Fericirea e din familia întâmplării


Citite azi în România literară:

1. « Să fii fericit înseamnă să fii norocos (în engleză happines are aceeaşi rădăcină ca to happen sau perhaps). »

(M-am plictisit de cărţi despre oameni  obişnuiţi – interviu cu James Meek)

2. « Oamenii noştri politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor ceea ce în franceză numim « elemente de limbaj », iar asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile sub semnul întrebării; echipa lor de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste « elemente de limbaj » – ce seamănă, într-adevăr cu clişeele ori cu limba de lemn -, care sunt atât de consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul de a gândi »

(Mă consider o pesimistă energică – interviu cu Julia Kristeva)

3. »Dar mormântul gol de la Hurezi/ Ţine ceru-n ţară de călcâie »

(Imnul lui Constantin Brâncoveanu de Ioan Alexandru, citat de Ion Pop în Brâncovenii în « imnele » lui Ioan Alexandru)

4. « 23 martie 1982, Craiova

L-am întâlnit, pe strada din spatele Comitetului Judeţean, pe Marin Sorescu. Era, ca niciodată la Craiova, singur. Păşea cam « în dorul lelii » şi părea abătut.

Când şi-a lăsat să-i fie strânsă mâna chircită, ca o frunză uscată, am văzut că era tulburat, de nu cumva speriat.

În felul lui bâlbâit şi nehotărât, care enervează pe mulţi, nu şi pe mine – fiindcă ştiu că e semnul geniului poetic – mi s-a plâns de ce păţise la Teatrul din Craiova cu piesa Există nervi.

O dată sau de două ori s-a uitat în spate, în timp ce încerca cu poticneli, interjecţii şi începuturi timide de înjurături să exprime o uimire furioasă.[…] E furios pe cei care ieri îl elogiau abuziv, în stilul jegos, oltenesc, şi care azi, la vizionare l-au înfierat cu sete: primarul, primul-secretar, secretarul cu propaganda, un anume Marinescu, activist şi profesor, câţiva haidamaci gălăgioşi şi vehemenţi din grupul de « tovarăşi muncitori ».

Cineva din Bucureşti îi şoptise că pe adresa Ministerului Culturii fusese expediată o scrisoare indignată, un denunţ oficial, redactat de însuşi securistul teatrului, temutul tovarăş Vâlceanu. Era semnată « un soldat al partidului ».

24 ianuarie 2011

Dacă ar fi avut tăria să se lase, ca să ne exprimăm în spiritul lui, un pic crucificat sau « trecut prin ţepi », şi dacă s-ar fi auzit că un scriitor de talia lui e hăituit de autorităţi, dacă ar fi devenit un caz internaţionalizat şi un subiect de presă, numele lui Sorescu ar fi contat astăzi în lume. Şi cine ştie dacă nu s-ar fi împlinit visul nobeliar al scriitorilor români.

Nu avea însă stofă de martir, nici cine ştie ce vigoare psihică, deoarece biruinţele, prestigiul câştigat în timp, locul validat în istoria literaturii române, îl făcuseră dependent de ovaţii. S-a simţit uşurat şi fericit când Păunescu, mobilizat de câţiva scriitori prieteni, a pus o vorbă bună unde trebuia, scoţându-l dintr-o situaţie care părea, doar părea, teribilă. Lăsându-se « salvat » de Păunescu şi de partid, şi-a pierdut aplombul, a devenit un ins de plastilină şi aşa a rămas până la sfârşitul regimului, mulţumit că scăpase uşor. La doar două luni de la apogeul dramei, era în drum spre Festivalul de poezie din Mexic. Îşi relua astfel călătoria spre glorie, fără să realizeze că momentul în care i se făcuse acel bine îl despărţise de o mare şansă. »

(Eugen Negrici – Însemnări)

La Brâncoveanu şi Există nervi voi reveni.

Cartea săptămânii (XIII)


img071Personaje cu nume romane (Septicius Clarus, Vespasian, Crispus) se misca intr-un decor postmodern in care isi fac loc doar doua denumiri geografice actuale (speciale pentru autoare) – Parisul si Marea Neagra.

Alegoria lupilor atacand Santa Barbara se petrece la acest Pont Euxin unde Ovidiu si-a scris Tristele – Ovidiu care este una dintre referintele constante ale Profesorului (Septicius Clarus), si ale carui Metamorfoze furnizeaza pretextul literar al romanului Juliei Kristeva.

Barbaria se dovedeste a fi interioara, nu exterioara. Barbarii nu sunt la porti ci bine inserati  in banalitatea cotidiana. Banalitate a raului.

« Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent al cotidianului care te face sa-ti fie rusine desi in secret iti place – dar chiar este atat de secret? Secretul banalitatii este un jeg psihic, psihicul ca o excretie de negandit. Murdareste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti, nu te bate, nu te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, razbunator, pune un lup, mascheaza-te, strecoara-te, fii realist – stii unde duc iluziile -, pierde-ti iluziile. »
Disparitia ultimului martor al raului inseamna oare ca nu exista crime?  Ca exista doar lupii si nimicul?
Presupune ca esti anonim: e ca si cum ai spune ca esti nimeni. Se poate comite o crima impotriva nimanui? Va intreb. Necunoscutul a fost candva enigmatic, divin sau stiintific. Astazi, la Santa Barbara, necunoscutul este punerea in scena a unei non-crime. Cand nu sunt lupi, oamenii sunt nimeni. Asa ca pot fi morti, moartea nimanui, dar nu exista crime. Nici o neliniste, angoasa, cerere, proces, nimic nu misca, totul este suspendat in fata Anonimului.