Cuvinte încrucişate (2): Idealuri şi idoli


 idolVertical

1 Particulă nobiliară

După ce Ferdinand I a fost exclus din Casa de Hohenzollern, ca urmare a întrării în război împotriva Germaniei, Parlamentul României a hotărât ca Ferdinand I (fost de Hohenzollern-Sigmaringen) să devină Ferdinand I al României. Regii au fost de atunci ai României. E un titlu nobiliar câştigat aşa cum se câştiga în primele timpuri: pe câmpul de luptă, prin curaj personal.

Aşa că nu se poate disocia ideea de monarhie constituţională în România de Familia Regală a României. Văzând destrămarea oricărui prestigiu al funcţiei prezidenţiale, a apărut o nouă specie de aşa-zişi « monarhişti », care cică ar vrea revenirea la monarhie, dar fără linia de succesiune propusă de Regele Mihai – Principesa Margareta, apoi Principele Nicolae. E o încercare disperată de diversiune, semn că cei în măsură să ştie ştiu că numărul monarhiştilor a atins deja pragul critic pentru câştigarea unui eventual referendum.

Am putea să încercăm şi noi, monarhiştii să ne numărăm cu ocazia acestui scrutin pentru inexistenta funcţie de preşedinte al republicii. Să mergem şi să ne anulăm voturile. Dacă voturile nule vor fi mai numeroase decât voturile « câştigătorului », nu va fi o palmă dată acestor impostori?

2. Dacă revine în octombrie, i se zice indiană

Joe Dassin – Été indien

3. … de noapte spre Lisabona, ecranizare după romanul omonim al scriitorului elveţian Pascal Mercier

http://www.filme-bune.net/night-train-to-lisbon-filme-online-subtitrat-in-romana/

Un film cu o construcţie simplă, dar cu idei profunde la fiecare pas. Am început să citesc şi cartea şi probabil că voi scrie mai mult despre idei cand o termin. Acum vă dezvălui doar o parte din discursul provocator al eroului în momentul absolvirii colegiului (începe pe la minutul 35).

Nu aş vrea să trăiesc într-o lume fără catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor să se afle în opoziţie cu culoarea urâtă a uniformelor militare.

Iubesc cuvintele puternice ale Bibliei. Am nevoie de forţa poeziei ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii limbii şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare.

Dar există o altă lume în care nu aş dori să trăiesc: o lume în care gândirea independentă este dispreţuită, iar cele mai bune lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte păcate; o lume în care iubirea noastră e controlată de tirani, asupritori şi asasini. Şi cel mai absurd lucru e că oamenii sunt îndemnaţi din amvon să accepte aceste lucruri.[…]

Nu aş vrea să trăiesc într-o lume fără catedrale […] Îmi doresc cuvinte simple şi grandoarea poeziei, dar vreau şi libertatea de a face ceea ce-mi place: să lupt împotriva tuturor lucrurilor malefice din această lume.

4. Scris în spate când navighezi spre Spania sau conduci dinspre Salvador

Şi anul acesta, de Ziua Hispanităţii (care este şi Ziua Naţională a Regatului Spaniei), am tradus o poezie hispanofonă. Poeta e din Salvador.

S-a pierdut în oglindă fata de ieri/ cu ale sale şapte primăvăratice drumuri/şi cu o stea de lacrimi în inimă// Oglinda chipuri mănâncă/ şi timp// Astăzi apare într-al său cristal o femeie întristată./ Poate şi moartea./ Dar moartea … cine o vede?/// (Claudia Lars – Oglindă)

Cu o altă ocazie (tristă) am postat o poezie de Antonio Machado în amintirea unuia dintre fondatorii actualului regat spaniol – Adolfo Suarez (aici).

Alte poezii traduse din lirica hispanoamericană găsiţi aici

Orizontal

1. Vechiul Testament

Continuă pe blogul Contra republicii minciunii: Regatul României serialul dedicat celor 14 impostori. Episodul 3 este dedicat unei candidate al cărei slogan pare să fie « Să nu ai alţi Preşedinţi în afară de Mine ».

2. Impozit (arh.)

Constantin Brâncoveanu e tipul uman care ne-a lipsit cel mai mult din compoziţia clasei conducătoare de-a lungul istoriei. Un diplomat care a ştiut să menţină o tărie diamantină în momentul în care i-a fost cerut ca dare ceea ce nu putea fi dată cezarului, sultanului, pentru că era rostul lui pe lume: credinţa fără de care eşti mai puţin decât o umbră sub soarele amiezii.

Povestea cu har poetul Ioan Alexandru (nu după ureche, ci după o documentare temeinică la Constantinopol):

Şi mama lor era de faţă şi Sultanul era de faţă şi au văzut cu ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în secolul 18 când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminist cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată, aşa se spune, …se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase.

Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!

Ei au fost nişte oameni foarte calculaţi, au fost nişte negustori, au ştiut foarte bine ce fac. Au fost nişte oameni foarte realişti! Au cântărit foarte bine, ştiau bine ce fac! Şi când s-a pus preţul pentru Hristos din inima lor au zis:

– Orice, dar asta nu se poate!

– Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac!

– Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat o ţară din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa!

– Cum să mă leapăd de El, pentru un ciolan, pentru un blid de linte, mâine şi aşa tot mor, mor mâine sau azi eu tot o sfârşesc.

-Să mă leapăd de El? Doamne fereşte!

A murit împăcat cerând iertare pentru cei care l-au prigonit.

-Iartă-i Doamne!

3.Superstiţie

Marin Sorescu a făcut poezie din eresul popular al strigoilor, moroilor. La Lilieci e mostra cea mai elocventă a culorii locale a poeziei soresciene.

Nicaieri nu mananci o varza cu carne
Mai gustoasa ca-n cimitir,
De ziua mortilor, cand se face pomana
Si toate femeile vii se intrec in de-ale mancarii.
Masa e-ntinsa pe iarba, la umbra bisericii
Crapate, de-a razbit aproape de sfinti crapatura
Si cand bate crivatul, iarna, cred ca le degera colacii de lumina care le
strang tamplele.

Eugen Negrici crede că Marin Sorescu chiar a avut, în 1982, şi şansa universalităţii şi a trecut din frică şi nebăgare de seamă pe lângă ea (am dat citatul în postarea Fericirea e din familia întâmplării).

4. E mai lung decât un anotimp, dar mai scurt decât Toamna patriarhului

Am recitit Toamna patriarhului, de Gabriel Garcia Marquez, şi s-a nimerit să ajung la final după ce văzusem Tren de noapte spre Lisabona. A sunat altfel finalul romanului pus în paralel cu discursul din care am citat mai sus (din care am omis, intenţionat!, frazele despre mortalitate şi eternitate).

fiindcă noi ştiam cine sîntem pe cînd el a rămas pe veci în neştiinţă cu şuierul dulce al herniei lui de mort bătrîn secerat de lovitura morţii, zburînd împresurat de foşnetul tulbure al ultimelor frunze îngheţate ale toamnei lui spre tărîmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrenţele putrede ale mantiei morţii şi străin de strigătele mulţimii dezlănţuite ce se revărsa pe străzi cîntînd imnuride bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petardele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii.
Poate mai comentăm pe marginea cărţii şi reuşim să strângem de un comentariu de grup la această carte (inclusă în Alfabetarul meu).

Fericirea e din familia întâmplării


Citite azi în România literară:

1. « Să fii fericit înseamnă să fii norocos (în engleză happines are aceeaşi rădăcină ca to happen sau perhaps). »

(M-am plictisit de cărţi despre oameni  obişnuiţi – interviu cu James Meek)

2. « Oamenii noştri politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor ceea ce în franceză numim « elemente de limbaj », iar asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile sub semnul întrebării; echipa lor de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste « elemente de limbaj » – ce seamănă, într-adevăr cu clişeele ori cu limba de lemn -, care sunt atât de consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul de a gândi »

(Mă consider o pesimistă energică – interviu cu Julia Kristeva)

3. »Dar mormântul gol de la Hurezi/ Ţine ceru-n ţară de călcâie »

(Imnul lui Constantin Brâncoveanu de Ioan Alexandru, citat de Ion Pop în Brâncovenii în « imnele » lui Ioan Alexandru)

4. « 23 martie 1982, Craiova

L-am întâlnit, pe strada din spatele Comitetului Judeţean, pe Marin Sorescu. Era, ca niciodată la Craiova, singur. Păşea cam « în dorul lelii » şi părea abătut.

Când şi-a lăsat să-i fie strânsă mâna chircită, ca o frunză uscată, am văzut că era tulburat, de nu cumva speriat.

În felul lui bâlbâit şi nehotărât, care enervează pe mulţi, nu şi pe mine – fiindcă ştiu că e semnul geniului poetic – mi s-a plâns de ce păţise la Teatrul din Craiova cu piesa Există nervi.

O dată sau de două ori s-a uitat în spate, în timp ce încerca cu poticneli, interjecţii şi începuturi timide de înjurături să exprime o uimire furioasă.[…] E furios pe cei care ieri îl elogiau abuziv, în stilul jegos, oltenesc, şi care azi, la vizionare l-au înfierat cu sete: primarul, primul-secretar, secretarul cu propaganda, un anume Marinescu, activist şi profesor, câţiva haidamaci gălăgioşi şi vehemenţi din grupul de « tovarăşi muncitori ».

Cineva din Bucureşti îi şoptise că pe adresa Ministerului Culturii fusese expediată o scrisoare indignată, un denunţ oficial, redactat de însuşi securistul teatrului, temutul tovarăş Vâlceanu. Era semnată « un soldat al partidului ».

24 ianuarie 2011

Dacă ar fi avut tăria să se lase, ca să ne exprimăm în spiritul lui, un pic crucificat sau « trecut prin ţepi », şi dacă s-ar fi auzit că un scriitor de talia lui e hăituit de autorităţi, dacă ar fi devenit un caz internaţionalizat şi un subiect de presă, numele lui Sorescu ar fi contat astăzi în lume. Şi cine ştie dacă nu s-ar fi împlinit visul nobeliar al scriitorilor români.

Nu avea însă stofă de martir, nici cine ştie ce vigoare psihică, deoarece biruinţele, prestigiul câştigat în timp, locul validat în istoria literaturii române, îl făcuseră dependent de ovaţii. S-a simţit uşurat şi fericit când Păunescu, mobilizat de câţiva scriitori prieteni, a pus o vorbă bună unde trebuia, scoţându-l dintr-o situaţie care părea, doar părea, teribilă. Lăsându-se « salvat » de Păunescu şi de partid, şi-a pierdut aplombul, a devenit un ins de plastilină şi aşa a rămas până la sfârşitul regimului, mulţumit că scăpase uşor. La doar două luni de la apogeul dramei, era în drum spre Festivalul de poezie din Mexic. Îşi relua astfel călătoria spre glorie, fără să realizeze că momentul în care i se făcuse acel bine îl despărţise de o mare şansă. »

(Eugen Negrici – Însemnări)

La Brâncoveanu şi Există nervi voi reveni.

Grădina Ghetsimani


de Boris Pasternak

Stele indiferent clipesc departe
Lumina pe-un cot de drum se prelinge
Drumu-nconjură Măslinii-din-Munte
Sub el, prin vale, Kidronul se scurge.

Poiană tăiată în două fâşii.
Stă-n iarbă Calea Lactee să nască.
Măslini cu luciri argintii-cenuşii
Se străduiesc pe văzduh să păşească.

E grădina cuiva la capăt de drum.
A zis către cei lângă poartă lăsaţi:
“Trist pân’ la moarte sunt în suflet acum
Rămâneţi aici, ucenici, şi vegheaţi”

A renunţat fără împotrivire
Ca pentru plată să se împrumute
Făcând minuni cu-a Domnului mărire.
Om ca şi mine moartea o s-o-nfrunte.

Adâncul nopţii pare acum ţinutul
Distrugerii şi goliciunii hâde.
În Cosmos creşte-n van nelocuitul
Şi doar grădina viaţa o cuprinde.

Privind negre hăuri căzute din har
Pustii, făr` de-nceput şi nesfârşite
Îl roagă să treacă al morţii pahar,
Cu sânge-n sudori, pe Domnul Părinte.

Când ruga-i uşură lingoarea morţii
Văzu lângă drum, din grădină ieşind,
Cum zac pe jos ucenicii cu toţii,
Risipiţi pe pâmânt, fără vise dormind.

El i-a sculat zicând: „Datu-va Domnul
Să-i fiţi în vremea Mea pământ curat,
Iar voi dormiţi, în ceasu-n care Omul
În mâna păcătoşilor s-a dat. »

Şi iată, răsărind de nu-ştiu-unde,
Ceată de robi şi din popor strânsură,
Cu torţe, săbii şi cu Iuda-n frunte –
Sărutul trădării e gata pe gură.

Cu sabia vrea Petru să-i alunge
Într-o clipită tăind o ureche.
Dar aude: „Cearta fierul n-o stinge
Pune sabia în teaca ei veche. »

„Din neguri multă oaste îngerească
Nu mi-ar da Mie Tatăl, să nu poată
Duşmanii fir de păr să îmi clintească?
Zdrobiţi ar fi şi urma lor uitată. »

Şi-ajungem răsfoind a vieţii carte,
La locul cel mai scump din tot ce e divin.
În acest ceas să scriem cu dreptate
Cuvântul şi să-l împlinim. Amin.

E mersul veacurilor ca în pilde,
La mijloc de vreme ia foc pe pământ;
Şi-n faţa-nfricoşatei slave-arzânde,
Cu voie sufăr şi cobor în mormânt.

Şi-a treia zi va fi a ridicării
Din moarte. Ca plutele pe apă se arată,
În lung convoi, scăpând întunecării,
Veacuri ce vin pe rând la Judeacată”

E o încercare a mea de traducere a acestui poem cu imagini atât de vii. Varianta unui mare poet român o găsiţi aici, iar versiunea rusă aici

Viaţa e o boală întotdeauna mortală


Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

(Marin Sorescu – Boala)