruia fracţiunea cea mai valoroasă a presei noastre a atras de curând atenţia – nimic nu ne poate tulbura. Existenţa atât de îndelungată a firmei noastre, precum şi simpatiile pe care am izbutit să ni le câştigăm, ne dau posibilitatea de a ne menţine ferm pe teren şi de a nu ne modifica sistemul stabilit o dată pentru totdeauna, atât în ce priveşte relaţiile noastre cu proprietarii plantaţiilor de ceai, cât şi în ceea ce priveşte executarea conştiincioasă a comenzilor primite. Deviza noastră este îndeajuns de cunoscută. Ea se exprimă în cuvinte puţine, dar pline de adâncă semnificaţie: Ieftin, prompt şi conştiincios! »

— Bravo! Foarte bine! îl întrerupse Erşakov, frăsuindu-se pe scaun. Nici

nu mă aşteptam să compui ceva atât de meşteşugit. Şmecher mai eşti! Numai că… Vezi dragul meu, mai departe trebuie să încurci un pic lucrurile, s-o aduci în aşa fel din condei încât totul să fie mai nebulos. Să faci o mică scamatorie, înţelegi dumneata. Noi anunţăm prin reclama aceasta că firma

noastră a primit chiar acum o partidă de ceaiuri proaspete din recolta timpurie de primăvară a sezonului 1885. Aşa-i? Ei bine, în acelaşi timp

trebuie să arătăm că aceste ceaiuri, abia primite, stau la noi în depozit de trei ani de zile, cu toate că nu ne-au venit din China decât săptămâna trecută.

— Înţeleg. Publicul nici nu va observa contrazicerea. La începutul anunţului vom scrie că ceaiurile s-au primit chiar acum, iar la sfârşit vom spune astfel: „Având o mare rezervă de ceai, plătit pe vechiul tarif vamal, suntem în măsură de a-l pune în vânzare după lista de preţuri a anilor din urmă. » etc. Iar pe pagina următoare, va fi lista de preţuri. Pe marginea ei vom înşira din nou steme şi ornamente. Iar sub ele vom scrie cu litere groase:

„Lista preţurilor la ceaiurile aromatice selecţionate din Fucian, Kiahta şi Bai-ho, din recolta de primăvară, sosite de la plantaţiile achiziţionate de curând. » Şi mai departe: „Atragem atenţia adevăraţilor cunoscători asupra ceaiurilor din Lian-sin, dintre care „Emblema Chinei sau zâmbrele concurenţilor », trei ruble cincizeci copeici, se bucură de cea mai mare şi mai binemeritată favoare. Dintre ceaiurile aromate, recomandăm în mod deosebit „Trandafirul împăratului Chinei », două ruble şi „Ochii chinezoaicei », o rublă optzeci copeici„. După preţuri, vor urma cu litere mărunte lămuriri asupra cântăririi şi expedierii ceaiului. Apoi vom vorbi despre scăderile de preţuri şi despre premii: „în dorinţa de a-i atrage pe cumpărători, majoritatea concurenţilor noştri îi momesc cu premii. În ceea ce ne priveşte, protestăm împotriva acestui procedeu revoltător şi oferim clienţilor noştri, nu în chip de premii, ci gratuit, toate momelile cu care concurenţii îşi ospătează victimele. Oricine va cumpăra de la noi marfă în sumă de cel puţin 50 de ruble, va putea alege şi va primi gratuit unul dintre următoarele cinci obiecte: un ceainic de metal englezesc, o sută de cărţi de vizită, un plan al oraşului Moscova, un borcan de ţinut ceai, în formă de chinezoaică goală, sau cartea „Mirele uimit sau mireasa sub covată », povestire de Mucalitul Vesel ».

După ce isprăvi de citit şi făcu câteva corecturi, Heiniu copie repede reclama pe curat şi-o înmână lui Erşakov. Urmă o tăcere. Amândoi se simţiră stânjeniţi, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă ruşinoasă.

— Când porunciţi să primesc banii pentru munca mea? Acum sau mai târziu? întrebă Heiniu pe un ton nehotărât.

— Când vrei dumneata, fie şi acum. Răspunse nepăsător Erşakov. Du-te în magazin şi ia-ţi ce vrei pentru suma de cinci ruble şi cincizeci.

— Aş prefera să primesc bani, Zahăr Semionâci.

— N-am obiceiul să plătesc în bani. Plătesc pe toată lumea în ceai şi zahăr: şi pe dumneata, şi pe cântăreţii cărora le sunt epitrop, şi pe paznici. Aşa mai pun frâu beţiei.

— Se poate asemui munca mea cu aceea a paznicilor sau cântăreţilor? Munca mea e intelectuală.

— Asta-i muncă? Te-ai aşezat la masă, ai înşirat câteva rânduri şi gata. Scrisul nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei. E un fleac de nimic! Nu face nici o rublă.

— Hm. Frumos mai judecaţi dumneavoastră scrisul, se supără Heiniu, auzi că nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei! Dar nu vă gândiţi că eu m-am chinuit, poate sufleteşte, ca să ticluiesc această reclamă. O scriam şi simţeam cum înşel întreaga Rusie. Daţi-mi bani, Zahăr Semionâci!

— Ei, frate, ai început să mă plictiseşti! Nu mai stărui atâta!

— Bine. Atunci am să iau zahăr tos. Chiar băieţii dumneavoastră o să mi-l răscumpere cu opt copeici funtul. E drept că pierd vreo patruzeci de copeici, da’ n-am încotro! Rămâneţi cu bine!

Heiniu dădu să iasă dar se opri în uşă, oftă şi spuse posomorât:

— Înşel Rusia! Întreaga Rusie! Îmi înşel patria pentru o bucată de pâine. Of! Of!

Apoi ieşi. Eraşkov îşi aprinse o havană şi odăiţa începu să miroasă şi mai tare a om cult.

Un antiintelectual: Leonardo


leo3Milano, 10 august, Piazza della Scala

Trecusem prin Galeria Vittorio Emanuele (seara mi s-a părut ceva mai primitoare decât în miezul zilei următoare, probabil datorita iluminarii – contrastantă cu obscuritatea din jur, inclusiv în Piazza del Duomo, inclusiv în Piazza della Scala!) pentru a ajunge la Scala.

Era încă puţină lumină crepusculară aşa că am dat ocol monumentului lui Leonardo da Vinci. O compozitie încărcată, dar pentru mine erau interesante mai ales detaliile, mai ales aici, la Milano, unde Leonardo a trăit si, mai ales, a lucrat si a gândit  atât de multş cu cât mai multe trimiteri simbolice la lumea lui Leonardo, cu atât mai bine.

De altfel, pentru Scala şi exteriorul ei tern nu ne-au trebuit mai mult de cinci minute. Iar la întoarcere, când am reintrat în Galerie, am dat cu ochii de afişul expoziţiei « Lumea lui Leonardo ». Am fi putut să intrăm chiar atunci – deşi era deja trecut de 8, expoziţia era deschisă până la 11 seara! Ăsta mi s-a părut un argument puternic pentru a da crezare afirmaţiilor din pliant că era o expoziţie într-o relaţe vie cu vizitatorii. Am chibzuit puţin şi am amânat încercarea pentru a doua zi, ca să fim cu toţii odihniţi (era chiar în ziua în care aterizasem la Milano).

În acea seară am citit mai mult despre Leonardo. Iar acum, după ce am reflectat asupra definiţiei intelectualului dată de Paul Johnson în eseul pe care l-am mai pomenit aici, îmi dau seama că Leonardo e opusul acestui tip de intelectual:

1. Nu respinge ordinea existentă, dimpotrivă, încearcă să-i afle temeiul profund, pentru a da sfaturi de bună folosire a lumii, aşa cum e, nu aşa cum şi-ar dori el să fie. A fost adesea ceea ce am numi astăzi un consilier de stat: pentru ducele Milanului, pentru guvernul veneţian, pentru regele Franţei.

2. Nu vrea să schimbe ordinea lumii, nici nu crede că ştiinţa trebuie să fie accesibilă şi populară; foarte multe dintre manuscrisele sale sunt criptate în diverse moduri.

3. Nu crede în participarea politică ca mod de a reforma societatea – ca artist şi ca savant caută sprijinul prinţilor pentru a dobândi mijloace de aşi pune în aplicare proiectele. Dacă ar fi trăit în secolul XX, probabil că nu ar fi ezitat să participe la construirea bombei atomice, si probabil că nu ar fi avut nici remuşcări!

4. Nu credea în intuiţie – credea în observaţie, raţionament şi încercări. Ar fi zâmbit, probabil, dacă i-ai fi spus că o idee e proprietatea cuiva – toate ideile existau deja, nu trebuie decât să le dai o întrebuinţare. Nu ideile i se păreau preţioase ci modul de a le da viaţă.

Ce este un intelectual?


Un om care excelează într-o profesie care necesită folosirea predominantă a competenţelor intelectuale? Un « gânditor »? Un teoretician? Cineva care lucrează « cu capul »? Un om cu o vastă « cultură generală »? Un conducător spiritual?

Einstein a fost un intelectual? Dar Shakespeare?

Un arhitect este un intelectual? Dar un profesor de biologie?

Aştept cu interes ideile domniilor voastre înainte de a merge mai departe cu nişte adnotări pe marginea unui eseu intitulat chiar Intelectualii.

Femeile unui scriitor


Intr-adevar, de vazut filmul. Am gasit o varianta cu subtitrari in engleza aici

Blog de vineri

31014« Tu mă iubești pe mine, eu pe Yan, Yan pe Galea, iar Galea pe Marga ».

Săptămâna trecută am terminat de citit cartea « Femeile care scriu trăiesc periculos », de Laure Adler și Stefan Bollmann. Deși constat nu pentru prima oară, curios îmi pare faptul că multe dintre femeile scriitoare, care au lăsat opere valoroase în literatura universală, fie că nu au fost căsătorite, fie că au trăit în cuplu cu o femeie (amantă cu caracter protector, cu funcții de secretară, infirmieră, psiholog, contabil, bonă etc). Rareori când scriitoarele se bucurau de o viață de familie clasică. Scrisul și familia greu se îmbină într-o viață de scriitoare activă.

Bărbații scriitori, dimpotrivă. Au avut alături o soție fidelă, răbdătoare, devotată, care rareori îi împărțea patul conjugal, în schimb, împărțea toate mizeriile, neplăcerile, isteriile, bolile, capriciile, crizele etc. De unele soții de scriitori, omenirea își mai aduce aminte, de altele nu…

Voir l’article original 174 mots de plus