Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »

Ce nu este dragoste


Sau cele treisprezece boli maligne ale iubirii.

  1. Nerăbdarea. Şi dacă s-ar naşte într-o zi, iubirii tot îi trebuie ani pentru a creşte, a înflori şi a-şi da roadele. Şi dacă nu am grijă, buruienile cresc primele. Şi adesea au o aparenţă plăcută şi un miros îmbătător.
  2. Pedeapsa. Acolo unde este judecată, nu este iubire. Orice pedeapsă ucide, exilează sau închide iubirea. Se iubesc cei care fac schimb de pedepse (« ca să se îndrepte »), sau cei care fac schimb de daruri?
  3. Invidia. Dragostea nu vrea sa ajunga mai sus, să aibă mai mult, să-i fie mai bine. Dacă ar face astfel ar însemna să se bucure de mai puţinul celuilalt. Şi atunci nu mai e decât amor propriu bolnav.
  4. Lauda de sine. Cât de obositori pot fi cei care îţi scot ochii cu capacitatea lor de a iubi!
  5. Mândria. « Priviţi, oameni mai mici şi lipsiţi de putere, ce iubire am cucerit! Prin meritele mele! » Dragostea se primeste in dar. Acolo unde văd merite, refuz darul şi cer o plată (cuvenită).
  6. Minciuna. Ştiţi ce e cel mai greu atunci când (te) minţi? Să ţii minte minciuna. Minciuna afectează grav memoria iubirii. Fiecare minciună trimite în nefiinţă o bucată din timpul iubirii.
  7. Grosolănia. E confundată adesea cu autenticitatea.
  8. Egoismul. Dragostea nu spune: am nevoie de tine. Ci: primeste, te rog, acest dar de le mine.
  9. Mânia. Sunt furios când nu primesc ceea ce mă aştept să primesc. E o furtună care se naşte la ciocnirea dintre mândrie şi frică. Se poate trata doar prin tratarea acestor două cauze. Tratamentul implica doze egale de empatie şi asertivitate.
  10. Suspiciunea. Gelozia nu e un semn al iubirii. E un semn al « iubirii » posesive. Care nu e iubire. Punct.
  11. Frica. Mai ales frica de suferinţă. Plăcerea nu e de ajuns. Proba de rezistenţă a iubirii e capacitatea de a suferi împreună.
  12. Neîncrederea. A cere dovezi de iubire e neiubire. A da ocazia unor acte de iubire e sensul tuturor poveştilor în care pretendentul e pus la încercare.
  13. Deznădejdea. Fără iubire nu există speranţă, fără speranţă iubirea nu ajunge la noi.

Mai bine si mai frumos a spus-o cineva care a petrecut deja 1950 de ani în timpul iubirii durabile:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 

(Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel)