Admiraţii(18): Cu Vera spre Paris pe drumul Brăilei


Par cette nuit tombante de début d’avril, le hameau de Baldovinesti, situé à environ cinq kilomètres de Braïla, fêtait le premier jour de la résurrection du Christ. Dans toutes leurs cours, les paysans allumaient des moyettes de roseau sec ; partout de joyeux coups de fusil retentissaient, hommages rustiques orthodoxes rendus à la mémoire de celui qui fut le meilleur des homes. (Panaït Istrati – Oncle Anghel)

În seara aceea de început de aprilie, cătunul Baldovinesti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui. Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat; de peste tot răsunau focuri de puşcă – închinăciuni creştin-ortodoxe aduse de sătenii noştrii pomenirii  aceluia care fu cel mai bun dintre oameni. (Panait Istrati – Moş Anghel)

Cred că era în ultimul trimestru din clasa a VII-a când Vera mi-a dat să citesc Oncle Anghel. Mi s-a părut fabulos să citesc despre un sat românesc în franceză.

Vera era profesoara de franceză si, evident, nu-i spuneam decât în mintea mea Vera. Aveam, totusi, o relatie specială.

Dându-mi să citesc Panait Istrati, Vera mi-a dechis universul lecturii in limba franceză, dar si o alta perspectivă asupra României. In lungii ani 80, in care propaganda se înstăpânise asupra limbii române, am avut posibilitatea de a citi carti in franceza gasite prin anticariate; iar faptul că Panait Istrati a scris despre tărani români in limba franceză m-a făcut să simt artificialitatea acelei propagande nationaliste ieftine care proiecta o Românie închisă in sine.

În clasa a VIII-a am mers la olimpiada de franceză. Desi lucrarea nu era cea mai bună (nici pe departe!), Vera a tinut sa citească partea de compunere a lucrării la ora de franceză de la clasa noastră. Tema era « Mon pays »; nu folosisem deloc textele din manual despre minunatele realizari ale socialismului, ci alcătuisem destul de usor o fantezie pe tema semnificatiei culorilor din steag. Cuvintele franceze care descriau România tărănească îmi veneau uneori  din Istrati, iar cuvintele pentru simbolurile României moderne din niste scrisori in franceză ale pasoptistilor, găsite prin subsolurile unor editii critice.

Imi e greu să îmi inchipui o Românie străină de limba franceză. Imi pot închipui Oltenii sau Moldove doar în româneste, dar nicio Românie fără franceză. Iar când am citit Război si pace mi s-a părut firesc să aud personajele lui Tolstoi vorbind mai mult în franceză în prima sută de pagini. Pe Vera o auzeam rostind multe dintre aceste replici. Cu aer slav, dar fără urmă de accent.

Asa cum v-am mai spus, am iubit-o pe Vera. Cu acel fel de iubire care ar putea fi descrisa mai bine cu o combinatie de cuvinte aproape imposibilă: admiratie caldă.

Croque-monsieur


Gândindu-mă la lungul şir de oameni care m-au învăţat ceva, mă opresc de fiecare dată ceva mai mult asupra celor care au reuşit să îmi stimuleze capacitatea de admiraţie şi gustul pentru bucuriile simple.

Nu văd de unde aş putea începe mai bine această serie de poveşti cu mentori decât cu profesoarele mele de franceză din şcoala generală. Pe una dintre ele am iubit-o (e prima oară când o recunosc public!), dar voi începe cu cealaltă, care mi-a făcut cunoştinţă cu limba franceză în aşa fel încât să rămân un admirator pe viaţă al acestei frumuseţi.

Doamna Popescu ne-a fost profesoară din clasa a II-a până în clasa a IV-a. Zâmbea rar, dar se enerva şi mai rar. Părea realmente interesată de ce spuneai, te trata cu un respect real. Ne corecta pronunţia de fiecare dată când greşeam, cu un ton neutru, parcă pentru că a arăta că e important să corectăm greşelile, dar că e normal să greşim. Eu eram încântat atunci când reuşeam să termin de citit paragraful doar cu o greşeală sau două, pentru că primeam, pe lângă un « très bien », o privire aprobatoare care dura parcă o secundă în plus.

Îmi amintesc foarte bine de ziua în care i-am spus mamei că vreau să facem un croque-monsieur. Era o lecţie din cartea de franceză în care era descrisă reţeta pentru acest tip de sandvici cald, cu două feluri de brânză, două feluri de şuncă şi trei felii de pâine. Eram atât de entuziasmat de idee pentru că în acea zi doamna de franceză nu mă corectase nici măcar o dată şi chiar avea pe faţă un zâmbet când mi-am ridicat ochii de pe foaie. Mult mai târziu am avut bănuiala că zâmbetul era, poate, măcar în parte, o consecinţă a faptului că în text apărea de multe ori silaba crrrocantă, şi nu trebuia să fac eforturi pentru a rrîi ca la Paris – îmi ieşea natural!

Lăsând gluma la o parte, îmi şi doream foarte mult să pronunţ exact aşa cum pronunţa doamna, şi nu mă refer numai la silabe şi accente ci şi la mimică şi tonul vocii. Faptul că am început mai degrabă să « aud » decât să « văd » limba franceză a avut şi o consecinţă cu totul neaşteptată.

S-a întâmplat că am lipsit vreo săptămână de la şcoală şi a trebuit să citesc lecţiile din manual. Nu au fost probleme în afară de … matematică. Materie la care nu avusesem până atunci nici cea mai mică problemă. Nu trebuise nici măcar să deschid vreodată manualul decât la paginile de exerciţii, daca aveam teme de acolo. Altminteri, lecţia o prindeam din clasă. Am reuşit să fac tema, cumva mecanic, dar aveam sentimentul că nu înţeleg ce înseamnă. Mama, fiind profesoară de matematică, m-a întrebat ceva în legătură cu tema (voia să vadă dacă am înţeles) şi, pus în situaţia de a spune ceva cu vorbe, nu scriind mecanic după o regulă care îmi rămânea obscură, nu am reuşit să răspund (dar, de fapt, chiar şi întrebarea mi se părea că nu seamănă cu ce citisem în carte). Am mărturisit că pur şi simplu nu pot să învăţ după cartea de matematică, mi-a explicat mama ce era de explicat şi totul a revenit la normal.

Dar manualele de matematică în limba română mi-au rămas străine pentru toţi anii de şcoală generală (au mai fost doar două situaţii în care a fost nevoie să citesc în manual, cam cu acelaşi rezultat). Am avut şansa să descopăr (printre materialele didactice ale mamei) o serie de manuale franceze pentru gimnaziu. Am constatat nu numai că înţelegeam ceea ce citeam, ci şi că limba aceea părea făcută pentru a da viaţă raţionamentelor. Materia era organizată simplu, formulările îmi erau clare, aplicaţiile îmi spuneau ceva. Dar ceea ce conta realmente era că « auzeam », nu citeam, acele rânduri în franceză; era ca şi cum un profesor mi-ar fi predat acele lecţii.

Şi mai e o imagine interesantă care îmi vine în minte în seara asta în care muşc încet dintr-un croque-monsieur. Eu, citind o biografie a lui Napoleon; de fiecare dată când apare Josephine de Beauharnais, mi-o închipui cu tenul alb şi părul negru; de fapt, e chiar doamna de franceză, iar Bonaparte e un elev de clasa a patra căreia ea îi corectează cu o bunăvoinţă seniorială accentul corsican.

Am acceptat mai târziu că Josephine avea ten creol şi păr castaniu, dar Napoleon nu a reuşit să treacă de clasa a patra şi să primească vreodată  un « très bien » şi un croque-monsieur în aceeaşi zi.