Gând de duminică (6)


« Autoritare, paralizante, circulare, uneori eliptice, frazele de efect, numite cu un zâmbet bucăţele de aur, sunt un flagel malign, cel mai rău dintre cele care au lovit vreodată lumea. Le spunem rătăciţilor, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ca şi cum cunoaşterea de sine nu ar fi a cincea şi cea mai dificilă dintre operaţiile aritmeticilor umane, le spunem abulicilor, A vrea înseamnă a putea, ca şi cum realităţile bestiale ale lumii nu s-ar amuza inversând în fiecare zi poziţia relativă a verbelor, le spunem nehotărâţilor, Să începem cu începutul, ca şi cum începutul ar fi capătul întotdeauna vizibil al unui fir prost înfăşurat de care ar fi de ajuns să tragi şi să continui să tragi până ajungi, în final, la celălalt capăt, şi ca şi cum între unul şi celălalt am fi ţinut în mâini un fir neted şi continuu care n-ar trebui descâlcit şi nici n-ar avea noduri de desfăcut, lucru cu neputinţă să se întâmple în viaţa ghemelor şi, dacă îmi este permisă o altă frază de efect, în ghemele vieţii. » (José Saramago – Peştera)

Scepticul Gheorghe, Gavril necredinciosul şi ateul Iosif


Gabriel Garcia Marquez a murit, la 87 de ani, într-o joi. Joia Mare de anul acesta. « Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e frică de El ». De asta i-am zis Gavril necredinciosul. Sunt oare mai credincioşi cei care zic invers (şi sunt aşa de mulţi!) – « Cred în Dumnezeu, dar nu mi-e frică de el »?

José Saramago a murit, la 87 de ani, într-o vineri. S-a declarat tot timpul ateu. Spunea că raiul şi iadul sunt doar idei in mintea noastră. Dar cei care nu au nici raiul, nici iadul prezente în minte, sunt mai aproape de credinţă decât ateul Iosif?

Jorge Luis Borges a murit, la 87 de ani, într-o sâmbătă. El îşi imagina raiul ca o bibliotecă. « Aş vrea ca raiul să existe, chiar dacă locul meu ar fi in iad ». Dar mai e o parte, mult mai rar citată (dintr-un interviu acordat în anul morţii sale, 1986): « Aş vrea ca raiul să existe pentru cei care cred în rai ». Nu e frumoasă această rugăciune a scepticului Gheorghe pentru cei ce cred? Şi oare sunt mai credincioşi decât el cei care vor iadul pentru ceilalţi?

În ziua Coborârii la Iad, îngăduiti-mi o rugăciune pentru necredincioşi.

Mă rog, Doamne, pentru scepticul Gheorghe, cel care s-a rugat pentru noi credincioşii.

Mă rog pentru ateul Iosif, care a luat foarte în serios minunile iubirii făcute prin Isus Hristos şi care s-a împiedicat de noi, Doamne, atunci când a zis « Cum poate face un credincios răul? ».

Mă rog pentru Gavril necredinciosul, cel care nu a luat în deşert numele Domnului şi n-a îndrăznit să-şi spună credincios, ci doar pe jumătate credincios (« necredincios cu mintea, credincios cu inima »).

Dau mărturie, Doamne, că şi aceştia trei m-au dus mai aproape de  Tine. Şi mă rog şi pentru mine, Doamne, că doar Tu ştii dacă e mai aproape de Tine credinţa mea sau necredinţa lor.

Evanghelia unui necredincios declarat


Cartile mari au o viata a lor, se desprind de mintea care le-a dat nastere si se unesc cu mintile celor ce stiu sa citeasca si reusesc sa iubeasca in actul lecturii.

Evanghelia dupa Isus Cristos, de José Saramago, a starnit pasiuni: atat iubirea cat si furia. Pasiuni a caror tinta a fost mai degraba autorul decat cartea. Autorul a fost membru al Partidului Comunist Portughez timp de peste 50 de ani (pana la moarte, in iunie 2010), admirator al lui Castro (ca si Gabriel Garcia Marquez)  si ateu declarat (s-a manifestat insa mai degraba anticlerical, ceea ce i-a atras critici dure din partea bisericii catolice).

Biserica a fost alarmata de rescrierea unor episoade consemnate in Evanghelii. Ca si cum autorul ar fi pretins pentru cartea sa un statut canonic. Nu este o istorie, ci un roman, o fictiune. Fictiunile acestea numite romane poarta uneori un adevar profund, care ramane insa ascuns unei citiri superficiale.

I s-a reprosat lui Saramago ca a citit superficial Biblia, ca si cum el si-ar fi arogat vreodata misiunea de exeget al Cartii. In schimb, un cititor iubitor, care cauta « adevarul minciunilor » (cum numea Llosa miezul fictiunilor literare), va gasi in Evanghelia dupa Isus Cristos o cale de a intelege si de a percepe aproape senzorial o lume mai mare decat lumea vazutelor.

Pentru un credincios, romanul e tulburator. Pentru ca il face sa simta, prin forta si bogatia scriiturii, ce ar insemna sa ia in serios realitatea unei dumnezeiri intrupate intr-un corp omenesc. Si mai tulburator e ca esti transportat intr-un timp in care tu esti in multimea care se intreaba Cine este Acesta? Si nu ai la indemana Evangheliile (inca nescrise) pentru a sti raspunsul care va fi declarat « corect ».

Pentru un cititor care crede ca e necredincios, romanul este iarasi tulburator. Nu va gasi aici suficenta manualelor de ateism « stiintific ». Minunile facute de Isus nu sunt « demontate », dimpotriva, sunt pasaje in care cartea reuseste sa le faca mai vii decat in relatarile exterioare din Evanghelii.

Pentru cei pentru care cititul e doar o abilitate de descifrare a textului, o incercare de a deslusi « ce a vrut sa spuna autorul », cartea aceasta va fi doar ironica, sau acuzatoare, sau iconoclasta. Dar dincolo de ceea ce a vrut autorul, cartea vorbeste cititorului, inclusiv cititorului Saramago, cred eu, despre credinta si frica, despre iubire si tradare, despre durere si implinire, si despre minunea lumii acesteia care este mai mult decat ceea ce pare.

E o carte care patrunde in carnea si in mintea cititorului, o fictiune care poate elibera calea adevarului. Pentru cei ce vor sa cunoasca iubind, nu despicand.

[e mereu nevoie de câte un om]


« […] te rog să pleci, vine persoana pe care o aşteptam, Fata aceea, Da, Nu e deloc urâtă, puţin cam slăbuţă pentru gustul meu, Mă faci să râd, e prima oară în viaţă că te aud explicându-te în legătură cu femeile, oh, satir ocult, oh armăsar neştiut, La revedere, dragă Reis, pe curând, te las să-i faci curte micuţei, începi să mă dezamăgeşti, amant de servitoare, curtean de domnişoare, aveam mai multă stimă pentru tine când vedeai viaţa la distanţa la care se află, Viaţa, Fernando, este mereu aproape, Atunci o las pe seama ta, dacă asta e viaţa. Marcenda cobora printre straturile de flori, Ricardo Reis urcă pe alee s-o întâmpine, Vorbeaţi de unul singur, întrebă ea, Da, într-un anume sens, repetam nişte versuri scrise de un prieten care a murit acum câteva luni, poate aţi auzit de el, Cum se numea, Fernando Pessoa, Mi se pare vag cunoscut, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată, Între ce trăiesc şi ce-i viaţă, între cine mă simt şi ce sunt, adorm pe o coastă abruptă, voi cădea nu ştiu când, Astea sunt versurile pe care le spuneaţi, Da, Le-aş fi putut scrie eu, dacă înţeleg eu bine, sunt aşa simple, Aveţi dreptate, oricine le-ar fi putut scrie, Dar a trebuit să vină acest om ca s-o facă, Aşa se întâmplă cu toate lucrurile, bune şi rele, e mereu nevoie de câte un om să le facă […] »

(José SaramagoAnul morţii lui Ricardo Reis)

Am gasit de doua ori mai savuros romanul maestrului Saramago dupa ce am citit mult Pessoa. O discutie despre viata si moarte intre fantoma lui Fernando Pessoa si heteronimul sau, Ricardo Reis,  care nu apucase sa moara inaintea creatorului sau, urmata de o secventa vag idilica in care Marcenda coboara dintre straturile de flori din poemele atribuite lui Reis si este intampinata cu versuri din Pessoa (care i se par cunoscute, dar fireste ca nu le-a citit, ea insasi fiind un personaj din Pessoa) creeaza un univers fabulos. Si totul e construit numai cu material pessoan. Cuvinte pe care oricine ar fi putut sa le scrie, dar a fost nevoie de o persoana (in portugheza – pessoa) sa le scrie si de o alta persoana (Saramago) care a renuntat la propriul stil (de asemenea fabulos) ca sa se apropie de Nimeni (in portugheza tot Pessoa) pentru a-i face sa traiasca inca o data pe doi dintre cei  sase Pessoa: doctorul scriitor de ode Reis si Fernando, autorul de autori.

Sase vieti si o moarte fictiva


Pessoa, care ar putea fi tradus prin Nimeni, dar si prin Persoana, este cel caruia nu i-a ajuns o singura identitate. Nu s-a multumit nici cu vechiul joc al pseudonimelor. Scrie, in engleza, sub pseudonimele Charles Robert Anton, apoi Alexander Search.  Urmeaza apoi aventura heteronimilor: Alberto Caeiro, Alvaro de Campos, Ricardo Reis, Bernardo Soares. Pessoa isi inzestreaza heteronimii nu numai cu opera, ci si cu viata distincta, cu biografii separate. De exemplu, Pessoa intampina cu entuziasm instaurarea republicii in Portugalia, in schimb, Ricardo Reis, monarhist, pleaca in exil.

«  Cum scriu eu in numele acestora trei? In cazul lui Caeiro e vorba de o pura si neasteptata inspiratie, fara ca eu sa stiu sau sa pot macar sa-mi imaginez ce urmeaza sa scriu. In cazul lui Ricardo Reis, se intampla in urma unei deliberari abstracte, care se concretizeaza brusc intr-o oda. Pentru Campos, atunci cand simt un subit impuls de a scrie si nu stiu ce anume va iesi. (Semi-heteronimul meu Bernardo Soares, care seamana in multe privinte cu Alvaro de Campos, isi face aparitia numai atunci cand eu sunt obosit sau somnolent, atunci cand facultatile mele rationale si de inhibitie se afla oarecum in suspensie; proza cu pricina e o reverie constanta. […]) »

Pessoa le-a dat chiar si cate o moarte personala lui Alberto Caeiro si lui Alvaro de Campos. N-a apucat sa organizeze funeraliile pentru Ricardo Reis. A murit el insusi la doar 46 de ani. In al cincizecilea an de la moartea lui Fernando Pessoa, Jose Saramago scrie despre Anul mortii lui Ricardo Reis. Doctorul Reis se intoarce din Brazilia, se intalneste  timp de noua luni cu  fantoma lui Pessoa, si, dupa ce a simtit adierea a doua feluri de iubire, pleaca impreuna cu Nimeni in Persoana « aici, unde marea s-a sfarsit si pamantul asteapta ». Tocmai am citat ultimele cuvinte ale romanului. Asta inseamna ca v-am dezvaluit  cel mult a zece mia parte dintre cuvintele memorabile ale acestei carti. Scrisa de un laureat Nobel.

Un alt laureat portughez al premiului Nobel, Egas Moniz, l-a tratat pe Pessoa de « nevroza ». Spun asta pentru ca unii psihiatri l-au catalogat (retrospectiv) pe Pessoa ca suferind de schizofrenie paranoida. Egas Moniz a luat Nobelul tocmai pentru descoperiri in domeniul tratarii chirurgicale a unor forme de schizofrenie.  Deci nu poate fi suspectat de ignoranta atunci cand a pus diagnosticul de nevroza. In plus, Pessoa insusi se declara … isteric:

« Incep cu partea psihiatrica. Originea heteronimilor mei se situeaza in tendinta profund isterica ce ma caracterizeaza. Daca as fi fost femeie […], fiecare poem de Álvaro de Campos (cel mai isteric dintre istericii care se afla in mine), ar fi constituit o adevarata alarma pentru vecini. Dar sunt barbat – iar la barbati isteria ia mai cu seama forme mentale; asa ca totul se sfarseste in liniste si poezie… »