Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

24 de zile in Balcani (23): Ravanica


ravMânăstirea Ravanica (citiţi Ravaniţa) este locul de odihnă al Ţarului Lazăr, mort în bătălia de la Kosovo Polje (1389) şi sanctificat de biserica ortodoxă ca martir.

M-a tulburat să citesc lângă mormântul său, istoria peregrinărilor oaselor sale.

A fost înmormântat în Biserica Înălţării Domnului din Priština (azi capitala Republicii Kosovo). După doi ani, corpul este transferat la Mânastirea Ravanica, ctitorită de Lazăr. In 1690, osemintele pleacă împreună cu sârbii care emigează în imperiul habsburgic, în frunte cu patriarhul Arsenie. Sfintele relicve sunt puse într-o biserică din lemn din Szentendre, lângă Budapesta. După câtiva ani, relicvele sunt duse in Vojvodina, recent eliberată de sub turci. Rămân aici, la Mânastirea Vrdnik, până în 1941, când zona este dată staului fascist croat creat de puterile Axei după ocuparea Iugoslaviei; temându-se sa nu fie profanate osemintele de către ustaşii croaţi, patriarhul sârb îl mută din nou pe ţarul Lazăr, de data aceasta la Belgrad. In 1989, la 600 de ani de la bătălia de la Kosovo Polje, moaştele martirului Lazăr s-au întors la Ravanica.

Tradiţia populară a păstrat un aşa-zis blestem al lui Lazăr, si acesta tulburător, mai ales dacă ne gândim că a fost folosit de ateul Slobodan Milošević pentru a îndemna la un război fără niciun Dumnezeu.

« Oricine e sârb prin naştere şi prin sânge şi prin moştenire şi nu vine la bătălia de la Kosovo Polje să nu aibă parte de urmaşii pe care şi-i doreşte inima sa! Nici fiu, nici fiică. Fie ca nimic să nu răsara din ce va fi semănat mâna sa! Nici vinul negru, nici pâinea albă.Şi blestemat să fie în vecii vecilor! ».

24 de zile in Balcani (22): Sarajevo sau eutanasia unei iubiri


Mă gândisem, cu teamă, că s-ar putea întâmpla şi asta. Probabil că asta e soarta relaţiilor la distanţă.

Trecuseră 10 ani de când nu mai văzusem oraşul. Devenise mai vioi, mai senin. Nu se mai văd urmele războiului, nu mai întâlneşti la tot pasul patrulele fortelor ONU de mentinere a păcii.

Si totuşi…

Avea un farmec pe care nu l-am mai regăsit. Nu ştiu dacă să dau vina pe noile construcţii (deşi sunt bine integrate), pe turişti (care omoară liniştea amiezii în Baščaršija), sau doar pe timp, ucigaş  fără simbrie al marilor iubiri care nu ajung în stadiul de iubiri cotidiene.

Si dacă iubire nu mai e, rămâne totuşi frumuseţea toamnei la Sarajevo.

24 de zile in Balcani (21): 3 graniţe în 2 ore


DSCF1914Dimineaţa am stat si am cugetat în grădină. Roşiile si ceapa stăteau exact ca in gradina de la Piatra, iar bolta de viţă şi florile îmi aminteau de Arceşti. În atmosfera astfel creată, chiar si Dubrovnikul de pe dealuri îmi pare că seamănă puţin cu Slatina. Balcanitatea ajunge  din plin şi aici. O balcanitate solară, vitală şi în acelaşi timp contemplativă.

A fost ziua frontierelor. Graniţele create la tot pasul de acel incredibil război de 10 ani din fosta Iugoslavie de la sfârşitul secolului XX.

Am mers de-a lungul coastei adriatice vreo oră si am trecut în Bosnia si Herţegovina, în zona Neum. După 5 minute părăseam teritoriul bosniac şi reintram în Croaţia. Zona Neum, unica ieşire la mare a statului bosniac, are o deschidere de doar 4,5 km, separând regiunea Dubrovnik de restul Croaţiei. După încă o jumatate de oră intram din nou în Bosnia şi Herţegovina şi ne îndreptam spre Mostar.

24 de zile in Balcani (19): Republica Ragusa


dub1În lumina tare a amiezii maşinuţele care aşteaptă să prindă un loc în parcare par nişte gândaci insignifianţi, acolo jos, în fostul şanţ de apărare.

Acoperişurile viu colorate ascund însă o oroare recentă: sunt noi pentru că unele mai vechi au fost sistematic bombardate în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Dubrovnik a ajuns sa fie recunoscut în ilustratele turistice după aceste acoperişuri roşii. Se spune că în 1992 Dubrovnikul era oraşul fără acoperişuri.

Aşa că vederile mint şi spun adevărul în acelaşi timp: acoperişurile nu sunt « cele autentice », dar sunt un simbol adevărat al curajului şi tenacităţii locuitorilor acestei republici a libertătii. Nu mă refer la Republica Croaţia, ci la vechea republică maritimă a oraşului liber Ragusa. Am scris mai mult despre ce am descoperit la Palatul Rectorului Republicii Ragusa aici.

dub2

24 de zile in Balcani (4): Cumpana apelor


cgGranita dintre Serbia si Muntenegru e de fapt o frontiera in sensul in care Vestul Salbatic era pentru pionierii americani: fostul sangeac otoman Novi Pazar a fost impartit in 1913 intre cel doua state sârbesti (dupa razboaiele balcanice incheiate prin Pacea de la Bucuresti), dar timp de peste cinci decenii fusese o zona de reconquista culturala si demografica pentru sarbi si muntenegreni, in deplina intelegere intre ei.

O linie prin mijlocul acestei zone (comune in cel mai inalt grad celor doua state) nu poate fi decat arbitrara sau conventionala. Majoritatea celor care treceau granita schimbau cateva fraze care dovedeau familiaritate cu granicerii. Probabil ca sunt multi care trec aceasta linie zilnic.

Granita (istorica) adevarata este una naturala: e cumpana apelor intre bazinul Dunarii si apele care se varsa in Adriatica. Dar nici inainte si nici dupa ce treci de valea raului Tara nu vei sesiza diferente majore in comportarea oamenilor: aceeasi bunavointa sobra, chibzuita, fara inflorituri.

Tunelurile si viaductele insa – multe si adesea spectaculoase –  dau marturie nu despre Serbia sau Muntenegru, ci despre un stat mai puternic, astazi disparut (si regretat, oarecum paradoxal, de catre majoritatea locuitorilor din Balcanii de Vest): Iugoslavia.

ber

24 de zile in Balcani (3): O dimineata la Niš


M-am trezit foarte de dimineata. La 6 fara 2 minute eram deja in strada. Credeam ca ma voi plimba cel putin o ora printr-un oras adormit. Dar orasul mi-o luase inainte: laptării, brutării si debite de tutun si ziare erau deschise inca de la 5.30, iar supermarketurile se pregateau sa deschida.

Am dat o prima tura prin laptării, am facut o colectie de placinte si cornuri si m-am intors la hotel unde fetele dormeau cel mai dulce somn, asa ca am estimat la inca doua-trei ore timpul pentru a doua tura.

Im place sa colind orase la ore mai putin « turistice » si oarecum la intamplare. Niš mi s-a parut oprit in timp undeva in anii « 80 ai Iugoslaviei (asa cum i-am vazut la televizor, pe cand, craiovean fiind, a privi la televizor insemna, in trei sferturi din cazuri, a da « pe sârbi »). « Socialismul de consum » titoist a dat faliment la inceputul anilor 90 si a fost apoi inlocuit de economia de razboi. Incredibil, dar adevarat, aceasta tara s-a aflat in razboi civil, cu mici intreruperi, vreme de 20 de ani!

Датотека:A town hall wannabe..jpgOamenii sunt binevoitori. O bunavointa un pic aspra, care are totusi avantajul ca nu te simti dadacit atunci cand ceri ajutorul. Orasul imi pare nu urat ci uratit, asa cum s-a intamplat si cu multe orase românesti in anii 80: biserici ascunse dupa blocuri, spatii verzi reduse la minim, mari bulevarde taiate drept, larg si sec (ceea ce e oarecum necesar la Niš, care e punctul de intersectie a doua mari magistrale europene).

Plecăm tarziu, spre prânz, si sărim peste vizitarea fortaretei si a ruinelor romane, pentru ca vreau să nu pierdem vizitarea manastirii Studenica, aflata in drumul nostru spre Novi Pazar, unde urmeaza sa innoptam.

Iugoslavia ca mostenire privata


https://i1.wp.com/www.novosti.rs/upload/thumbs/images/2013//08/26n/dru-tito_620x0.jpgCitesc in Večernje novosti (Stirile de seară) că « depozitul [bancar] al maresalului Tito ascunde bijuterii ale familiei Karagheorghevici [familia regala a Serbiei si a Iugoslaviei] ».

Ca si in cazul României, familia regala iugoslava a fost acuzata mereu de puterea comunista instalata la Belgrad ca a plecat din tara cu mari valori ale patrimoniului national. Spre deosebire de România, in Serbia s-a constituit o comisie de ancheta care sa vada daca in contul secret al fostului presedinte pe viata al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, Iosip Broz Tito, se afla valori insusite ilegal.

Si s-au descoperit acolo bijuterii care apartin indubitabil familiei regale. Printre ele un colan cu diamante care a apartinut Reginei Maria a Iugoslaviei (fosta Principesa Maria a României). Acest colan a fost remis deja familiei regale, cu ocazia reinhumarii Regelui Petru si Reginei Maria,anul acesta, la Oplenac, necropola regilor Iugoslaviei.

Nepotii lui Tito au spus insa ca nu vor ceda nimic din depozitul de la Banca Nationala a Serbiei fara o hotarare judecatoreasca. Ei se considera mostenitorii unei averi private care include (de ce nu?!) si lucrurile de pret (multe dintre ele fara de pret!) ale familiei regale.

Mai mult despre ce am aflat urmarind acest subiect in presa sarba din ultimele zile – aici.