Amortalitate contra imortalitate


Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Jurnal de român în Franța (27-30)


E săptămâna întâlnirilor (prin intermediul emisiunilor TV) cu doi « nemuritori » de dată recentă. E vorba de Dany Laferrière și Alain Finkielkraut, ocupanții fotoliilor 2 și 21 la Academia Franceză. Amândoi într-o frondă perpetuă față de șabloanele aproape sacrosancte ale corectitudinii politice (care aici, în Franța, se autodenumește încă progresism, și pe care un alt « reacționar », istoricul Jacques le Goff, o numește, cu blândă ironie, « tabăra binelui »).

Reproduc aici partea care mi s-a părut cea mai intreresantă si chiar impresionantă, chiar si pentru un observator din afară, din discursul lui Alain Finkielkraut la primirea sa în Academie:

« Si în această zi, mă gândesc în primul rând la ai mei. La bunicii mei, pe care, asemenea majoritătii evreilor așchenazi născuti după război, nu i-am cunoscut. La acest bunic din partea mamei care, împreună cu soția lui, conducea o afacere cu lemn la Lvov, pe atunci oraș polonez, dar care, am aflat asta târziu, prefera studiul și frecventarea cărților sacre. La părinții mei, desigur, care nu sunt aici pentru a cunoaște această fericire: intrarea fiului lor în Academia Franceză, lucru pentru care meritul le revine lor.

Nu spun că ei ar fi încercat o afecțiune neamestecată la adresa Franței. Din Franța, și cu complicitatea Statului francez, a fost deportat tatăl meu; de la Beaune-la-Rolande a plecat convoiul care l-a dus la Auschwitz-Birkenau. Franco-iudaismul s-a făcut țăndări atunci; evreii care crezuseră că emanciparea lor era o nouă iesire din Egipt, au înteles că nu puteau scăpa de conditia lor. […] Iudeitatea nu mai era solubilă în francitate si părintii mei ar fi fost dezolati să mă vadă asimilat natiunii, sacrificându-i astfel identitatea mea evreiască, chiar dacă această identitate nu se mai traducea pentru ei, deci nici pentru mine, în gesturile rituale ale traditiei.

Ceea ce voiau ei, totusi, cu ardoare, era ca eu să asimilez limba, literatura, cultura franceză. Si ei puteau se puteu baza pentru asta pe școală, în acele timpuri. Îi dedicau fiului unic ce eram o dragoste neconditionată, dar nu mi-au  lăsat cu adevărat vreo altă alegere decât să fiu studios si să aduc note bune acasă. Am învătat asadar să onorez limba mea maternă, care nu era limba mamei mele (ea s-a ferit cu grijă să mă învete limba ei, poloneza, ca să domnească în mine, fără umbră si fără împărtire, limba poporului acestei țări).[…]  

Cu toate astea, faptul de a fi francez nu reprezenta nimic special în ochii mei. Ca majoritatea celor de vârsta mea, eram în mod spontan cosmopolit. Lumea în care mă miscam era populată de concepte politice si, universalul tinând locul patriei, gândeam toate locurile drept cantităti neglijabile. […]

Franța mi-a revenit în memorie atunci când, devenită societate postnatională, postliterară si postculturală, ea a părut că alunecă încet în uitarea de sine. În fața acestui proces inexorabil, am fost cuprins, spre marea mea surpriză, de ceea ce Simone Weil numeste în L’Enracinement «patriotismul de compasiune», asadar nu iubirea pentru măretia sau mândria pactului secular pe care Franța l-a făcut cu libertatea lumii, ci tandrețea pentru un lucru frumos, prețios, fragil si perisabil. Am descoperit că iubeam Franța în ziua în care am luat cunostință de faptul că si ea era muritoare… » 

Despre Dany Laferrière si al său  Comment faire l’amour avec un nègre sans se fatiguer (Cum să faci dragoste cu un negru fără să te obosesti), voi scrie pe larg în curând.

Îl/O placi? Îl/O doreşti? Îl/O iubeşti?


Ca să-l doreşti nu e musai să-l placi, ba adesea e chiar contraindicat. Ca să-l doreşti e suficient să fie greu de prins sau să crezi tu că e greu de prins.

După ce-l ai, nu ai cum să-l mai doreşti. Dacă ai noroc, s-ar putea să-l placi un pic după ce nu-l mai doreşti.

Oricum, dorinţa se aprinde mai mult din durere decât din plăcere. Cu plăcerea faci cel mult un foc de tabără într-o noapte scurtă de iunie.

Dincolo de durere şi de plăcere încep fericitele chinuri ale dragostei.

Gând de duminică (23): Peretele cel din mijloc al vrajbei


« […] miluieşte, Doamne, pe cei ce ne urăsc, ne pizmuiesc şi ne ocărăsc; aşijderea şi pe cei ce ne grăiesc de rău. Ca nu cumva vreunul din ei să pătimească ceva rău pentru noi, păcătoşii, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. « 

Textul complet al rugăciunii – aici

Fragment de sărut


Nu am rezistat să nu încerc să traduc atât cât am putut din Sărutul de Anna de Noailles (născută Brâncoveanu), pe care l-am găsit pe terenul de joacă  al Melaniei (Mulţumesc, Melanie!).

Iubiţi după voinţa vremii, primăvăratece turme, în dulci perechi febrile!

Tot, umbra, cântul, parfumul, lumina leagă şi dezleagă iubire…

Mai puţin brusc tresaltă vântul când crengile le-amestecă sau le desparte

Decât dorinţa care atrage fiinţe şi apoi se duce departe…

Ale apelor uşoare atingeri şi-ale gliei, grânele ce iar se vor coace,

Durerea şi moartea sunt mai puţin fără voie decât dorul care-ţi face ce-i place…

…………………………………………………

Poemul complet în franceză – aici.

Mai puţin ca perfectul


Mai puţin ca perfectul e un timp dintr-o gramatică a dezamăgirii.

(Dezamăgire e un substantiv compus. Nu poate fi dezamăgit decât cel care a fost amăgit.)

În lumea reală, mai puţin ca perfectul ia locul prezentului.

Uneori, mai puţin ca perfectul ia forma unui viitor apropiat, hulpav şi impersonal:

« Acum nu pot să… dar după ce rezolv şi… o să fie totul bine şi o să pot şi eu să… »

Alteori e un viitor îndepărtat, vag luminos, faţă de care prezentul e mereu cenuşiu. Victimele acestui tip de « mai puţin ca perfect » sunt « optimiştii » care zic:

« O  să vină odată şi  odată şi  rândul nostru… « 

Dar, între timp, privesc ceea ce li se întâmplă în prezent prin această lentilă a viitorului mai bun la care au dreptul. Şi dacă am dreptul la mai bine, mai binele de mâine face ca azi să fie « mai răul ». Şi trăiesc zi de zi, « mai răul », mai puţin ca perfectul.

Dar cele mai mari ravagii le face mai puţin ca perfectul în relaţiile de cuplu. Mai ales că relaţia începe adesea cu mai mult ca perfectul, altfel spus cu faza de îndrăgostire.

« Cînd ştiu cum a fost, de ce să accept mai puţin decât atât pentru mulţi ani de-acum încolo?… Ce rost are o ciorbă reîncălzită? »

Îndrăgostirea nu este o amăgire. E reală, are rosturile ei, are chiar şi o bază fiziologică. Pentru o vreme creierul funcţionează un pic altfel. Nu, nu e o boală. Aşa cum credinţa copiilor în Moş Crăciun nu e o boală. Dar trece.

Dacă e să dureze, relaţia trece într-o nouă fază. O etapă în care descoperim că suntem doi, şi diferiţi, şi încercăm să combinăm scenariile noastre « perfecte ». Perfectul compus.

Doar că uneori ne aşteptăm ca multe lucruri să se petreacă magic:

« Trebuia să-şi dea singur seama… dacă îi spun eu tot timpul ce vreau, nu mai are aceeaşi valoare »

Sau ni se pare că anumite lucruri sunt subînţelese:

« Trebuia să spun?! … Nu era normal să …? »

Şi iată că, în loc să fie un perfect compus, începem să folosim imperfectul impersonal – « trebuia ».

« Dar am trecut peste asta, sperând că… »

Speranţa e bună doar dacă aduce un strop din viitorul pe care îl promite pentru a îndulci prezentul. Dar când e cu « trecut peste » e vorba de anularea prezentului în favoarea unui viitor « fără compromisuri ».

Compromis e, totuşi, un cuvânt frumos. Înseamnă a promite împreună. Lucruri care încep azi.

Timpul frumos al compromisului e perfectul simplu.

« Tocmai mă sună să-mi spună că a luat bilete la teatru aşa cum mi-a promis. »

Cam ăsta ar fi perfectul simplu al iubirii în faza a treia (faza de implicare) – să spun ce voi face în viitorul apropiat şi să fac ceea ce tocmai am promis.

Altminteri, pentru cei care măsoară tot timpul dinspre linia orizontului, perfectul simplu e tot un « mai puţin ca perfectul » – ceea ce este sub nasul lor nu e de nasul lor, e prea puţin în raport cu mai binele care poate că îi aşteaptă chiar la colţul străzii. Desigur, după ce vor fi ieşit din acest spaţiu îngust la compromisului…

Gelozie şi seducţie


Câteva rânduri suculente din « tratatul » asupra celor patru iubiri de Stendhal. Azi, despre gelozie în iubirea de bun-gust.

« Fiecare perfecţiune pe care o adaugi aureolei obiectului iubirii, şi care poate iubeşte un altul, departe de a-ţi procura o bucurie celestă, îţi răsuceşte un pumnal în inimă. O voce îţi strigă: de această  plăcere încântătoare, rivalul tău este cel care se va bucura! »

« Întâlniţi o femeie drăguţă galopând în parc, iar rivalul este faimos pentru caii săi frumoşi, care fac zece mile în cincizeci de minute. În această situaţie furia se naşte uşor; nu-ţi mai aminteşti că în dragoste a poseda nu înseamnă nimic, a de bucura înseamnă totul; exagerezi fericirea rivalului, exagerezi insolenţa care îi dă această fericire şi ajungi la culmea tulburării, adică la extrema nefericire, încă şi mai înveninată de un rest de speranţă. »

 « Trebuie să îţi ascunzi iubirea în faţa rivalului şi, sub un pretext de vanitate şi foarte îndepărtat de iubire, să îi spui în secret şi cu toată politeţea posibilă, cu aerul cel mai calm şi mai simplu: «Domnule, nu ştiu de ce oamenii din jur a găsit de cuviinţă să spună că aş fi cu doamna X; au chiar bunătatea să creadă că sunt îndrăgostit de ea; dacă aţi dori-o, v-aş ceda-o cu inima deschisă, dacă nu aş şti că în acest fel m-aş expune într-un rol ridicol. În şase luni, o veţi pute lua în voie; dar azi onoarea ce este legată, nu ştiu de ce, de aceste lucruri, mă obligă să vă spun, spre marele meu regret, că, dacă din întâmplare nu aţi avea chibzuinţa de a aştepta să vă vină rândul, unul dintre noi va trebui să moară.» »

« Nimic nu plictiseşte mai mult iubirea de bun-gust decât iubirea-pasiune a partenerului »

« E cunoscută în Franţa anecdota cu domnişoara de Sommery, care, surprinsă în flagrant delict de către amantul său, îi neagă vehement faptul, şi, cum celălalt continua să protesteze, i-o întoarce: «Ah! Văd bine că nu mă mai iubeşti, crezi mai mult ceea ce vezi decât ce îţi spun eu!»« 

Şuviţe din Părul Venerei (V)


« Tălmaciul comandă lasagna şi due bicchiri. Isolda îl învaţă să ciocnească italieneşte. Trebuie să spună:

Cento giorni come questo!

Ei beau pentru ca aceşti stropi, care alung până la picioarele lor goale, zgomotul ploii, pisica roşcată, italianul de la masa vecină care şi-a îndesat telefonul între ureche şi umăr, pentru că aşa e mai uşor să explice cu mâinile – pentru ca toate acestea să se repete de o sută de ori. »

« Luaseră atunci cina la Ulpia, chiar deasupra forului lui Traian, stătuseră pe terasa descoperită[…] Jos, departe, la vreo opt sau zece metri – acolo timpul se măsoară în metri – se afla Roma antică, mai bine zis, cioburile ei – fiecare ruină era luminată. Coloanele erau prăvălite ca nişte oase roase de măduvă »

« În somn, Isolda îşi aruncase cearşaful, în lumina lunii pielea ei strălucea, acoperită de broboane. Şi tălmaciul s-a gândit atunci că e nevoie de multe pentru a te simţi fericit: să fii puţin cherchelit de grappa, de Roma, de iubire, de luna strălucitoare de afară care atârnă ca şi cum e o coadă de şopârlă ascunsă după un nor, după o frunză, să adormi cu femeia asta şi să ştii că mâine va fi dimineaţă, şi nu pur şi simplu o dimineaţă, ci o dimineaţă la Roma, când simţi acut că ai foarte puţin timp şi nu poţi să pierzi nicio clipă, că trebuie să te duci repede să te cufunzi în acest oraş. »

(Mihail Şişkin – Părul Venerei)

 

Moş Crăciun şi încrederea în sine


rezilienta25Moş Crăciun poate fi un bun ajutor pentru părinţi atunci când vine vorba de întărirea încrederii în sine a copilului. Iar împărţirea rolurilor între Moş Crăciun şi Moş Nicolae îmi pare un truc foarte eficace în acest sens:

  • la Moş Nicolae, accentul cade pe răsplată (în termeni ericksonieni, « iubire condiţională ») – « primeşti dacă ai fost cuminte »
  • la Moş Crăciun, e vorba, în primul rând, despre dar (« iubire necondiţionată ») – primeşti pentru că « cineva acolo sus te iubeşte »

Cum funcţionează iubirea necondiţionată şi iubirea condiţională am mai scris aici.

Axiome în roşu şi negru


(dinainte de Roşu şi negru)

Tăcerea adâncă iscă privirea celestă/ Pentru care dorim să trăim sau îndrăznim să murim.

Ceea ce dă siguranţă şi fericire unuia dintre amanţi constituie pericolul şi aproape umilirea pentru celălalt.

Epicur spunea că discernământul e necesar pentru a avea plăcerea.

Cea care se gândeşte să vândă e cea care n-a găsit cui să dea.

Femeile foarte frumoase sunt condamnate să aibă mai mulţi proşti pe lista amanţilor.

Acolo unde generalul Lassale a eşuat, un căpitan mustăcios a mers drept la ţintă.

Pudoarea dă viaţă iubirii, aducându-i în ajutor imaginaţia.

Dragostea e miracolul civilizaţiei. Doar popoarele sălbatice sau prea barbare se limitează la un amor fizic dintre cele mai grosolane.

O ducesă are întotdeauna treizeci de ani pentru un burghez.

Natura îi spune femeii: fii frumoasă dacă poţi, înţeleaptă dacă vrei, dar să fii stimată trebuie. (Beaumarchais)