Un roman cum nu mai avem altul


ligia ruscuRomanul « O dimineaţă la vânătoare », de Ligia Ruscu, e senzaţional. A apărut în vara aceasta şi se poate spune că este un dublu debut – al autoarei (care, la 47 de ani, intră în literatură cu o lovitură de maestru) şi, deşi vi se va părea poate nerezonabil ce zic, eu zic că avem de-a face cu primul roman istoric adevărat din literatura română (mi-ar plăcea să îmi daţi contraexemple, abia aştept să comentăm după ce citiţi cartea!).

Primul titlu care mi-a venit în minte pentru această postare a fost « Balzac, Stendhal şi Agatha Christie » (şi îmi părea rău că nu mai rămânea loc şi pentru Dumas). Am văzut apoi că un comentator mai avizat (Ovidiu Pecican, în revista Apostrof) ajunsese la aceeaşi concluzie: că Ligia Ruscu combină ingenios în scrisul său tuşe din aceşti patru mari în genurile lor, reuşind totuşi să-şi contureze un stil propriu; ba mai adaugă Ovidiu Pecican, pe bună dreptate, şi un buchet de autoare britanice (din care proza Ligiei Ruscu nu se inspiră, ci al căror aer îl respiră). Fiind eu un mare fan Jane Austen, m-am mirat că nu mi-a venit în minte numele, deşi îi simţisem mireasma de flori de câmp. Dar să vă las să citiţi un fragment din cronica mentionată (fragment care include şi o lovitură de maestru – a criticului, de data asta):

« Familie, chiverniseală, preocuparea pentru un testament a potenţialilor moştenitori, călătoria la un conac boieresc de la ţară sunt elemente ce pot fi regăsite şi la Jane Austin, şi la surorile Brontë, şi la Daphne du Maurier, deşi cea care scrie nu aparţine unei tradiţii literare anglo saxone, ci propriei noastre literaturi. […]Textul ei nu are nimic din romanul burghez, „proustian“, al Hortensiei Papadat Bengescu, şi nici din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, după cum nici din stilul aventuros şi alert al Ursitei lui Hasdeu. Te duce cu gândul mai degrabă la stendhalism şi balzacianism, la Al. Dumas tatăl chiar, cel din naraţiunile de fundal, din povestirile contemporane acestuia, explorând o versiune de romantism echilibrat, o alianţă a lui cu un anume realism istoric. Naraţiunea liniară, fără meandre şi surprize de anvergură, care să răstoarne perspectiva, captivează şi poartă mai departe cititorul, către deznodământul unei poveşti de dragoste ce se împleteşte şi din tatonări aşa zicând criminalistice. Dar, remarca o persoană avizată, cea mai potrivită trimitere culturală pentru ataşamentul dintre Sofia şi Receanu rămâne cea referitoare la Scarlet O’Hara şi Rhett Butler din faimosul roman al Margretei Mitchell, Pe aripile vântului. Să fie vorba despre o influenţă insidioasă şi rămasă ascunsă chiar şi pentru autoare? Ori despre pariul unei replici româneşti? Cert este că O dimineaţă la vânătoare – titlu ce aminteşte de Dramă la vânătoare de A. P. Cehov – se recomandă ca o lectură agreabilă şi recompensantă. »

Sunt tare curios cine e « persoana avizată » care i-a sugerat lui Ovidiu Pecican trimiterea la Rhet Butler. În timpul lecturii nici măcar n-am mirosit apropierea Alexandru Receanu – Rhett Butler, dar acum mi se pare izbitoare asemănarea. Pe Scarlett O’Hara nu o prea recunosc. Mostre de Cehov sunt câteva (scenele cu boierul Bălteanu, sau cea a chefului de la colonelul Gribovski), dar, în ansamblu, romanul Ligiei Ruscu e mai degrabă tolstoian (deşi aş spune că Război şi Pace, în ansamblu, e un roman istoric mult mai diluat cu filozofări decât O dimineaţă la vânătoare).

Lectura e agreabilă şi captivantă. Nu e ca şi cum aş spune că e o carte « drăguţă », călduţă. Repet ce am spus în titlu: e un roman cum nu mai avem altul. Care ar trebui avut în vedere de profesorii de limba română pentru al pune în fruntea recomandărilor atunci când vor să stimuleze cititul folosindu-se de plăcerea lecturii.

Şi ar trebui avut în vedere de profesorii de istorie atunci când vor să trezească interesul pentru istoria României (am uitat să va spun că Ligia Ruscu o diletantă în literatură, ca profesionistă cercetează şi predă istoria antică la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj), mai ales că romanul recreează atmosfera din Ţara Românească în perioada anilor « 30 ai secolului XIX (dar cu frecvente trimiteri la perioada 1806-1812, sau la « zavera » de la 1821 – cea care era descrisă în manualele din anii naţional-comunismului ca « revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu »), epocă prin care se trece « pe repede înainte » la orele de istorie (asta dacă se trece vreodata prin ea!). E o perioadă de tranziţie (în toate: în îmbrăcăminte, în bucătărie, în limbă, în alfabet ş.a.), dar e chiar tranziţia din care se naşte România modernă.

Avem în literatura română fantezii istorice (Sadoveanu fiind exponenţial pentru acest gen care a fost catalogat abuziv ca roman istoric) şi avem reconstituiri de atmosferă pentru intrigi amoroase, poliţiste sau psihologice proiectate în trecut. Roman istoric adevărat pănă în anul graţiei 2014 nu s-a scris. Acesta e primul. Şi, întâmplător sau nu, începe cu începutul: vremea bunicilor şi străbunicilor României moderne.

Şi mai e un mare merit în venele de istorie din acest roman: autoarea reuşeşte să de la o parte pâcla ideologiilor ulterioare şi să ne dea o versiune la dimensiunea umanului, ca şi cum te-ai întoarce de-adevăratelea cu mintea la 1832 si n-ai şti nimic din ce va urma, cui i-a dat şi cui nu i-a dat istoria prim-planul în deceniile care au urmat.

Constat că nu sunt atât de aberant pe cât credeam cu ideea că O dimineaţă la vânătoare e singurul roman istoric scris vreodată în limba română. Zice Cosmin Ciotloş în România literară:

« Nu fac statistică aici, dar merită subliniat că într-un fel, O dimineaţă la vânătoare vine să umple nişte goluri. Unul e cel de perspectivă, reconstituirile neideologizate de epocă şi de imaginar colectiv fiind, cum am văzut, deficitare. Celălalt se referă strict la perioadă. Dacă parfumul fanariot a aprins curiozitatea prozatorilor români (ca şi frenezia revoluţionară paşoptistă), dacă balcanismul i-a cucerit pe destui (de toată mâna), despre tranziţia aceasta, despre deceniile în care Ţările Române se reoccidentalizează sub presiunea modelului francez şi cu sprijin rusesc nu s-a prea scris nimic valabil. Pe acest fundal, o serie de întâmplări de tip policier (declanşate de un accident cinegetic, care se dovedeşte a fi o crimă) nu e numaidecât o găselniţă, cât un fapt ce ţine de stilistica epocii. N-am să stric, deci, plăcerea cititorilor, devoalând făptaşul şi urmărind raţionamentele detectivistice din roman. »

Vă las şi eu să savuraţi deliciile stilistice, detectivistice şi istorice etalate în acest roman de excepţie (în sensul cel mai propriu al cuvântului). Mai adaug doar o prezentare TV concisă şi precisă, marca Dan C. Mihailescu – aici.

Cuvinte încrucişate (5): Împărăţia şi pribegia


gasp

ORIZONTAL

1. Gaspar, Melhior, Baltazar, de Michel Tournier, e o carte care se citeşte uşor, ca o poveste. Şi e la fel de profundă ca poveştile cele mai bune.

« Voiam să mă ridic când, deodată, o boare înmiresmată a trecut printre ramurile de terebinţi. Apoi, imediat, a izbucnit uimitor de aproape tânguirea singuratică a unui fluier de păstor. Muzica intra în mine cu o nespusă tristeţe.

– Cine? am întrebat.

– E Satana care plânge privind la frumuseţea lumii … »

2. Ploi oblice 3. Radion Chiaburu, unul dintre elevii uimitoarei Clasei Palatine, a plecat recent dintre noi. 4. A fost vândută se ţarul Alexandru al II-lea pentru 7 milioane de dolari. 5.Sănătos = normal? 6. Comună franceză  în apropiere de St. Guilhem-le-Desert.

VERTICAL

1. Poiana Lupului amator de jazz. 2. Insula Zânei Morgana 3. Liniştiri chimice. 4. Desparte albul în culori.

5. Filmul săptămânii e Ašoka . M-a atras aerul de poveste, am dat pe repede înainte la cântările prea lungi, am fost frapat de originea militară a cuvântului şatră şi am fost izbit din când în când de alternanţa intre replicile cool şi perlele veritabile de poezie şi filosofie indiană.

6. Funcţii excretoare. “Ce murdărie este această banalitate, reziduu permanent al cotidianului care te face sa-ti fie rusine desi in secret iti place – dar chiar este atat de secret? Secretul banalitatii este un jeg psihic, psihicul ca o excretie de negandit. Murdareste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti, nu te bate, nu te abate, nu aspira, nu inspira, fă-te mic, viclean, razbunator, pune un lup, mascheaza-te, strecoara-te, fii realist – stii unde duc iluziile -, pierde-ti iluziile.” O metodă de spălare bazată pe dragoste, prezentată pentru nepotul unui rege deloc banalaici.

Cuvinte încrucişate (4): Roşu şi negru


flandra1 Cartea săptămânii este Drumul Flandrei de Claude Simon.

5 Să omori o pasăre cântătoare (To kill a mockingbird) este filmul săptămânii – filmul aici

1 Porunca a şaptea: fură ceva mai puţin e un titlu foarte actual al unei piese de Dario Fo

2 Lachrimae Caravaggio e un spectacol pe care l-am descoperit datorită prezenţei recente a lui Jordi Savall în România.

3 Catone in Utica de Leonardo Vinci va fi reprezentată în 2015 la Bucureşti (informaţia am luat-o de aici); mi-ar plăcea să-l aud pe Fagioli.

7. Un răspuns personal, afirmativ, noniritativ, direct şi actual e un răspuns asertiv (vezi formula PANDA aici)

Cuvinte încrucişate (1): Piste false


Pe plajă la Rimini am redescoperit gustul pentru cuvinte încrucişate. Şi cum unii dintre cititorii acestui blog m-au întrebat ce se întâmplă cu filmul şi cu cartea săptămânii, ele vor veni împreună într-un rebus săptămânal în care voi pune şi alte gânduri pe o temă dată.

rebus

1 Cel mai mare … traducere şi adaptare de Paolo Coelho după un eseu teologic de Henry Drummond

Aproape toată lumea, în acest moment, merge pe o pistă falsă pentru a ajunge la casa Fericirii. Se gândeşte prea mult la a avea şi a primi, la a etala, la a cuceri, la a fi cândva servit de alţii. Asta e ceea ce majoritatea persoanelor numesc realizare.

Realizarea e însă a da şi a servi. Cel care doreşte să fie mai mare între voi, a zis Hristos, acela să-şi servească aproapele. Oricine vrea să fie fericit trebuie să-şi fixeze în Dragoste întâlnirea sa cu viaţa. Restul nu are importanţă.

………………..( mai multe fragmente aici)

Voiam să citesc ceva în portugheză şi am dat peste această cărticică. E bună şi frumoasă de la un cap la altul.

1 Senhora do Tejo e un fado de saudade, sau, cum ar zice românul …

Tot citind în portugheză mi s-a făcut dor de Lisabona. De Tejo, de Rossio, de Oriente, de Belem… Am adăugat Senhora do Tejo  la rubrica Fado

2 O eră întoarsă pe dos! sau Solare fără pământ!

Am pus la rubrica Admiraţii un text – Oamenii pământului – despre pământ şi ţărani care au ţinut drumul drept în era întoarsă pe dos.

3 Izvorăşte tandru din comedia lui Tudor Muşatescu, Visul unei nopţi de iarnă.

Tocmai am văzut (de două ori chiar, că e scurt şi e frumos lucrat) filmul din 1946, în regia lui Jean Georgescu. Am fost uimit să constat cât de diferită e atmosfera faţă de cea din piesa adaptată pentru televiziune în 1980. Revăzând şi versiunea din 1980, am constatat abia acum că personajele, costumele şi decorurile aveau izul ideologic al epocii ceauşiste. Şi sunt aproape sigur că nu au fost indicaţii exprese de la cenzori pentru taiorul cu en-coeur al Margaretei Pogonat, pentru jocul foarte « tovărăşesc » al lui Matei Alexandru în rolul valetului Manole sau pentru decorul de sufragerie de bloc în casa părinţilor tinerei Doruleţ. Pur şi simplu noi, oamenii anilor 80, nu prea ne mai puteam imagina în asemenea detalii concrete viaţa din anii « 30.

Filmul lui Jean Georgescu e perfect comparabil cu filmele americane ale epocii. E dinamic şi are mult mai multe nuanţe decât ecranizarea cu Florin Piersic şi Rodica Mandache (care joacă bine, dar, din păcate, pe un text pe care nu-l mai pot înţelege, nici ei, nici spectatorii lor). Urmărind filmul din 46 aproape că te miri tot timpul că actorii vorbesc româneşte. Vizionare plăcută!

2. … Regelui – o emisiune pentru recuperarea memoriei şi pentru pregătirea conştientă a viitorului.

A început un nou sezon din Ora regelui. Şi a început bine – mai mult conţinut de actualitate şi o oră mai bună de difuzare (sâmbătă la ora 15). Puteti urmari ediţia 111 aici; mi-a placut de la cap la coadă, dar dacă aveţi doar puţin timp vă recomand în mod special minutele 10-13 (despre Regina Ana) şi 37-41(despre Domeniile Coroanei).

3. … Publica – aşa au definit romanii modul de gestionare a statului după alungarea lui Tarquinius Superbus

Res Publica înseamnă, pur şi simplu, treburile publice. Republica Romană a durat peste 400 de ani, dar trebuie precizat că nu avea preşedinte, nici nu organiza alegeri directe pentru cei doi consuli, care erau gardienii statului pentru un mandat comun de 1 (un) an! Nicio republică în care preşedintele e ales prin vot direct nu a durat ca stat de drept mai mult de 50 de ani!

Pentru că a început (iar!!!) campania electorală pentru prezidenţiale, am început şi eu o anticampanie pe blogul Contra republicii minciunii: Regatul României; în prezent, rulează pe blog serialul 14 impostori pentru Cotroceni, având ca personaje principale pe Don Vito şi pe Herr Klanni, pe Şerifa Momaca şi pe Madam Eluda, pe Domnu Dan şi pe Mister Melteo, pe Cornelius Romanus şi pe Szekely Hunk …

Alegerile prezidenţiale sunt false alegeri, cu rezultat cunoscut: un impostor în fruntea unui pseudostat. Republica prezidenţială postcomunistă, ca şi republica ceauşistă (Ceuşescu fiind, de altfel, creatorul funcţiei de preşedinte al republicii), ca şi republica sovietică, este o pistă falsă.

Scepticul Gheorghe, Gavril necredinciosul şi ateul Iosif


Gabriel Garcia Marquez a murit, la 87 de ani, într-o joi. Joia Mare de anul acesta. « Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e frică de El ». De asta i-am zis Gavril necredinciosul. Sunt oare mai credincioşi cei care zic invers (şi sunt aşa de mulţi!) – « Cred în Dumnezeu, dar nu mi-e frică de el »?

José Saramago a murit, la 87 de ani, într-o vineri. S-a declarat tot timpul ateu. Spunea că raiul şi iadul sunt doar idei in mintea noastră. Dar cei care nu au nici raiul, nici iadul prezente în minte, sunt mai aproape de credinţă decât ateul Iosif?

Jorge Luis Borges a murit, la 87 de ani, într-o sâmbătă. El îşi imagina raiul ca o bibliotecă. « Aş vrea ca raiul să existe, chiar dacă locul meu ar fi in iad ». Dar mai e o parte, mult mai rar citată (dintr-un interviu acordat în anul morţii sale, 1986): « Aş vrea ca raiul să existe pentru cei care cred în rai ». Nu e frumoasă această rugăciune a scepticului Gheorghe pentru cei ce cred? Şi oare sunt mai credincioşi decât el cei care vor iadul pentru ceilalţi?

În ziua Coborârii la Iad, îngăduiti-mi o rugăciune pentru necredincioşi.

Mă rog, Doamne, pentru scepticul Gheorghe, cel care s-a rugat pentru noi credincioşii.

Mă rog pentru ateul Iosif, care a luat foarte în serios minunile iubirii făcute prin Isus Hristos şi care s-a împiedicat de noi, Doamne, atunci când a zis « Cum poate face un credincios răul? ».

Mă rog pentru Gavril necredinciosul, cel care nu a luat în deşert numele Domnului şi n-a îndrăznit să-şi spună credincios, ci doar pe jumătate credincios (« necredincios cu mintea, credincios cu inima »).

Dau mărturie, Doamne, că şi aceştia trei m-au dus mai aproape de  Tine. Şi mă rog şi pentru mine, Doamne, că doar Tu ştii dacă e mai aproape de Tine credinţa mea sau necredinţa lor.

Flori, fete, filme şi alte ficţiuni (7): Nişte balcanici


Vladimir Ulianov (Lenin) a locuit peste drum de Cabaret Voltaire. Probabil că a jucat şah cu Tristan Tzara. Până când serviciile secrete germane  au hotărât că e timpul să mai dea o lovitură Rusiei. Arma mortală era chiar Lenin. Afişul dada apartine grupului berlinez. Aşadar, soluţia şaradei era Elveţia – Rusia – Lenin. Mulţumesc celor care au răspuns (atât de repede şi bine!) şi le semnalez un indiciu pe care l-au trecut cu vederea: portretul lui Erasmus din Rotterdam, pictat de Hans Holbein cel Tânăr. Tabloul se află la Basel, acolo unde Dostoievski a facut o criză de epilepsie în faţa unei alte opere a aceluiaşi pictor: Christ în mormânt.

Dar să trecem la enigma de azi.

1. Floarea este primula (Primula veris).

Med en primula veris În pacea păduriiPutereaSoareluiToate de la acelaşi Autor.

2. Numele fetei este Cecilia.

« Cecilie puse caseta cu cântece de Crăciun interpretate de Sissel Kyrkjebø în walkman. Şi în curând urechile ei sorbeau cu nesaţ acordurile muzicii de Crăciun. După un timp, când îşi scoase casca de pe urechi, ştiu că, acolo jos, ei stăteau la masă.

Mama citea din Evanghelia de Crăciun. Când a terminat de citit, au cântat cu toţii Pace pe pământ« .

3. Filmul este Serenadă în Valea Soarelui.

4.Cartea se numeşte Beatles, şi fiecare capitol se construieşte pe ritmul unei piese, care dă şi titlul capitolului.Primul se cheamă I feel fine.

« La ultima compunere luasem Satisfăcător. Dar pe aia mi-o făcuse tata. Hobby-ul meu. A lui a fost ideea ce să scrie, bineînţeles, despre timbre, deşi aveam numai două triunghiulare din Coasta de Fildeş. Tata a luat Satisfăcător. Apoi mi-am mai acordat o şansă. Am pus o rezervă nouă în stilou şi-am început să scriu cu cerneală. Nu mai era cale de întoarcere. Mă furnica pe spate, încordarea mă făcea aproape genial. Mai întâi aveam să închei şcoala generală şi apoi voi face liceul. Pe urmă aveam să studiez medicina ca să mă fac medic într-o ţară săracă în care să trăiesc şi să mor pentru negrii cei bolnavi. Am reuşit să scriu trei pagini şi jumătate şi-am încheiat cu ceva despre Nansen, dar n-am reuşit să potrivesc prea bine Polul Nord cu negrii, şi-apoi mi-a venit ideea c-ar fi trebuit să amintesc de Albert Schweitzer, dar era deja mult prea târziu. »

De data aceasta sunt trei cuvinte-indiciu care unesc cele patru puncte şi conduc spre solutie. Iar indiciul ajutător pentru soluţie este: nişte balcanici  pentru Europa.

Şi pentru că în cartea lui Jostein Gaarder (pe care v-o recomand cu căldură: e extraordinar de densă şi se citeşte foarte uşor) din care am citat la punctul 2 e vorba de o fetiţă foarte bolnavă, poate vă gândiţi şi la petiţia pentru Regele Belgienilor pe care v-am semnalat-o săptămâna trecută. A ajuns la aproape 200 000 de semnături.

Dear life


nobelJames E. Rothman (Universitatea Yale), Randy W. Schekman (Universitatea Berkley) si Thomas C. Südhof (Universitatea Standford) au primit anul acesta Premiul Nobel « pentru descoperirea mecanismelor care regleaza traficul vezicular, un sistem major de transport in celulele noastre ». Descoperirile lor au dus si la cunoasterea mai buna a modului de transmitere a informatiei intre celulele nervoase.

Progresele in domeniul neurotransmisiei sunt uimitoare. Si mai uimitoare e insa transformarea acestor impulsuri electrochimice in literatura. In frumusete absolut inutila din punct de vedere adaptativ. Cum ajung niste « fraze » biochimice stereotipe si monotone sa se transforme in mesaje imprevizibile si sclipitoare?

De exemplu, in acest inceput pictural al povestirii Dear life de Alice Munro, scriitoarea canadiana care a castigat ieri Nobelul pentru literatura:

Trăiam când eram tânără la capătul unui drum lung, sau poate doar un drum care mi se părea mie lung. Departe, in spatele meu, când veneam de la scoală, si mai apoi de la liceu, era adevăratul oras, cu activitatea sa si cu trotuarele sale si cu luminile sale stradale dupa ce se lăsa întunericul. Marcând limita orasului, erau doua poduri peste râul Maitland: unul îngust de fier, pe care masinile aveau uneori  probleme in a decide cine se da înapoi ca să o astepte pe cealalta, si o punte de lemn care avea din când in când o scandura lipsă, astfel încât puteai privi  în jos de-a dreptul în apa grăbită si strălucitoare. Îmi plăcea asta, dar se găsea întotdeauna cineva care venea si înlocuia în cele din urmă scândura.

Literatura ca limbă moartă


« Literatura riscă să fie părăsită pentru că este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină fată de cea care se vorbește în viata de toate zilele. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, școala a ales calea jargonului specializat și calea demagogiei. Calea jargonului? Se dă elevului o trusă de scule si el abordează textele cu lovituri de figuri de stil si câmpuri semantice. Demagogia? Se pune în programă ceea ce îi intereseaza imediat pe elevi, abandonându-i lor înșile și internetului, iar frumusetea se afundă în totul-e-cultură. […] Vor exista mereu romane de dragoste, dar vor mai exista romane care gândesc dragostea si, mai ales, cititori formati pentru a le primi? »

(interviu cu Alain Finkielkraut pe marginea romanului sau Un coeur intelligent,  in revista Lire, septembrie 2009)

Azi, in ultima zi de vacanta, m-am delectat citind citeva numere un pic invechite. Poate ca totusi literatura si cititorii nu vor disparea. Din acelasi numar din Lire am simtit nevoia sa incerc sa traduc aici cateva versuri.

Fiecare dintre momentele vietilor noastre
ar fi fost fără îndoială perfect
dar e un rău care le leagă
si le strânge în amintire

………………………………………………………..

Aud insinuându-se către arbori
amintiri despre mortile noastre
cât timp ziua nu s-a ridicat
pentru a ne reduce la fericirile noastre

( Jean-Pierre Colombi – Les choses dicibles)

[Il pleut sur Bucarest et l’Europe s’exile…]


Il pleut sur Bucarest et l’Europe s’exile/ comme un ruisseau qui n’ira pas jusqu’à la mer.

(Alain BosquetSonnets pour un fin de siècle, Gallimard, 1980)

Aici puteți citi sonetul Pluie (Ploaie), în care Micul Paris apare chiar în inima (versurile 7 și 8) acestei muzici pluviale, a cărei uvertură se scrie pe cerul piețelor de fructe ale Barcelonei, iar finalul rămâne suspendat deasupra Salamancăi. O traducere a întregului sonet – aici.

Nimic nou sub soare


Cand Umberto Eco lansa, cu mare succes, conceptul de « operă deschisă » (Opera aperta, 1962), trecusera deja mai mult de opt secole din ziua in care Marie, zisa  « de France », îi scria protectorului sau, Henric al II-lea Plantagenet, Duce al Normandiei si Rege al Angliei, in prologul culegerii ei de poeme epice muzicale (lais):


Eco defineste astfel opera deschisa:

« […] autorul oferă interpretului o operă de terminat. El ignoră in ce fel anume aceasta se va realiza, dar stie că va rămane opera sa; la capătul dialogului interpretativ, se va concretiza o formă organizată de un altul, dar o formă al cărei autor rămâne tot el. Rolul său constă în a propune possibilităti deja rationale, orientate si dotate cu anumite exigente organice care le determină dezvoltarea ulterioară. »

Mie mi se pare ca Marie spune acelasi lucru, doar ca mult mai frumos.

In plus, are constiinta clara ca nu spune o noutate, ci face o trimitere care sare in ochi (si rasuna in rime in urechi), la Priscian – un autor care facuse cu sapte secole inainte de timpul Mariei o exemplificase ce inseamna opera deschisa dedicand o scriere ampla primelor 12 (!) versuri din Eneida, scrisa de Virgiliu cu alte cinci secole inainte.

Eco poate fi pus printre redescoperitorii operei deschise. Si ar fi fost bine sa aiba si mai mult succes; poate atunci am fi auzit mai rar prin orele de literatura teribila intrebare « Ce a vrut sa spuna autorul? » Iar sumarul teoriei in versuri de Marie de France acompaniate la harpa (asa cum se obisnuia la curtea Plantagenetilor) cred ca ar prinde chiar si la clasa a cincea.