Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Călătorii tandre: Florenţa


Brânză şi pară caramelizată –

Intimitate-n miezul cald al zilei,

Cu vin curat şi dragoste filtrată.

E scurtă umbra de la Santa Croce,

Sunt mute divele la Teatro Verdi,

Lumina-i legănată sotto voce.

Cu Dante nu e chip, dar Buonarroti

Te lasă peste umăr să-l priveşti

Făcând Adami dormind şi prime motti.

Iar soarele pe Arno când apune,

Tot aurul ce-a fost pe Ponte Vecchio

În razele ce mor se recompune.

Italia 24×17


…………………………………..
Milano’s Duomo. 
Building since one three six four.
Samsung ads on walls.
…………………………………..
Florence next, full of 
RAIN. Walked around in raincoats,
All day every day.
 …………………………………..
Next, near Napoli,
Greek ruins; superstitious
Romans preserved them.
……………………………………..
Napoli: Dirty.
Like India but with tons
Of dead umbrellas.
 …………………………………..
Vatican City:
Long, long line, wrote postcards near
St. Paul’s Cathedral.
……………………………………….
Mi-au placut prea mult aceste haiku-uri ca să nu le reproduc aici. Postarea Mariei  de pe Noi6 Around-the-World  cuprinde 24 de vederi italiene în 17 silabe. Le puteţi citi aici

Adevărul frumos al lui Leonardo


Milano, 11 august

Expoziţia « Lumea lui Leonardo » a fost cu adevărat deosebită. Puteai să intri în lumea lui şi puteai să intri chiar în pielea lui. Era pentru fiecare câte ceva. De exemplu, podul de lemn de mai sus era un joc în care începeai cu un maldăr de beţe şi o descriere grafică a paşilor de urmat pentru a construi un pod cu puţine elemente (cel din imagine). După ce prindeai principiul, puteai să construieşti poduri mult mai ample. Am văzut cu ochii mei cum un copil de 11 ani reuşea să deprindă, într-un sfert de oră, abilitatea de a construi poduri cu zece segmente.

Iar Leonardo ştia asta. De aceea îşi codifica manuscrisele, sau scria in oglinda, sau punea fragmentele pe pagina intr-o ordine numai de el ştiută. Partea cea mai trudnică era observaţia repetată a naturii. După ce inţelegeai modelul natural lucrurile deveneau joacă de copii. Ceea ce descoperi prin observatie sunt modele simple – geniu nu e cel care complică lucrurile până când nu le mai înţelege nimeni în afară de el, ci acela care le simplifică până la punctul în care oricine le poate intelege.

Expoziţia prezenta reconstituiri ale maşinăriilor create efectiv de Leonardo, dar si modele construite după ideile lăsate doar în manuscris (caz în care partea cea mai grea era, de obicei, descifrarea manuscriselor – şi ele prezentate în expoziţie). Exista şi o excepţie: o prezentare digitală interactivă a secretelor pictării operei Cina cea de Taină. Mi-a fost limpede, pentru prima oară, că Leonardo nu încearcă să fie original în interpretarea subiectului, ci se străduieşte să îl includă pe privitor în spaţiul şi timpul Cinei. Raporturile dintre personaje, modul cum cade lumina în tablou (din stânga, exact cum cade în locul din biserica în care e expusă), punctul de fugă al perspectivei, toate concură la impresia că eşti acolo, în cadru, fără să fii străin şi în acelaşi timp fără să perturbi atmosfera întâlnirii: eşti simultan aici şi atunci.

The Last Supper, Leonardo da Vinci

Mai erau acolo o multime de aplicatii militare – blindate, turnuri, configuraţii de guri de foc, chiar şi un submarin – cele mai multe nu au trecut de stadiul de prototip, dar nu trebuie trecut cu vederea faptul că Leonardo a fost angajat, de ducele Milanului şi apoi de guvernul veneţian în primul rând ca inginer militar. Salariul era substanţial, dar, mult mai important, angajatorii săi erau şi comanditari pentru opere artistice de anvergură. Ceea ce ar fi putut să fie cea mai grandioasă operă a sa, statuia ecvestră a ducelui Lodovico Sforza, nu a mai fost terminată pentru că bronzul necesar (100 de tone!) a fost consumat pentru tunuri, în conflictul cu Franţa.

Michelangelo a comentat, atunci când modelul în gips a fost făcut, că statuia nu va putea fi niciodată turnată în bronz. Leonardo nu a putut să demonstreze contrariul în timpul vieţii sale, dar în secolul XX a fost răzbunat: nu unul, ci doi cai au fost turnaţi în bronz după desenele lui (matriţele se pierduseră deja din secolul XVI, aşa că a putut fi reprodus doar calul) – unul la Milano, altul în America.

Am inteles că la Leonardo cercetarea mergea cam aşa: eşti impresionat frumuseţea păsărilor în zbor, le observi cu atenţie, desenezi, desenezi din nou, din ce în ce mai simplu, din ce în ce mai frumos, din ce în ce mai exact, din ce în ce mai adevărat.

Nu există doi Leonardo – artistul şi omul de ştiinţă. E unul singur: Leonardo meseriaşul.

Bologna – Rimini cu Săgeata Roşie


Sâmbătă, 23 august

A cincea oară în Bologna Centrale am ceva mai mult timp să arunc o privire. 40 de minute până la sosirea Săgeţii Roşii (Frecciarossa) care ne va duce la Rimini. Gările sunt locuri în care îmi place să stau fără treabă şi să privesc oamenii şi trenurile.

Ceasul oprit la ora 10.25 îl văzusem acum 5 zile. Mi-a fost arătat de Niccolo, cu explicaţia că a fost lăsat aşa pentru a aminti de atentatul cu bombă din 2 august 1980, care a făcut aproape 300 de victime (85 de morti si peste 200 de răniţi).

« Terorişti » este cuvântul pe care îl foloseşte, cu un ton neutru, interlocutorul meu ca răspuns la întrebarea referitoare la autori. Îmi amintesc de modul cum a fost prezentat evenimentul în România comunistă – autorii ar fi fost « neofascişti ». Cu doi ani înainte, răpitorii premierului democrat-creştin Aldo Moro, membri ai Brigăzilor Roşii, fuseseră prezentaţi sub eticheta « terorişti ».

Ceea ce aflu acum şi mi se pare uluitor e că şi în Italia a fost suficient ca ziarul oficial al Partidului Comunist să proclame, la câteva ore de la explozie că autorii ar fi « neofascişti » ca nimeni să nu mai aibă curaj să investigheze vreo altă pistă (de exemplu, Brigăzile Roşii!). Au fost arestaţi membrii unei grupări de extremă dreapta, au fost condamnaţi, procesul a fost până la urmă casat şi rejudecat; ministrul de interne de la acea vreme a devenit preşedinte al Republicii, iar spre finalul mandatului, in 1991(anul în care dispărea Uniunea Sovietică, iar Partidul Comunist Italian îşi schimba numele în Partidul Democratic al Stângii), recunoştea că a greşit când a spus că autorii masacrului de la Bologna ar fi fost neofascişti. Aşa că de atunci încolo au fost pomeniţi fără specificări ideologice – « terorişti » generici, fără brand.

În Săgeată am fost vecin cu un italian care trăia în Elveţia şi mergea în vizită la părinţi în Puglia şi un cuplu mai în vârstă din Puglia care se întorcea acasă după ce fuseseră în vizită la fiul lor, în Elveţia! Ei erau încântaţi de Elveţia, elveţianul abia aştepta să revadă Puglia natală! Conversaţia a fost foarte animată – păcat că foarte repede au dat-o pe dialect şi n-am mai înţeles prea multe vorbe; dar chiar şi aşa, era un spectacol fascinant, care m-a împidicat sa mai citesc ceva din ziarul pe care mi-l luasem din gară gîndind că nu voi avea cu ce să-mi umplu timpul – ştiam că peisajul e plat şi oricum cerul era deja cenuşiu.

Bologna roşie


bolognawwBologna, 18 august, luni, puţin înainte de prânz

« Bologna e roşie », zic în italiană…

« Da, roşul de Bologna şi porticurile sunt caracteristice », îmi răspunde Niccolo în timp ce aşteptăm să fim ajunşi din urmă, lângă un panou publicitar uriaş al unei companii de asigurări care sponsorizează lucrările de restaurare în Piazza Maggiore (între timp, panoul mutilează perspectiva!).

« Am impresia că Bologna e roşie şi din punct de vedere politic… » încerc eu să mă lămuresc la faţa locului cum mai stă comunismul italian în fiefurile sale tradiţionale.

« Da, oamenii de aici obişnuiau să voteze cu comuniştii şi cu socialiştii … Gândeau că va fi mai bine pentru ei … Unele lucruri chiar s-au schimbat în bine… Era cumva natural ca oamenii să încerce să-i schimbe pe cei aflati la putere, care atunci erau legaţi de biserica… »

« Bologna a fost parte a Statului Papal până la formarea Italiei », îmi etalez eu cunoştinţele de istorie.

« Exact »

« Şi acum nu mai sunt votaţi comuniştii? »

« Ba da, într-un fel…Acum şi-au schimbat numele în Partidul Democratic… »

Fetele ne-au ajuns din urmă. « Mergem să vedem Cele 7 Biserici înainte de masă? » Mergem.

Un antiintelectual: Leonardo


leo3Milano, 10 august, Piazza della Scala

Trecusem prin Galeria Vittorio Emanuele (seara mi s-a părut ceva mai primitoare decât în miezul zilei următoare, probabil datorita iluminarii – contrastantă cu obscuritatea din jur, inclusiv în Piazza del Duomo, inclusiv în Piazza della Scala!) pentru a ajunge la Scala.

Era încă puţină lumină crepusculară aşa că am dat ocol monumentului lui Leonardo da Vinci. O compozitie încărcată, dar pentru mine erau interesante mai ales detaliile, mai ales aici, la Milano, unde Leonardo a trăit si, mai ales, a lucrat si a gândit  atât de multş cu cât mai multe trimiteri simbolice la lumea lui Leonardo, cu atât mai bine.

De altfel, pentru Scala şi exteriorul ei tern nu ne-au trebuit mai mult de cinci minute. Iar la întoarcere, când am reintrat în Galerie, am dat cu ochii de afişul expoziţiei « Lumea lui Leonardo ». Am fi putut să intrăm chiar atunci – deşi era deja trecut de 8, expoziţia era deschisă până la 11 seara! Ăsta mi s-a părut un argument puternic pentru a da crezare afirmaţiilor din pliant că era o expoziţie într-o relaţe vie cu vizitatorii. Am chibzuit puţin şi am amânat încercarea pentru a doua zi, ca să fim cu toţii odihniţi (era chiar în ziua în care aterizasem la Milano).

În acea seară am citit mai mult despre Leonardo. Iar acum, după ce am reflectat asupra definiţiei intelectualului dată de Paul Johnson în eseul pe care l-am mai pomenit aici, îmi dau seama că Leonardo e opusul acestui tip de intelectual:

1. Nu respinge ordinea existentă, dimpotrivă, încearcă să-i afle temeiul profund, pentru a da sfaturi de bună folosire a lumii, aşa cum e, nu aşa cum şi-ar dori el să fie. A fost adesea ceea ce am numi astăzi un consilier de stat: pentru ducele Milanului, pentru guvernul veneţian, pentru regele Franţei.

2. Nu vrea să schimbe ordinea lumii, nici nu crede că ştiinţa trebuie să fie accesibilă şi populară; foarte multe dintre manuscrisele sale sunt criptate în diverse moduri.

3. Nu crede în participarea politică ca mod de a reforma societatea – ca artist şi ca savant caută sprijinul prinţilor pentru a dobândi mijloace de aşi pune în aplicare proiectele. Dacă ar fi trăit în secolul XX, probabil că nu ar fi ezitat să participe la construirea bombei atomice, si probabil că nu ar fi avut nici remuşcări!

4. Nu credea în intuiţie – credea în observaţie, raţionament şi încercări. Ar fi zâmbit, probabil, dacă i-ai fi spus că o idee e proprietatea cuiva – toate ideile existau deja, nu trebuie decât să le dai o întrebuinţare. Nu ideile i se păreau preţioase ci modul de a le da viaţă.

Răceala amiezii în Galeria Vittorio Emanuele


Milano, luni, 11 august

DSCF2047Da, era şi răcoare, şi asta e bine într-o amiază de august, dar nu am scris din greşeală « răceala ». Asta am simţit în acest spaţiu supraîncărcat de simboluri obeze şi preţioase. Am avut senzaţia că toti cei care trec prin galerie sunt figuranţi prost aleşi pentru o operă cu muzică emfatică şi libret încropit din fraze luate la întâmplare din ziar.

Am pomenit nu întâmplător de operă – Galeria se întinde între Dom şi Teatro alla Scala. Aflu acum că planul a fost ales astfel încât cele două culoare principale să formeze o cruce latină având deasupra intersecţiei o mare cupolă de oţel şi sticlă. Cu greu mi-aş fi putut imagina o exprimare mai lipsită de măsură a vanităţii, o etalare mai ireverenţioasă a opulenţei. Oricum, chiar fără să ştiu asta am simţit, aşa cum tocmai v-am spus, răceala locului: e făcut să te impresioneze ţinându-te la distanţă, nu să te îmbie. Şi tu serveşti locul, nu invers. Galeria are nevoie de figuranţi – furnici care să îi pună în evidenţă înălţimea, de figuranti-molii care să fie izbiţi din toate părţile de reflexiile multiple ale luminii, de figuranţi-în-turmă care să îi pună în evidenţă lungimea obositoare, oboseală accentuată de vitrinele care mai degrabă îţi aduc aminte neputinţele.

Milano Centrale: fascinaţia arhitecturii fasciste


DSCF209417 august, Milano Centrale

E a doua oară când ajungem în gara Milano Centrale. De data asta nu trebuie să iau bilete şi am timp să mă uit pe pereţi. Prilej să constat că valurile succesive de renovări au păstrat în multe dintre  simbolurile epocii mussoliniene. Unul dintre ele este acest SPQR (Senatus Populusque Romanus = Senatul şi Poporul Roman) care apare repetat în marmură – reînvierea Imperiului Roman era una dintre marotele lui Mussolini. Pe lângă frescele pseudoistorice există şi unele alegorice, care mi-au adus aminte de mozaicurile de acelaşi tip din nenumărate oraşe comuniste. (La urma urmei, Mussolini a început ca gazetar socialist!)

micentIată unul dintre aceste mozaicuri din Milano Centrale: un fel de graţii ale aviatiei, căilor ferate şi navigaţiei maritime. Trebuie totuşi să recunosc o anumită fascinaţie pe care o resimt în faţa acestui tip de artă (care a servit, fără îndoială, ambiţiile de imagine ale unui regim totalitar).

Oricum, prin comparaţie cu stridenţa şi lipsa de idei a panourilor publicitare actuale, poţi înţelege uşor de ce îţi atrag privirea aceste scene pictate emfatic, dar în niciun caz atât de tâmpe ca reclama la American Express de dedesubt.

 

Nerecomandat veganilor – urmează imagini şocante!


30 august, sâmbătă seara

Ultima seară la Milano. Am venit de la Rimini din nou la Milano pentru a lua avionul spre casă mâine dimineaţă. Venind cu Italo (alternativa privată la Trenitalia, compania de stat) am ales un hotel foarte aproape de Gara Rogoredo şi relativ aproape de aeroport.

Hotelul e decent la capitolul confort, dar te indispune din prima atitudinea recepţionerei. Paturile sunt însă excelente pentru o siestă pe care chiar o savurăm îndelung, până pe la 6. Ne e cam foame, pentru că la 3 când am ajuns la hotel nu mai era deschis decat un bar cu sandvişuri la gară. Am constatat că la două case de hotel se află un restaurant de familie – Agristorante –  care făcea valuri pe Tripadvisor, cu un neverosimil 4,4 (din 5) în august 2014.

A fost o seară deosebită. Cu un serviciu de nota 11 şi un meniu simplu-delicios, am petrecut extrem de agreabil într-un restaurant foarte animat, fără a fi totuşi gălăgios. Nici nu am simţit când trece timpul.

Aşa că nu am cum să nu vă recomand acest loc dintr-o periferie a Milanului. Cu o singură precizare: e ultimul loc unde un vegan pur şi dur ar dori să intre. Veganii care citesc această postare sunt sfătuiţi să se oprească aici. Urmează imagini şocante.

  • Affettati piacentini (cu crostine, dar despre crostine vă voi spune mai multe la Bologna, acolo unde am făcut cunoştinţă)

afe 2

  • Cotoletta alla milanese con rucola e pomodorini (Italia e singura ţară la vest de Sarajevo unde roşiile sunt la fel de bune ca la noi, în Balcani)camila
  • Tagliata di vitello all’aceto balsamico e amande (plus muguri de pin; de departe cea mai bună preparare a unei cărni de vită de care am avut parte vreodată)

DSCF2514Dacă a ajuns până aici vreun prieten vegetarian, să pun totuşi şi un risotto. A mai fost pe masă şi o gustare vegetariană (cu o genială fasole picanta cu polenta gratinată!), dar a dispărut înainte de a ne gândi s-o fotografiem (ce-i drept, nici nu prea avem acest obicei la masă!)

  •   Risotto con misto funghi

Despre alimentaţie sănătoasă mai vorbim în curând.