Călătorii tandre: Dubrovnik


Uitaţi de ale voastre, republica vegheaţi

Aşa citii pe-un zid al anticei Raguze

Într-un palat solid, rar vizitat de muze,

Dar plin de spirit liber, râzând de împăraţi.

Dubrovnik îmi păruse pliant recolorat,

Un Disneyland istoric, uşor melodramatic,

Până când răspândind miros de nuc, văratic,

O uşă se deschise spre-al Rectorului Sfat.

Plăteau cu aur greu pe cei de dinafară,

Ca veşnic înăuntru ei liberi să rămână;

Pe vântul bun din pânze şi-a minţilor lumină

Rugând pe Dumnezeu oricâte să le ceară.

Călătorii tandre: Copenhaga


Eşec al forţei de imaginare

E orice drumeţie întreprinsă,

Zicea plecat din mitica lui Lisă,

Un Don Quijote-n esturi solitare.

Si l-am crezut o vreme, până-n ceasul

Când cunoscui o altă Copenhagă

In care nu am fost în nicio sagă

Si nici Hans Christian nu-mi duse pasul.

E ceasul trei de-amiază către seară,

Mica Sirenă e singură-n apus,

Din calendare iarna nu s-a dus

Si noaptea-i lunga, dar nu prea polară.

Iar oamenii n-au inima de gheaţă;

Lumini încep să se aprindă-n case

Si zboară-n voie, fără storuri trase

Bucăţi de simplă, transparentă viaţă.

Aşa a eşuat la Copenhaga

Nava cu elfi, magie şi zăpadă

Si tot ce mintea poate să mai vadă

Dând miez poveştii, dar luându-i vlaga.

Cina cea de taină şi cunoaşterea dogmatică


Cina cea de taina este evenimentul mistic fondator al comunităţii creştine. Apostolii lui Hristos au răspândit un nou mod de a trăi în lume. Elementul ritual care distingea comunităţile creştine primare era adunarea în jurul mesei.

Această convivialitate a definit mentalitaţi şi instituţii sociale şi politice care au ajuns până în zilele noastre – v-ati gândit că a discuta şi (eventual) a rezolva probleme la o « masă rotundă » e o formă mentală creştină?

Poate va fi mai evident dacă voi aminti că forma otomană corespondentă este « divanul »- conceptul a pătruns şi în Ţările Române şi s-a menţinut atâta vreme cât a ţinut influenţa politică otomană. Revenirea României în Europa a însemnat şi trecerea de la « divan » (Divanurile ad-hoc de la 1857 fiind ultimele care au folosit numele turcesc) la « adunare »( Adunările elective de la 1859, de exemplu). De menţionat că  « adunare » este traducerea termenului elin ecclesia, care a fost preluat de latina târzie cu sensul de « comunitate a credincioşilor ». « Adunarile », ca forme politice moderne, sunt, desigur, laice, dar forma laică păstrează urma matricei creştine (de exemplu, existenţa unor valori asupra cărora votul nu are putere – lucru care ar fi fost uimitor pentru un atenian din vremea lui Pericle – sau  regula majoritatii calificate, de două treimi, pentru legile « organice »)

Am vorbit până aici despre « cină » ca formă care modelează încă existenţa în lume a civilizaţiilor cu matrice creştină. Să vorbim puţin şi despre implicaţiile « tainei ». Nu despre ce este dincolo de taină, ci ce este dincoace: cum s-a dezvoltat gândirea ştiinţifică creştină pornind de la dogmele creştine.

Una dintre teoriile curente azi e că gândirea ştiinţifică s-a dezvoltat în ciuda şi împotriva dogmelor. Adevărul e că gândirea ştiinţifică a fost adesea anticlericală, dar, cel puţin până în secolul XIX, rareori antireligioasă – chiar şi Darwin a trăit şi a murit în pace cu biserica sa.

În secolul XIX a fost inventat termenul « Renaştere », Jules Michelet fiind primul care l-a folosit; ideea că artele şi ştiinţele Greciei antice ar fi renăscut după un mileniu de obscurantism creştin a fost una dintre marile fraude intelectuale ale acestui secol XIX, perpetuată în cultura de masă până în zilele noastre.

Leonardo da Vinci, exemplu de om renascentist, nu poate fi conceput în afara moştenirii creştine. Inclusiv, sau mai ales, în ceea ce priveşte partea ştiinţifică a operei sale.

Să începem chiar cu celebra frescă Ultima Cena. Liniile de perpectivă converg în chipul lui Iisus – Leonardo foloseşte tehnica perspectivei pentru a pune in evidenţă un simbol creştin fundamental (Calea, Adevarul si Viata).

Dar putem spune şi altfel: tehnica perspectivei a fost posibilă doar după ce dogmele creştine au facut posibila notiunea de infinit. Infinitul nu e conceptibil (cel puţin nu ca noţiune matematică şi fizică) în gândirea greacă antică. Pentru Euclid, ideea unor paralele care se întâlnesc la infinit nu avea sens. Prima anticipare a geometriilor neeuclidiene e tocmai tehnica perspectivei – invenţie a aşa-zisei Renaşteri. De fapt, această perioadă este începutul dezvoltării unui nou tip de ştiinţă, una care depăşeşte raţionalismul static al gândirii antice. Această nouă ştiinţă are la bază dogme care circumscriu şi fac utilizabil non-raţionalul, non-reprezentabilul şi infinitul.

Iar pentru cine mai crede că dogmele creştine sunt inamicii ştiinţei şi că mileniul în care au fost elaborate a fost unul întunecat, o să deschid chiar Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, scrisă în secolul VIII al erei creştine.

« Nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile şi nici toate cognoscibile … Altceva este cognoscibilul şi altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea »

« Cognoscibil », « exprimabil » sunt termeni cu care ştiinţa greacă nu-şi bătuse capul (Socrate, cu al sau « stiu ca nu stiu nimic », e o exceptie si un scandal in filosofia greaca – nu intamplator il puteti gasi zugravit pe peretii multor biserici ortodoxe). De fapt, Atena ratiunii nici nu îşi putea închipui un cosmos care să aibă părţi ce nu pot fi cunoscute raţional. Euclid a luat drept punct de pornire nişte « evidenţe » empirice şi raţionale pe care le-a numit axiome. Ştiinţa creştină a procedat invers: a verificat consecinţele practice ale acceptării unor dogme care nu puteau fi înţelese raţional.

Iată câteva exemple:

1. Infinitul. 

« Este evident că Dumnezeu este necorporal. Căci, cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă…?… Dacă Dumnezeu ar fi corporal, cum se va putea respecta dictonul că Dumnezeu străbate prin toate şi umple toate, după cum spune Scriptura: „Nu umplu Eu, oare, cerul şi pământul, zice Domnul? »… Dar dacă unii zic că Dumnezeu este un corp imaterial, ca aşa-numitul, de înţelepţii greci, al cincilea corp, vom spune că este cu neputinţă, deoarece, negreşit, el se va mişca ca şi cerul. Căci acesta spun ei că este al cincilea corp. Cine este, însă, acela care îl mişcă pe acesta? Căci tot ce se mişcă este mişcat de altcineva. Şi pe acela, cine? Şi aceasta la infinit, până vom ajunge la ceva nemişcat. » (Ioan Damaschin, op. cit.)

Matematica, astronomia, filosofia cosmologică greacă se bazaseră  pe finit, pe măsurabil, pe corpuri ideale şi forme perfecte. Poliedre regulate, sfere, numere raţionale, armonii şi proporţii, aceasta era ţesătura cosmosului grec. Grecii antici erau perfect opaci la ideea de infinit. Dogma dumnezeului infinit şi necorporal a generat  matematici şi fizici la care anticii nu aveau acces.

2. Forţa. Newton nu avea niciun dubiu: gravitaţia este Dumnezeu. Trebuie spus din capul locului că Newton a căutat o lege fizică universală pentru că ştia că trebuie să existe. Aristotel, de exemplu, nu o căutase pentru că universul lui era compus din corpuri care aveau fiecare proprietăţi distincte (de exemplu, piatra avea « proprietatea » căderii, deci nu era nevoie de o forţă externă).

« Prin urmare Dumnezeu se numeşte „minte », „raţiune », „duh », „înţelepciune », „putere », pentru că este cauza acestora, pentru că este imaterial şi pentru că este atoatelucrător şi atotputernic. »(Ioan Damaschin, op. cit.)

Cu alte cuvinte, existenţa unei legi a atracţiei universale a fost mai întâi presupusă de misticul Newton pe baza a trei elemente dogmatice:

  • trebuia să existe o lege pentru că Dumnezeu este « mintea »
  • trebuia să fie vorba de o forţă de atracţie pentru că Dumnezeu este « puterea » care menţine (atoatelucrător) ordinea lumii
  • trebuia să fie universală pentru că Dumnezeu este unic şi suveranitatea sa e universală (acesta e sensul dogmatic al termenului « atotputernic », nu că Dumnezeu poate « orice », ci că « poate tot ceea ce vrea »)

3. Natura duală a luminii. Undă şi corpuscul. Acesta a fost răspunsul mecanicii cuantice la întrebarea la care Newton a răspuns că « lumina are o natură corpusculară », iar Christian Huygens că « lumina are o natură ondulatorie ». Ambii au fost marcaţi în teoriile lor de raţionalismul caracteristic doctrinei protestante. Răspunsul modern este de fapt o sinteză care nu poate fi înţeleasă raţional, dar are o valoare explicativă şi practică mult mai mare decât teoriile lui Newton si Huygens.

Teoria undă-corpuscul are la bază o gândire compatibilă cu dogma dublei naturi a lui Hristos, formulată la al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451: « cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire ». Iar reprezentarea lui Iisus Hristos în Crez este tocmai lumina: « Lumină din Lumină… »

4. Energia

« Dumnezeirea este simplă şi necompusă … Prin urmare, trebuie să ne gândim că fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arată ceea ce este El în fiinţa Sa, ci indică ceea ce nu este în fiinţa Lui » (Ioan Damaschin, op. cit.).

Aplicarea acelui « trebuie să gândim că », decurgând din formulă dogmatică a naturii simple a lui Dumnezeu, a dus la legile conservării energiei şi, în final, la celebra formulă unificatoare E=mc². Nu ştim ce este Dumnezeu în fiinţa sa, dar, prin formula energiei totale (dogmatică ea însăşi, ca formă), putem circumscrie misterul « energiilor necreate » (termen introdus în teologie de misticii isihaşti în secolul XIII). 

Lista ideilor ştiinţifice care au fost posibile doar în cadrul dogmatic creştin e mult mai lungă. Dogma poate fi şi un puternic instrument de cunoaştere. Dacă o privim nu ca o uşă închisă înspre mister, ci ca o uşă întredechisă dinspre mister, prin care lumina misterului ne indică sectoare de cunoaştere rodnică a lumii.

Iisus nu a spus niciodată « crede şi nu cerceta » (e una dintre acele minciuni grosolane pe seama creştinismului propagate neobosit de militanţii marxişti), ci a îndemnat la a crede şi a cerceta.

 

Dacă lumina s-ar stinge şi dragostea s-ar împuţina


de Savatie Baştovoi

Dacă lumina s-ar stinge şi dragostea s-ar împuţina,

Noaptea ar cădea peste lume pentru totdeauna

Şi frigul şi-ar întinde pletele subţiri

Ca o văduvă tînără care-şi plînge iubitul.

 

Nimic nu este mai rău decât minciuna

Cînd se aşterne la picioare ca o pasăre frumoasă,

Aripile şi le întinde ca şi cum s-ar supune

Pînă cînd te îngroapă cu totul în penele-i colorate.

 

Ia seama ca mîna ta să nu se întindă spre ce nu e al tău

Şi sufletul tău să nu tresalte ca o gheaţă care crapă,

Căci îndată va ţîşni de acolo o pasăre

Şi te va duce în înalturi ca pe un miel beteag.

 

Există două feluri de tristeţe care se abat asupra sufletului:

Una cu faţa albă şi alta cu faţa întunecată.

Una vine ca o pasăre rănită prăbuşindu-se la picioare,

Cealaltă e ca lumina dimineţii care te ridică la cer.

Masaccio: o trinitate în 3D


Florenţa, 20 august, miercuri dimineaţa

Mergem la Santa Maria Novella. Multitudinea numelor de mari artişti şi opulenţa lucrărilor e strivitoare. Aproape la propriu. Lumina cade prost pe majoritatea tablourilor din nava bisericii. Mă doare gâtul şi mă dor ochii. Ajung frânt la mijlocul laturii stângi a navei. Şi aici dau peste Sfânta Treime – Trinità, de Masaccio.

3Culorile din albume sunt falsificate prin creşterea contrastului. Argumentul că aşa arătau culorile originale ar fi valabil pentru un tablou (aşa cum este, de pildă, Cina cea de Taină a lui Leonardo – acolo are sens strădania de recolorare conformă cu originalul). Dar tabloul lui Masaccio e realmente o icoană. Îmi pare bine că restauratorii nu au procedat la reconstituirea intensităţilor originale; cred că au simţit, ca şi mine, că Treimea nu e doar un obiect de Quatrocento, ci e o lucrare vie, a cărei devenire trebuie respectată.

Am remarcat-o de departe. În ciuda deosebirii mari de compozitie, mi-a venit în minte icoana lui Rubliov pe aceeaşi temă. Am privit ca la un sfert de ceas « icoana » lui Masaccio. Perspectiva folosita de pictor te include în planul în care se află donatorii reprezentaţi în faţa icoanei. Simt că mă aflu acolo, deasupra mormântului pe care scrie: IO FU’ GIÀ QUEL CHE VOI SETE, E QUEL CH’I’ SON VOI ANCO SARETE (Am fost deja ce sunteţi voi, iar cel ce sunt veţi fi şi voi).

Iisus crucificat e o poartă – o poartă a suferinţei împăcate şi victorioase (vezi aureola care o poartă încă fiind pe cruce). Cea mai deconcertantă e expresia Maicii Domnului – departe de dolorismul atât de frecvent în pictura epocii.

Dincoace de poartă, lumina creşte din umbra crucii. Dincolo de cruce e sursa luminii, care e … o umbră profundă, tridimensională. Lumea treimii are adâncime şi consistenţă – e mai consitentă şi în culori mai intense decât lumea plată, aproape bidimensională, a celor care stau deasupra mormântului.

Ai putea crede, la prima vedere, că Sfântul Duh are un loc minor în această compozitie; de fapt, liniile de perspectivă trec prin porumbelul care îl reprezintă; iar lumina curge după liniile de perspectivă spre lumea pe care o inundă.

Acum îmi dau seama de complementaritatea icoanelor pictate de Rubliov şi Masaccio. La Rubliov, Treimea i se arată lui Avraam în lumina lumii create şi intensifică lumina până la abundenţă; la Masaccio, omului i se descoperă poarta care duce la sursa luminii.smn

Îmi pare rău de Ghirlandaio, compozitiile erau pe alocuri grandioase, pe alocuri inventive, adesea expresive, dar după Masaccio nu puteam comuta şirul principal al gândurilor către nimic altceva.

Cum şi-a născocit Paul din Tars propria moarte


Văd afişul la metrou de două săptămâni, miercurea şi vinerea, când trec pe acolo.

afis metrou 11.09.2014 (1)

La început m-a iritat. Într-un timp în care o mulţime de cuvinte sunt interzise prin lege pentru că ar putea ofensa diferite grupuri sensibile, despre creştini şi creştinism se poate spune orice. Credinţa care a fondat Europa ar fi doar o « născocire » a unui oarecare Pavel din Tars. O întrebare simplă ar fi: atâţia martiri şi-or fi vărsat sângele doar pentru a face dintr-un roman epistolar al numitului Pavel un bestseller mondial?

Apoi am început să-l compătimesc pe autor. Câte acrobaţii trebuie să fi făcut pentru a ocoli o evidenţă stânjenitoare: « născocitorul » a murit el însuşi martiric, cel mai probabil în anul 66 şi, oricum, şi-a petrecut în detenţie mulţi ani după presupusa « invenţie ». Care a fost deci beneficiul « născocitorului »?

M-am liniştit oarecum când am văzut că totuşi editura se numeşte Ahriman (căpetenia spiritelor întunericului în mitologia iraniană). M-a edificat şi modul în care se prezintă editura însăşi, incluzându-i printre spiritele inspiratoare pe Marx şi Lenin.

Şi totuşi…

Papa îşi cere iertare pentru cruciade, nimeni nu îşi cere iertare pentru comunism. Se vorbeşte neobosit despre Inchiziţie ca produs al creştinismului, dar nu se vorbeşte aproape deloc despre maşina de tocat oameni din secolul XX (în care au pierit de cel puţin 100 de ori mai multi oameni într-un timp de 10 ori mai scurt) ca fiind produsul ateismului comunist şi neopăgânismului nazist.

Iar astăzi, poate nu vreţi să ştiţi, dar este în curs cea mai amplă persecuţie anticreştină din istorie. In sensul cel mai propriu şi mai crud al termenului.

Acestea fiind spuse, sigur că aveţi libertatea de conştiinţă de a participa la lansarea de carte organizată de Ahriman. Libertatea de conştiinţă este totuşi o invenţie creştină. Puteţi deci considera că am întors şi celălalt obraz.