[noapte neagră, limpede]


« Era o noapte neagră, limpede, atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure. Claxonul automobilului dinaintea lor suna înăbuşit prin aerul dens care-i opunea rezistenţă. Şoferul lui Brady conducea încet; luminile din spate ale celuilalt automobil le apăreau din când în când în faţă, la cotituri – şi apoi dispăreau iarăşi. Dar după zece minute se iviră din nou, oprite la marginea drumului. Şoferul lui Brady încetini apropiindu-se, însă îndată după aceea reîncepu să prindă viteză şi alunecară repede pe lângă ceilalţi. În clipa când trecură, se auzi un murmur nelămurit de glasuri din întunericul reticent al celuilalt automobil şi văzură că şoferul lui Diver rânjea. Pe urmă trecură mai departe, acum repede prin alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată, coborând în cele din urmă, printr-o serie de serpentine, pe marginea mării, spre masa întunecată a hotelului Gausse.

Rosemary aţipi vreo trei ceasuri, apoi se regăsi deodată, trează complet, întinsă, suspendată în clarul de lună. Înfăşurată în întunecimea erotizantă, îşi epuiză repede viitorul pe care-l anticipa, cu toate eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut, sărutul însuşi rămânând tulbure, tremurat, ca într-o scena de film. »

(F. Scott Fitzgerald – Blândeţea nopţii, traducere de Mircea Ivănescu)

Partea proastă e că nu a fost făcut încă filmul care să redea atât de expresiv « eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut ». Şi nu ştiu ca vreun director de imagine să fi reuşit să surprindă « alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată« , nici nu cunosc scenograful care să pună în decor o noapte « atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure« . Toate acestea sunt însă posibile în complicitatea dintre un autor şi cititorul său dedulcit la jocul lumilor imaginate.

Jaluzele


Jaluzelele sunt folosite astazi pentru a regla cantitatea de lumina care patrunde intr-o incapere. La origine, in haremurile orientale, serveau pentru a permite omului aflat in interior sa vada ce se petrece afara fara a fi vazut. In româna a ajuns din franceza, asa cum arata si pluralul mai rar jaluzii ( fr. jalousie).

Drumul cunoscut al cuvantului: gr. ζηλος (=in fierbere, efervescent) – lat. zelus (insufletire, perseverenta) – lat. zelotus (plin de ardoare, de iubire, de simpatie) – it. geloso (invidios, posesiv) – fr. jaloux (invidios, anxios sa nu piarda ceea ce are) – fr. jalousie (gelozie, invidie, dar si stor) – rom. jaluzie / jaluzea. Cuvantul romanesc gelozie e derivat din italianul gelosia, acesta desemnand, ca si in franceza, atat jaluzeaua (sens primar), cat si sentimentul (sens ulterior).

Gelosia italiana (cea care acopera ferestrele) se naste dintr-o frica reala – frica de raidurile piratilor mauri (de altfel si solutia tehnica e preluata tot de la ei). A-ti pazi femeile devine cu timpul o obisnuinta mentala, chiar daca piratii ajung mai rar sa faca raiduri in Peninsula. Iar frica isi pierde obiectul concret, devenind anxietate. Cand ajunge in Franta, in secolul al XVI-lea, odata cu reginele italiene, jaluzia este deja aceasta anxietate din spatele unor ferestre acoperite. Maurii nu mai ajungeau de opt secole pana pe Loara. Dar umbra suspiciunii a crescut sub acoperirea persienelor (celalalt nume franco-italian al jaluzelelor).

Iubirea posesiva e legata intrinsec de gelozie. Pentru ca nu pot controla ce gandeste si ce simte o alta persoana. Iubirea empatica exclude gelozia pentru ca nu urmareste controlul celuilalt ca si cum ar fi o parte din mine, ci intelegerea partenerului. A intelege si a te lasa inteles. Ceea ce nu vrea sa riste gelosul din spatele jaluzelei.