Cuvinte RUPTE: Inocenţă


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.
Cuvântul latin innocens însemna inofensiv, nevătămător, nevinovat (în sens juridic). În latina bisericească, innocentia va căpăta sensul de puritate, derivat însă din înţelesul primar – inocenţa era incapacitatea de a face rău sau chiar de a gândi răul.
Lipsa de răutate apărea încă între definiţiile inocenţei într-un dicţionar explicativ al limbii române din 1939. Astăzi acest sens este dispărut din dicţionare. Scos din uz este şi sensul juridic de nevinovăţie – care avocat ar mai pleda astăzi susţinând inocenţa clientului său?
Au rămas: curățenie sufletească, nevinovăție; candoare. Termenul inocenţă este însă rar folosit în aceste sensuri (cu excepţia contextelor în care se referă la copilărie). Uzul ironic (inocenţă = naivitate, simplitate; ignoranță) al cuvântului tinde să devină principal. 
Ceea ce mă frapează e adăugarea sensurilor de ignoranţă, credulitate, prostie, inexistente în cuvântul originar.
Cum am ajuns să credem că numai proştii nu gândesc răul? Cum am ajuns să credem că inteligenţa însemnă pierderea inocenţei?
Şi pentru ce am alege această inteligenţă? Am mai alege-o dacă am şti că astfel pierdem capacitatea de a iubi cu adevărat?
Pentru că dragostea durabilă e cea care « nu gândeşte răul » şi « este binevoitoare (face binele)« . Iar dacă « dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte ».
.

 

Găsite într-un calendar


A spune că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la «bună ziua»

(Andrei Pleşu)

Şoapta adevărului, simpla, sfânta şoaptă a adevărului… ce puţini o aud. Şi tu, care alergi toată viaţa pe căi ce nu sunt ale tale, şi tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul paşilor tăi.

(Alexandru Vlahuţă)

Fără a ne da prea mare osteneală, am putea găsi defecte tuturor. Cu puţină osteneală, le-am putea găsi şi calităţi.

(Vladimir Ghika)

Binecuvântaţi sunt cei ce pot dărui fără să-şi amintească şi pot primi fără să uite.

(Elisabeta Bibescu)

 

Antologia poeziei erotice: Angola


ELOGIUL SPIRITUALITĂŢII

de Alda Lara

Nu spune că sânii mei
sunt doi porumbei albi,
obosiți că nu pleacă …
sau că trupul meu
este un fruct cald și bun
care în nopțile de vară,
îţi face poftă de muşcat și rănit …
Nu spune că buzele mele
sunt promisiuni de dorințe
abia-nfrânate,
sau că părul meu despletit
îţi aduce aminte de îmbrăţişările ușoare
ale zilelor neterminate …

că mâinile tale ştiu să culeagă
ceea ce nu este …

Ci mai bine vino să-mi spui,
că simţirea mea
este vibrantă și firavă,
ca grația
unei fete în floare …
că inteligența mea
este adâncă şi fără veşminte,
ca nopțile fără lună,
și că voința mea,
este atât de puternică și plină,
că numai dragostea ta
o condamnă! …

 

(originalul aici)

 

Deştepţii şi stupizii


A fi deştept înseamna a fi treaz. În dicţionar acesta primul sens al cuvântului.

« Stupidus » înseamnă « amorţit, care nu reacţionează ». E din aceeeaşi familie cu stupor, care desemnează, în medicină, o formă de precomă.

Inteligent = treaz, alert. Stupid = amorţit, adormit. Axa principală a inteligenţei are de-a face cu reacţia adecvată la stimuli. Inteligenta este strâns legată de emoţii.

Inteligenţa emoţională nu e doar un alt cuvânt la modă. Dimpotrivă, clasicul IQ (coeficient de inteligenţă) e un concept de o utilitate supraevaluată. Studii de lungă durată, pe populaţii mari, au arătat că succesul în viaţă este foarte puţin corelat cu IQ-ul şi foarte mult corelat cu EQ-ul (coeficient de inteligenţă emoţională).

Deştepţii nu sunt cei care ştiu să rezolve « şi în somn » o problemă. Sunt cei care pot să-şi cunoască emoţiile, să le gestioneze, să le direcţioneze; sunt cei care pot să citească emotiile altora şi să construiască relaţii constructive cu ei.

Cei inteligenţi emoţional nu sunt niciodată stupizi (prin definiţie, sunt treji, deştepţi, nu « adormiţi »). Cei care au doar un IQ ridicat au mari şanse să fie « inteligenţi stupizi ». Cum zicea bunicul meu: « Unde e minte multă, e şi prostie! »

Rivali, modele şi neuroni-oglindă


Mirror Neurons« Pentru a face pe cineva să evolueze pe calea « sănătăţii » mentale şi/sau a înţelepciunii, e suficient să îl aduci puţin câte puţin în situaţia de a înlocui rivalul printr-un model,  de a renunţa la rivalitate. Înţelepcinea constă în a iubi ceea ce ai deja. E o provocare dificilă în lumea în care trăim.[…] Pentru a vi se vinde un ceas, nu vi se vor da detalii de ceasornicărie. Vi se va arăta ceasul la mâna unei vedete, în aşa fel că vă veţi spune că dacă James Bond are un Rolex, cumpărând un Rolex veţi deveni un pic James Bond. Când luaţi metroul, suportaţi atacul năucitor al publicităţii care vă dă toate dorinţele în vrac. Doar într-o singură staţie, aveţi dorinţa unei călătorii în Maroc, a unei vacanţe la munte, de a avea o maşina frumoasă, de cine-ştie-câte-alte-lucruri încă. Când aţi parcurs cincisprezece staţii, ieşiţi într-o stare de frustrare totală gândindu-vă la toate lucrurile de care sunteţi privat! Priviţi  toată lumea cu un aer înciudat şi acesta e motivul pentru care noi trăim într-o lume unde nu mai sunt decât modele care sunt tot atâţia rivali şi rivali care sunt tot atâtea modele!« 

(Extras dintr-un interviu cu Jean-Michel Oughourlian, publicat în http://le-cercle-psy.scienceshumaines.com/jean-michel-oughourlian-la-theorie-du-cerveau-miroir_sh_32252)

Neuropsihiatrul Jean-Michel Oughourlian e un partizan al teoriei celor trei creiere: creierul cognitiv, creierul emoţional şi creierul mimetic. Pe care eu l-aş numi mai degrabă creierul empatic. Neuronii-oglindă par să fie definitorii pentru creierul mimetic (empatic).

Oricum, dincolo de confirmările sau infirmările teoriei despre neuronii oglindă care vor veni în anii următori (domeniul fiind foarte dinamic azi), cred că formularea din final (un pic genială, după mine!) identifică o problema majoră de sănătate mentală aflată actualmente în afara abordărilor psihoterapeutice principale. O metodă care să revigoreze capacitatea de a admira nu ne-ar strica.

Dragostea în labirintul inteligenţei


« Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli Îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, Care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei. »

(Alexis Carell – La priére; sursa aici)

În curtea bisericii


« În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.[…] Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. » (Sf. Ap. Pavel – Epistola catre Romani)

« Suma sacrificiilor trebuie sa fie mai mare decât suma regretelor » (Gabriela Szabo, citata in ziarul Lumina)

[Nu înŢelegi]


Nu înțelegi pentru că nu eşti atent la ceea ce auzi, pentru că nu distingi între important şi accesoriu, pentru că suferi de surzenie intelectuală, pentru că ți se pare că ceea ce auzi nu te priveşte. Nu înțelegi pentru că ceea ce auzi nu e « în drumul tău » obişnuit, pentru că te raportezi inadecvat la ceea ce auzi, pentru că nu ai disciplina de a merge până la capăt pe urma a ceea ce auzi. (Andrei Pleşu – Parabolele lui Isus)

 

Blestemul inteligenţei


Mă pregateam să duc spre casa de marcat cea mai recentă carte a domnului profesor Boia (De ce este România altfel?), cand am avut ideea (neobisnuita pentru mine) de a deschide la ultima pagina. Si acolo am dat peste ceea ce dovedeste ca, uneori, pretuirea nemasurata a inteligentei e mai nociva decat prostia.

Dacă au românii ceva ce ii tine pe loc in momente cheie, acel ceva e o frica enormă de a părea prosti.

Domnul Boia ii numeste « naivi » pe cei care vad restaurarea monarhiei ca o solutie la impasul politic actual. Dupa ce e de acord ca regimul prezidential s-a dovedit nepotrivit si presupune ca o republica parlamentara are mari sanse sa creasca dezordinea politica, adauga rapid doua argumente « lucide » contra restauratiei:

  1. e prea tarziu – regele e prea batran si
  2. nu exista succesiune pentru ca doar Regele Mihai avea « o legitimitate necontestata »

Argumentul « e prea tarziu » ne va umple de ridicol in fata istoriei. A fost folosit deja 23 de ani si regele se dovedeste si azi mai potrivit decat cei care ne propuneau « modelul suedez » (fara rege!) sau « modelul japonez » (fara imparat!), mai potrivit decat toti cei pe care i-am ales, de fiecare data alegand « raul cel mai mic » .

Pe scurt, « lucizii » cred si azi (ca si acum 23 de ani!!) ca regele va muri curand si odata cu el si posibilitatea restauratiei. Se incapataneaza sa nu-si recunoasca eroarea, altfel ar insemna ca n-au fost destepti, si asta e intolerabil.

Si ajungem la argumentul  legitimitatii. Legitimitatea regilor României este data de « mila lui Dumnezeu si vointa nationala ». Vointa nationala a hotarat in 1923 o succesiune exclusiv masculina, dar acea Constitutie (fara indoiala democratica, dar in limitele timpului) prevedea si votul universal masculin. Ramanem incremeniti in acea reglementare?

Nu ma exclud din categoria celor carora le-a fost frica sa nu fie aratati cu degetul ca « prosti ». Am spus ca monarhia este « depasita » (pana in aprilie 1990), am votat cu Radu Câmpeanu in mai ’90 pentru ca ar fi fost « o naivitate » sa votez cu Ion Ratiu (care totusi fusese cel mai convingator in duelul cu Ion Iliescu), am sustinut si eu, o vreme (pana prin 1999), ca si domnul Boia, ca Principesa Margareta « nu e o solutie » pentru România.

Sper ca am invatat ceva din aceste greseli, sper chiar ca m-am vindecat (prin expunere!) de aceasta frica româneasca de prostie.

« Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem? » La intrebarea domnului Boia raspund afirmativ:

– Da, e un blestem: blestemul inteligentei.