Tableta antipsihotică (2)


Or, cuvântul adevăr comportă doar un singur înţeles posibil. A fi adevărat înseamnă a exista; atât şi nimic mai mult. Nu a fi logic; nu a fi moral; nu a fi compatibil cu una sau cu alta. Adevărul este egal cu existenţa. (Fernando Pessoa)

ap1Tot Minkowski a surprins elementul fundamental in schizofrenie: lipsa contactului vital. Halucinţiile şi delirul sunt doar fenomene târzii şi secundare. Primul lucru care se întâmplă e tulburarea percepţiei propriului corp şi a limitelor corpului în raport cu lumea.

E ca şi cum corpul nu ar mai fi conţinut în anvelopa psihică. Părţi din corpul meu pot fi oriunde. Părţi din lumea înconjurătoare populează haotic acest corp fragmentat. Corpul meu încetează să mai existe. Pentru că a exista înseamnă a te desena distinct şi coerent, în contrast cu masa amorfă a tuturor posibilităţilor.

Disocierea de emoţii înseamnă disocierea de reacţiile fizice. Decuplată de la baza sa de adevăr (contactul fizic dintre lume şi minte, adică emoţiile), mintea rătăceşte (adesea după regulile logicii!) prin lumi halucinate, care par mai reale decât acel eu fragmentat şi sărăcit.

Tableta antipsihotică (1)


Nu logica lipseşte în delir. Dimpotrivă, logica e abundentă, luxuriantă, şi sufocă realitatea. Clădeşte un « raţionalism morbid » (termen curajos inventat de Minkowski pentru a descrie o tulburare de gândire în schizofrenie), în care logica nu mai e un instrument pentru a înţelege realitatea, ci o maşină de tocat realitatea în raţionamente perfect sterile, închise în ele însele.

Nu logica lipseşte în delir. Defectul e în altă parte. Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate cuprinde, scria Pascal. Şi în spatele oricărui delir e o raţiune afectivă. Pe care raţiunea nu mai vrea s-o cuprindă.

ap1

Cuvinte RUPTE: Dogma


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

« Părutu-s-a Duhului Sfant si nouă » este o formulare recurenta in hotararile sinoadelor ecumenice. Aici isi are originea cuvantul dogma (din grecescul  dokein = a părea).

Dogma nu este un adevăr revelat, ci un adevăr inspirat. Episcopii adunati in sinoade trebuia sa gaseasca solutii la provocarile lansate de diferite grupari care au fost, in final, declarate eretice.

Lucian Blaga pune in evidenta, in Eonul dogmatic, faptul ca toate doctrinele eretice incercau sa foloseasca logica, sa rationalizeze credinta, iar biserica oficiala le raspundea cu formule antilogice.

In zilele noastre logica e la mare pret. La fel si in Grecia antica; acolo Zenon a ajuns chiar sa nege existenta miscarii in celebrul paradox al sagetii (sau, intr-o forma mai pitoreasca, Broasca testoasa si Ahile cel iute de picior; un Ahile care ia startul la zece pasi in spatele brastei testoase nu o va ajunge niciodata, pentru ca trebuie sa parcurga mai intai jumatatea acestei distante, dar pentru a face asta trebuie sa parcurga jumatatea jumatatii, si asa mai departe; va trebui sa parcurga nenumarate distante intr-un timp finit, ceea ce nu e logic posibil).

Dar daca miscarea exista, avem nevoie si de un alt tip de intelect decat cel logic, pe care Blaga il numeste enstatic; intelectul extatic, cel care iese din sine, poate crea medoda dogmatica, dand nastere unor deschideri pe care intelectul logic nici nu le poate banui.

V-ati gandit vreodata ca notiunea matematica de infinit e o consecinta a gandirii dogmatice crestine? Sau ca teoria Big Bangului datoreaza mult dogmei creatiei din nimic?

Nu învăţăm din cuvinte


Zice Fericitul Augustin că « interlocutorul meu înţelege ceea ce spun datorită propriei contemplaţii, şi nu datorită cuvintelor  mele« (De magistro). Am găsit acest mărgăritar în Istoria filosofiei limbajului de Eugeniu Coşeriu. Voi reda şi sintetizarea argumentarii augustiniene, aşa cum o face Coşeriu.

« Cu privire la poziţia sa faţa de adevărul din spusele cuiva, interlocutorul are trei posibilităţi:

  • a) nu ştie dacă ceea ce se spune este adevărat;
  • b) ştie că ceea ce se spune este fals;
  • c) ştie că ceea ce se spune este adevărat.

În primul caz, interlocutorul poate crede eventual spusele celuilalt, dar se poate şi îndoi de adevărul lor; în al doilea caz, îl va contrazice pe vorbitor, iar în al treilea, va fi de acord cu el – însă în nici un caz nu va învăţa din spusele lui; deci în toate cele trei cazuri interlocutorul se bizuie la urma urmelor pe propria experienţă şi pe propria cunoaştere.

După ce a auzit spusele mele, primul ştie tot atât cat ştia şi înainte; cel care a auzit ceva fals nu a aflat nimic adevărat din cuvintele mele, iar cel care a aflat lucruri adevărate cunoştea deja adevărul întregii situaţii. »

Când credem că ştim de la alţii, credem, nu ştim.