Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Pastila antidepresivă (7): Nostalgia euforiei


“Nu poate exista un raport sănătos cu viitorul fără a nutri o  înclinație spre nostalgie. Aceasta funcționează ca și cârma unei nave, alimentând din urmă sensul propriei vieți. Atunci când nostalgia euforiei întâlnește  dorul, această surdă neliniște care te face să simți o tulbure fericire, ești împăcat între tristețe și speranță. »

 

ad

 (Citite în avion, între Paris si Toulouse, într-un articol despre japonezii din São Paulo)

 

Cartea săptămânii (XIX)


uc— Ati indispus profund  delegatia  firmei prietene! Ati servit cafeaua cu niste formule care sugerau că  vorbiti  japoneza la  perfectie!

— Dar n-o vorbesc chiar asa de rău, Saito-san!

— Tăceti! Cu ce drept vă apărati? Domnul Omochi e foarte supărat pe dumneavoastră. Ati creat o ambiantă execrabilă  în sedinta  de azi-dimineată: cum ar mai fi putut partenerii  nostri să se simtă în sigurantă, cu o albă care le întelege limba? Începînd din momentul  ăsta, nu  mai  vorbiti  japoneza.  Am făcut ochii  mari.

— Poftim?

— Nu mai  stiti   japoneza.  E clar?

— Pai Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că  stiam limba!

— Nu ma  interesează. Vă ordon sa nu mai  întelegeti  japoneza.

— Imposibil. Nimeni nu se poate supune unui astfel de ordin.

— Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar trebui sa înteleagă creierele  occidentale.

Cu « uimire si cutremur » trebuie sa-i vorbească un samurai stapanului sau, atunci cand i se permite acest lucru. Stupeur et tremblements (Uimire si cutremur) descrie o « ciocnire a civilizatiilor » in arena unei corporatii japoneze. O carte pe care am citit-o cu uimire si fiori (de admiratie si de placere). Exista si un film (clip de prezentare – aici), dar nu prea are cum sa se apropie de frumusetea cartii.

Cartea săptămânii (XVIII)


1539-2129Un alt fel de amintiri din copilarie. Neverosimile ca amintiri si totusi convingatoare. Un roman autobiografic fabulos (in sensul propriu al cuvantului), care pune in scena copilaria japoneza a autoarei.

« Foarte repede, mi-am dat seama că vârsta îmi conferea un statut special, în tara Soarelui-Răsare, de la nastere si până în pragul grădinitei, esti un zeu. Nishio-san mă trata ca pe o divinitate. Fratele, sora mea si cele două futago trecusera de vârsta sacră: li se vorbea în mod obisnuit. Eu, în schimb, eram un okosama: o onorabilă excelenţă nevârstnică, un senior copil. »

Cartea săptămânii (XIV)


« Ne connaître ni d’Eve, ni d’Adam » înseamnă a nu cunoaste deloc pe cineva (nu face parte din familie, nu l-am întâlnit, nu stiu nimic despre el, nici măcar din auzite). Traducerea prin « În necunoştinţă de cauză » mi se pare nefericită. E adevărat ca avem in română expresia « nu ma lua de la Adam si Eva », cu un sens complet diferit, deci varianta unei traduceri mot-à-mot, asa cum au facut spaniolii sau bulgarii, era problematică; dar a inlocui o expresie care contine numele a doi oameni cu doua substantive abstracte si care sugereaza mai degraba o aparare juridica, nu pare sa rezolve ceva. Anglo-americanii si germanii au optat pentru o varianta mai terre-à-terre: « Logodnicul din Tokyo ».

Nu stiu sa va zic nimic despre restul traducerii in română, sper sa fie bună; de fapt Amelie Nothomb ar avea nevoie de traducatori foarte buni pentru a reda toată savoarea stilului acestei autoare pe care am ocolit-o până acum, nu prea stiu de ce (daca stau bine sa ma gandesc, copertile traducerilor românesti sunt când banale, când opace, iar uneori de-a dreptul nepotrivite).

Fiindcă ar fi păcat să vă spun prea multe, o sa facem un joc: voi propune cateva posibile titluri in română ale acestei cărti pe care am citit-o dintr-o suflare.

1. Gust de iubire, cuvinte de amor

« Ceea ce simteam pentru acest băiat nu are nume in franceza modernă, dar are in japoneză, unde termenul care se potriveste este koi. Koi se poate traduce, in franceza clasică, prin gust. Aveam gust pentru el. Era koibito-ul meu, cel cu care impartaseam placerea gustului: compania sa era pe gustul meu. […] Dragostea e un elan atat de frantuzesc incat unii au văzut aici o inventie natională. Fără a merge atat de departe, recunosc in aceasta limbă un geniu amoros. Poate ca puteam considera ca eu si Rinri contractasem fiecare inclinatia tipica a limbii celuilalt: el se juca de-a iubirea, ametit de aceasta noutate, iar eu ma delectam cu gustul pentru el (koi). »

2. Profesoara de franceză si roninul templier

 » – Dacă ar reveni azi, Cristos nu s-ar multumi sa vorbească o singură limbă.

  – Da, dar nu ar vorbi latina.

  – De ce nu? Ar amesteca epocile.

  – Si tu crezi că el ar fi un ronin?

  – În esentă, da. Mai ales cand este crucificat si el zice: «De ce m-ai părăsit?». Frază demnă de un samurai fără stăpân.

  – Stii asta. Ai citit Biblia?

  – Nu. Era in cartea Cum să devii templier. »

3. Caracatita din Eden

« O băgai in gură si incercai sa-mi infig dintii. Se petrecu atunci un lucru atroce: nervii inca vii ai caracatitei incercara sa reziste si cadavrul răzbunător imi prinse limba cu toate tentaculele. […]

Deznodai fularul traditional, nu fara a  gasi fermecator acest mod de a oferi cadourile, si scosei un strigăt: fularul era umplut cu fructe kaki cărora iarna le conferise un aspect de geme uriase.

 – Cum ai făcut asta?

 – In timp ce dormeai, m-am intors in acea livadă si m-am cătărat in arbori.[…]

Cateva ore mai tarziu, el adormi si eu imi incepui insomnia. Cand ma gandeam din nou la cererea in casatorie pe care mi-o facuse Rinri, aveam impresia ca retraiesc momentul in care tentaculele caracatitei moarte imi prinsesera limba. […]

Eva in gradină nu reusise să culeagă fructul dorit. Noul Adam invatase galanteria care mersese pana la a-i aduce o incarcatura intreaga si a o privi cu tandrete in timp ce ea mânca. Noua Evă, egoistă in păcatul ei, nu i-a propus sa ia nici macar o îmbucătură. »

As mai putea propune:

4. Sos Hiroshima si bere belgiană

5. Samuraiul din Rapsodia ungară

6. Căsătorie din eroare de traducere

Va las placerea de a descoperi citatele ce ar putea justifica titlurile 4, 5 si 6. Daca ati citit sau veti citi cartea, ar fi interesant sa propuneti si domniile voastre alte variante de titlu in română.

Jane Austen în aerul sărat al dimineţii


Chiar inainte de a pleca in vacanta (partea a II-a, la mare), am văzut un documentar despre Jane Austen (pe History, cred). M-a frapat o informatie: ca ar avea, astazi, un succes enorm in Japonia.

Cu multi ani in urma ma intrigase un articol dintr-o revista de neurologie despre unele diferente intre organizarea ariilor de procesare a cuvintelor si a muzicii la japonezi in comparatie cu europenii. Acele diferente, speculau autorii, ar putea explica succesul de proportii al muzicii de opera in Japonia.

Pentru mine, unul dintre rezultatele colaterale neasteptate al acelei perioade de interes major pentru problemele neurolingvisticii a fost apropierea mea de opera. Asa ca m-am intrebat si de aceasta data: ce sa caute Jane Austen in Japonia?

Spre sfarsitul documentarului a mai clipit un beculet: un istoric literar sustinea ca Jane Austen ar fi ppe o lista scurta de sapte maestri ai stilului din literatura engleză; mai mult, ca ea ar fi  matricea primă a stilului prozei engleze. Aha, deci s-ar putea sa avem din nou de-a face cu muzicalitatea cuvintelor.

Văzusem, desigur, cateva ecranizari după Pride and Prejudice  sau după Sense and Sensibility, dar nu m-m grăbit sa deschid vreuna dintre traducerile in română ale acestor romane. Acum mi-am descărcat toate romanele lui Jane Austen ca e-bookuri si am ales Mansfield Park pentru ceasurile dintre răsăritul de soare si ora mai târzie de trezire in vacantă a fetelor mele.

Intr-un fotoliu confortabil, in linistea diminetii, cu mirosul mării si briza cuvintelor care poartă o muzică a imaginii…

« About thirty years ago Miss Maria Ward, of Huntingdon, with only seven thousand pounds, had the good luck to captivate Sir Thomas Bertram, of Mansfield Park, in the county of Northampton, and to be thereby raised to the rank of a baronet’s lady, with all the comforts and consequences of an handsome house and large income »

… Imagini bine conturate, care stimuleaza imaginatia sa pună oricâte nuante. Sobrietate explozivă, asa as numi aceasta marcă a stilului Austen, evidentiată abrupt incă din primele rânduri.