Terapia noematică (1.1.2): Încercare si eroare


1.1.2.0. Încercare si eroare e un model de invatare comportamentalist. În forma sa pura presupune ca incercarile au loc mai intai la intamplare, apoi soarecele de experienta incepe sa memoreze incercarile infructuoase pentru a le evita, crescandu-si astfel sansele de a iesi din labirint pentru a ajunge la recompensa.

1.1.2.1. Diferenta dintre oameni si soareci intr-un labirint e ca oamenii pot avea o reprezentare a labirintului, anterioara experientei concrete. Omul isi poate spune: acesta pare un labirint si s-a dat deja o solutie pentru a iesi intr-un timp rezonabil din labirint – pune mana dreapta pe un perete si mergi fara sa te intorci tinand mereu mana pe acel perete.

1.1.2.2. Conceptul de incercare si eroare ramane esential si intr-o perspectiva noematica,  dar nu in primul rand ca o dobandire de abilitati in vederea supravietuirii, ci ca un exercitiu de construire personala a sensului povestii de viata.

1.1.2.2. A. Aplicatie. Esti un tânăr de 28 de ani, ai avut o afacere care a mersRetete Culinare - Dulceata de caise facuta la cuptor bine vreo 3 ani, apoi nu a mai mers, esti un bucatar bun si lucrezi intr-un loc bun, dar nu prea iti place programul, ai vrea sa iti continui studiile, dar nu prea stii cum sa faci rost de bani si timp pentru asta. Simti ca ar trebui sa iei o decizie si nu stii ce cale sa apuci:

  • sa ramai angajat pentru avea un venit stabil, care te-ar ajuta in aceasta perioada in care tocmai te-ai hotarat sa te implici mai serios intr-o relatie
  • sa incerci sa deschizi din nou o afacere
  • sa iti continui studiile, bazandu-te pe ajutorul financiar al parintilor
  • sau … ceva ce n-ai spus nimanui pana acum… visul tau drag… sa faci dulceata!

Care e iesirea din acest labirint?

Terapie noematică (1.1.1.1): Greseli fertile si greseli sterile


1.1.1.1. Errare humanum est, perseverare diabolicum.Errare humanum est A gresi e omeneste, a persevera [în eroare] este diabolic. Atrag atentia asupra sensului etimologic al cuvantului « diabolic » : « care separă ». In cazul nostru, o greseala care mă separă de experientă: neg greseala initiala, nu invat nimic din ea si, de fapt, aleg sa repet eroarea. «Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem in errore manere», zice Fericitul Augustin (A fost omenesc sa gresesti, e diabolic sa te mentii in eroare din orgoliu).

1.1.1.1. a) Omul este om prin invatarile sale. Iar invatarea se produce prin incercare si eroare; o greseala e, asadar, fertila atunci cand e parte a unei experiente asumate constient.

1.1.1.1. b) E o eroare sterila sa ramai consecvent atunci cand experienta contrazice flagrant asteptarile tale. Si asta se intampla si din orgoliu (asa cum spune mai sus Augustin din Hippona), dar, poate si mai des, din frica. Frica de greseala ca semn al esecului. Aceasta frica ma face sa neg si sa uit greseala si sa o repet.

Ce profesie avea domnul K.?


« Imaginația mea nu este deosebit de vie, în general vorbind am nici înclinația, nici capacitatea de a imagina ceva în detalii precise ceea ce-mi pare ireal […]
Capacitatea mea de a empatiza cu gândurile și sentimentele altora este decenta, dar cunoștințele mele despre natura umană se bazează mai puțin pe înțelegerea directă decât pe experiențele bogate pe care profesia mea mi-a adus.[…]
Ca regulă, după câteva luni nu-mi amintesc nimic dintr-o poveste lungă, cu excepția câtorva resturi mizerabile. Am reușit ceva mai bine cu numele de plante, pe care am început să le învăț în tinerețe, și, de asemenea, cu vocabularele străine. Cu toate acestea, memoria mea s-a dovedit dezastruoasă atunci când vine vorba de nume și fețe de oameni . »

[Era întreruperii sistematice]


« La fiecare cinci sau zece minute atenţia unui copil este întreruptă de spoturile de la televizor. Puştii se obişnuiesc cu ideea că atenţia lor trebuie să fie fragmentată. Aşa se face că ei nu mai sunt capabili să se concentreze, nici măcar când studiază. Ne aflăm în era întreruperii sistematice. » (Norman Mailer – Why we are at war, 2003)

Nu învăţăm din cuvinte


Zice Fericitul Augustin că « interlocutorul meu înţelege ceea ce spun datorită propriei contemplaţii, şi nu datorită cuvintelor  mele« (De magistro). Am găsit acest mărgăritar în Istoria filosofiei limbajului de Eugeniu Coşeriu. Voi reda şi sintetizarea argumentarii augustiniene, aşa cum o face Coşeriu.

« Cu privire la poziţia sa faţa de adevărul din spusele cuiva, interlocutorul are trei posibilităţi:

  • a) nu ştie dacă ceea ce se spune este adevărat;
  • b) ştie că ceea ce se spune este fals;
  • c) ştie că ceea ce se spune este adevărat.

În primul caz, interlocutorul poate crede eventual spusele celuilalt, dar se poate şi îndoi de adevărul lor; în al doilea caz, îl va contrazice pe vorbitor, iar în al treilea, va fi de acord cu el – însă în nici un caz nu va învăţa din spusele lui; deci în toate cele trei cazuri interlocutorul se bizuie la urma urmelor pe propria experienţă şi pe propria cunoaştere.

După ce a auzit spusele mele, primul ştie tot atât cat ştia şi înainte; cel care a auzit ceva fals nu a aflat nimic adevărat din cuvintele mele, iar cel care a aflat lucruri adevărate cunoştea deja adevărul întregii situaţii. »

Când credem că ştim de la alţii, credem, nu ştim.