Nu gândim niciodată într-o limbă străină


Silabe mi se strâng în piept
Străine, fără să mă-ntrebe,
Neiertătoare şi superbe.
Nu mă mai mir. Ascult, aştept,
Număr cum picură rar, reci,
Îndepărtat ca dintre stele,
Din rotunjirea gurii mele
Moartea şi viaţa mea de veci.

(Ana Blandiana – Silabe)

Ieri a fost  Ziua  Limbii  Române. Majusculele de o zi sunt o slabă compensaţie  pentru neglijarea de fiecare zi.

Cuvintele modelează gândirea. Abia mult mai târziu şi mult mai rar gândirea creează cuvinte. Unii spun că ajungi să vorbeşti bine o limbă straină atunci când gândeşti în acea limbă. Eu aş zice că din momentul în care gândeşti în acea limbă, ea nu mai este o limbă străină.

Unele cuvinte sunt călătoare altele sunt sedentare. De exemplu, cuvintele care denumesc mâncăruri călătoresc doar dacă pot fi puse în traistă; dacă au nevoie de îngrijiri speciale sau depind de roadele unui anumit pământ, cuvintele care le denumesc rămân pe loc.

Uneori reţeta pleacă departe sub un alt nume. Suedezii mănâncă, de pildă, kaldomar. Nu vă spune nimic, nu-i aşa? Dar dacă v-aş spune că e vorba de carne tocată învelită în foi de varză? Aşadar, suedezii mănâncă sarmale? Nici vorbă! Au luat doar reţeta moldovenească, dar, spre deosebire de moldoveni, nu au luat şi cuvântul turcesc sarma. S-a întâmplat acum trei secole, când, după înfrângerea de la Poltava, Carol al XII-lea al Suediei a rămas la Tighina peste 3 ani, unde a făcut cunoştinţă cu sarmalele pe care le-a introdus apoi în Suedia sub numele “kaldomar”. “Sarmalele” au rămas legate de trăirea  convivială balcanică. Suedezii nu mănâncă “sarmale”, chiar dacă reţeta e aceeaşi, chiar dacă le mănâncă de Crăciun. E alt set mental asociat, altă tip de convivialitate, alt Crăciun.

Dar sunt convins că soldaţii lui Carol al XII-lea gândeau, măcar uneori, “sarma”, nu “kaldomar”, pentru că ei trăiseră patru ierni în ţările sarmalei. Raiaua turcească a Benderului, le fusese adăpost după ani de lupte cu ruşii. Se obişnuiseră atât de bine acolo, încât turcii nu au putut să îi facă să plece decât după o încăierare – si astfel a ajuns până în Suedia cuvântul “calabalâc“(lucruri în dezordine, mulţime de oameni). Pentru acei suedezi “sarma” nu era un cuvânt într-o limbă străină, era de-al lor.

Cuvintele modelează gândirea. Fără cuvinte gândirea se întoarce la forme primare, în imagini.

Cuvintele formează patrii, căci fără cuvinte nu există memorie de lungă durată.

Cum bine zicea Nichita Stănescu: “Limba română este patria mea.” Şi tot el: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă.” Frumos, dar mă întreb dacă Dosoftei ar fi recunoscut ca românesc cuvântul „intim”, din textul de mai sus. Şi nu ştiu nici câţi contemporani îl folosesc în contexte similare – probabil o minoritate.

Nu te naşti într-o limbă, creşti în acea limbă. Luaţi un nou-născut japonez, daţi-i o mamă care să vorbească frumos şi bine româneşte şi el va gândi, vorbi şi simţi româneşte.

Dar ce se întâmplă când limba în care ai crescut nu mai e iarba verde de acasă, ci devine tot mai mult glod şi pământ pârjolit? Ce se întâmplă atunci când nu o mai vorbeşti frumos cu cei din jur?

Admiraţii(18): Cu Vera spre Paris pe drumul Brăilei


Par cette nuit tombante de début d’avril, le hameau de Baldovinesti, situé à environ cinq kilomètres de Braïla, fêtait le premier jour de la résurrection du Christ. Dans toutes leurs cours, les paysans allumaient des moyettes de roseau sec ; partout de joyeux coups de fusil retentissaient, hommages rustiques orthodoxes rendus à la mémoire de celui qui fut le meilleur des homes. (Panaït Istrati – Oncle Anghel)

În seara aceea de început de aprilie, cătunul Baldovinesti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui. Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat; de peste tot răsunau focuri de puşcă – închinăciuni creştin-ortodoxe aduse de sătenii noştrii pomenirii  aceluia care fu cel mai bun dintre oameni. (Panait Istrati – Moş Anghel)

Cred că era în ultimul trimestru din clasa a VII-a când Vera mi-a dat să citesc Oncle Anghel. Mi s-a părut fabulos să citesc despre un sat românesc în franceză.

Vera era profesoara de franceză si, evident, nu-i spuneam decât în mintea mea Vera. Aveam, totusi, o relatie specială.

Dându-mi să citesc Panait Istrati, Vera mi-a dechis universul lecturii in limba franceză, dar si o alta perspectivă asupra României. In lungii ani 80, in care propaganda se înstăpânise asupra limbii române, am avut posibilitatea de a citi carti in franceza gasite prin anticariate; iar faptul că Panait Istrati a scris despre tărani români in limba franceză m-a făcut să simt artificialitatea acelei propagande nationaliste ieftine care proiecta o Românie închisă in sine.

În clasa a VIII-a am mers la olimpiada de franceză. Desi lucrarea nu era cea mai bună (nici pe departe!), Vera a tinut sa citească partea de compunere a lucrării la ora de franceză de la clasa noastră. Tema era « Mon pays »; nu folosisem deloc textele din manual despre minunatele realizari ale socialismului, ci alcătuisem destul de usor o fantezie pe tema semnificatiei culorilor din steag. Cuvintele franceze care descriau România tărănească îmi veneau uneori  din Istrati, iar cuvintele pentru simbolurile României moderne din niste scrisori in franceză ale pasoptistilor, găsite prin subsolurile unor editii critice.

Imi e greu să îmi inchipui o Românie străină de limba franceză. Imi pot închipui Oltenii sau Moldove doar în româneste, dar nicio Românie fără franceză. Iar când am citit Război si pace mi s-a părut firesc să aud personajele lui Tolstoi vorbind mai mult în franceză în prima sută de pagini. Pe Vera o auzeam rostind multe dintre aceste replici. Cu aer slav, dar fără urmă de accent.

Asa cum v-am mai spus, am iubit-o pe Vera. Cu acel fel de iubire care ar putea fi descrisa mai bine cu o combinatie de cuvinte aproape imposibilă: admiratie caldă.

Autobuzul care nu a putut trece peste limba română


Doar femeia

de Dumitru Matcovschi

Mai regină decât floarea
doar femeia poate fi.
Mai adâncă decât marea
doar femeia poate fi.
Mai înaltă ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amară ca pelinul
doar femeia poate fi.
Mai frumoasă decât viața
doar femeia poate fi.
Mai deşteaptă ca povața
doar femeia poate fi.
Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplită ca blestemul
doar femeia poate fi.
Mai aproape decât dorul
doar femeia poate fi.
Mai de şoaptă ca izvorul
doar femeia poate fi.
Mai de-april ca primăvara
doar femeia poate fi.
Și mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.
Iubeşte-mă, bărbate şi mă înveşniceşte,
dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.
Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi
căldura cea de taină a focului din vatră.

Dumitru Matcovschi s-a născut pentru a fi poet. Îmi amintesc şi azi uimirea mea când, în august 1991, răsfoiam, într-o librărie din Chișinău, o carte în grafie chirilică – Soarele cel mare (de fapt, Сoapeлe  чeл  мape). O limbă română frumoasă și limpede izvora de sub acele litere. Pe care nu le-am mai perceput de la o vreme ca străine, pentru că era ca si cum as fi citit în limba vechilor pisanii de biserici.
Dar pentru Dumitru Matcovschi grafia chirilică era grafia ocupantului. Si i-a fost dat acestui poet neoromantic să fie în linia întâi pentru apărarea limbii române. Să nu vă gânditi că « linia întâi » e o metaforă. Nu. Dumitru Matcovschi trebuia eliminat fizic pentru că declanşase, în 1988,  ofensiva pentru limba română în revista Basarabia. Un autobuz fără pasageri l-a lovit în plin în ziua de 17 mai 1989. Dar Soarele cel Mare a fost de partea poetului, care a iesit după cinci luni din comă si a mai trăit 24 de ani pentru limba română. „Şi nu uita că moartea,/ Oricât ar sta la pândă,/ Tot Soarele cel Mare/ Răsare cu izbândă”. Deja scrisese asta, iar autobuzul securitătii n-a avut nicio putere în fața unei puteri mai mari.

 

 

Graiul andaluz al limbii române


– De unde sunt portocalele? îl întreb pe proprietarul şi vânzătorul de weekend al minimarketului, care deja era pregătit să mă ajute.

– Din Spania! zice, şi, deşi nu a stâlcit nicio vocală, îmi sună ca şi cum ar fi spus « de España » – « i »-ul e mai sonor, « s »-ul e uşor aspirat iar Spania are două silabe. În plus, se uită direct în ochii mei când spune « din Spania », ca şi cum m-ar asigura că a crescut cu portocalele astea, ca şi cum mi-ar zice « sunt mere de la noi, de la Domneşti ».

– Din Spania! mai zice o dată, şi de data asta chiar îmi sună în cap ca « De la noi, din Spania ».

În Cosmos, dincoace de Prut


Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în România Mare şi a trăit pentru ca limba română să se păstreze până la Nistru. A avut un vis:

Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul ».

Plină i-a fost viaţa şi de moarte i-a fost milă, cum zice chiar poetul:

Nu am moarte cu tine nimic
de Grigore Vieru

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Iar epitaful, pe care singur şi l-a ales, e simplu şi grav ca tot ce a scris: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“. Iarbă sub paşii a milioane de români care au învăţat a citi româneşte pe abecedarul Albinuţa.