Italia 24×17


…………………………………..
Milano’s Duomo. 
Building since one three six four.
Samsung ads on walls.
…………………………………..
Florence next, full of 
RAIN. Walked around in raincoats,
All day every day.
 …………………………………..
Next, near Napoli,
Greek ruins; superstitious
Romans preserved them.
……………………………………..
Napoli: Dirty.
Like India but with tons
Of dead umbrellas.
 …………………………………..
Vatican City:
Long, long line, wrote postcards near
St. Paul’s Cathedral.
……………………………………….
Mi-au placut prea mult aceste haiku-uri ca să nu le reproduc aici. Postarea Mariei  de pe Noi6 Around-the-World  cuprinde 24 de vederi italiene în 17 silabe. Le puteţi citi aici

Adevărul frumos al lui Leonardo


Milano, 11 august

Expoziţia « Lumea lui Leonardo » a fost cu adevărat deosebită. Puteai să intri în lumea lui şi puteai să intri chiar în pielea lui. Era pentru fiecare câte ceva. De exemplu, podul de lemn de mai sus era un joc în care începeai cu un maldăr de beţe şi o descriere grafică a paşilor de urmat pentru a construi un pod cu puţine elemente (cel din imagine). După ce prindeai principiul, puteai să construieşti poduri mult mai ample. Am văzut cu ochii mei cum un copil de 11 ani reuşea să deprindă, într-un sfert de oră, abilitatea de a construi poduri cu zece segmente.

Iar Leonardo ştia asta. De aceea îşi codifica manuscrisele, sau scria in oglinda, sau punea fragmentele pe pagina intr-o ordine numai de el ştiută. Partea cea mai trudnică era observaţia repetată a naturii. După ce inţelegeai modelul natural lucrurile deveneau joacă de copii. Ceea ce descoperi prin observatie sunt modele simple – geniu nu e cel care complică lucrurile până când nu le mai înţelege nimeni în afară de el, ci acela care le simplifică până la punctul în care oricine le poate intelege.

Expoziţia prezenta reconstituiri ale maşinăriilor create efectiv de Leonardo, dar si modele construite după ideile lăsate doar în manuscris (caz în care partea cea mai grea era, de obicei, descifrarea manuscriselor – şi ele prezentate în expoziţie). Exista şi o excepţie: o prezentare digitală interactivă a secretelor pictării operei Cina cea de Taină. Mi-a fost limpede, pentru prima oară, că Leonardo nu încearcă să fie original în interpretarea subiectului, ci se străduieşte să îl includă pe privitor în spaţiul şi timpul Cinei. Raporturile dintre personaje, modul cum cade lumina în tablou (din stânga, exact cum cade în locul din biserica în care e expusă), punctul de fugă al perspectivei, toate concură la impresia că eşti acolo, în cadru, fără să fii străin şi în acelaşi timp fără să perturbi atmosfera întâlnirii: eşti simultan aici şi atunci.

The Last Supper, Leonardo da Vinci

Mai erau acolo o multime de aplicatii militare – blindate, turnuri, configuraţii de guri de foc, chiar şi un submarin – cele mai multe nu au trecut de stadiul de prototip, dar nu trebuie trecut cu vederea faptul că Leonardo a fost angajat, de ducele Milanului şi apoi de guvernul veneţian în primul rând ca inginer militar. Salariul era substanţial, dar, mult mai important, angajatorii săi erau şi comanditari pentru opere artistice de anvergură. Ceea ce ar fi putut să fie cea mai grandioasă operă a sa, statuia ecvestră a ducelui Lodovico Sforza, nu a mai fost terminată pentru că bronzul necesar (100 de tone!) a fost consumat pentru tunuri, în conflictul cu Franţa.

Michelangelo a comentat, atunci când modelul în gips a fost făcut, că statuia nu va putea fi niciodată turnată în bronz. Leonardo nu a putut să demonstreze contrariul în timpul vieţii sale, dar în secolul XX a fost răzbunat: nu unul, ci doi cai au fost turnaţi în bronz după desenele lui (matriţele se pierduseră deja din secolul XVI, aşa că a putut fi reprodus doar calul) – unul la Milano, altul în America.

Am inteles că la Leonardo cercetarea mergea cam aşa: eşti impresionat frumuseţea păsărilor în zbor, le observi cu atenţie, desenezi, desenezi din nou, din ce în ce mai simplu, din ce în ce mai frumos, din ce în ce mai exact, din ce în ce mai adevărat.

Nu există doi Leonardo – artistul şi omul de ştiinţă. E unul singur: Leonardo meseriaşul.

Un antiintelectual: Leonardo


leo3Milano, 10 august, Piazza della Scala

Trecusem prin Galeria Vittorio Emanuele (seara mi s-a părut ceva mai primitoare decât în miezul zilei următoare, probabil datorita iluminarii – contrastantă cu obscuritatea din jur, inclusiv în Piazza del Duomo, inclusiv în Piazza della Scala!) pentru a ajunge la Scala.

Era încă puţină lumină crepusculară aşa că am dat ocol monumentului lui Leonardo da Vinci. O compozitie încărcată, dar pentru mine erau interesante mai ales detaliile, mai ales aici, la Milano, unde Leonardo a trăit si, mai ales, a lucrat si a gândit  atât de multş cu cât mai multe trimiteri simbolice la lumea lui Leonardo, cu atât mai bine.

De altfel, pentru Scala şi exteriorul ei tern nu ne-au trebuit mai mult de cinci minute. Iar la întoarcere, când am reintrat în Galerie, am dat cu ochii de afişul expoziţiei « Lumea lui Leonardo ». Am fi putut să intrăm chiar atunci – deşi era deja trecut de 8, expoziţia era deschisă până la 11 seara! Ăsta mi s-a părut un argument puternic pentru a da crezare afirmaţiilor din pliant că era o expoziţie într-o relaţe vie cu vizitatorii. Am chibzuit puţin şi am amânat încercarea pentru a doua zi, ca să fim cu toţii odihniţi (era chiar în ziua în care aterizasem la Milano).

În acea seară am citit mai mult despre Leonardo. Iar acum, după ce am reflectat asupra definiţiei intelectualului dată de Paul Johnson în eseul pe care l-am mai pomenit aici, îmi dau seama că Leonardo e opusul acestui tip de intelectual:

1. Nu respinge ordinea existentă, dimpotrivă, încearcă să-i afle temeiul profund, pentru a da sfaturi de bună folosire a lumii, aşa cum e, nu aşa cum şi-ar dori el să fie. A fost adesea ceea ce am numi astăzi un consilier de stat: pentru ducele Milanului, pentru guvernul veneţian, pentru regele Franţei.

2. Nu vrea să schimbe ordinea lumii, nici nu crede că ştiinţa trebuie să fie accesibilă şi populară; foarte multe dintre manuscrisele sale sunt criptate în diverse moduri.

3. Nu crede în participarea politică ca mod de a reforma societatea – ca artist şi ca savant caută sprijinul prinţilor pentru a dobândi mijloace de aşi pune în aplicare proiectele. Dacă ar fi trăit în secolul XX, probabil că nu ar fi ezitat să participe la construirea bombei atomice, si probabil că nu ar fi avut nici remuşcări!

4. Nu credea în intuiţie – credea în observaţie, raţionament şi încercări. Ar fi zâmbit, probabil, dacă i-ai fi spus că o idee e proprietatea cuiva – toate ideile existau deja, nu trebuie decât să le dai o întrebuinţare. Nu ideile i se păreau preţioase ci modul de a le da viaţă.

Răceala amiezii în Galeria Vittorio Emanuele


Milano, luni, 11 august

DSCF2047Da, era şi răcoare, şi asta e bine într-o amiază de august, dar nu am scris din greşeală « răceala ». Asta am simţit în acest spaţiu supraîncărcat de simboluri obeze şi preţioase. Am avut senzaţia că toti cei care trec prin galerie sunt figuranţi prost aleşi pentru o operă cu muzică emfatică şi libret încropit din fraze luate la întâmplare din ziar.

Am pomenit nu întâmplător de operă – Galeria se întinde între Dom şi Teatro alla Scala. Aflu acum că planul a fost ales astfel încât cele două culoare principale să formeze o cruce latină având deasupra intersecţiei o mare cupolă de oţel şi sticlă. Cu greu mi-aş fi putut imagina o exprimare mai lipsită de măsură a vanităţii, o etalare mai ireverenţioasă a opulenţei. Oricum, chiar fără să ştiu asta am simţit, aşa cum tocmai v-am spus, răceala locului: e făcut să te impresioneze ţinându-te la distanţă, nu să te îmbie. Şi tu serveşti locul, nu invers. Galeria are nevoie de figuranţi – furnici care să îi pună în evidenţă înălţimea, de figuranti-molii care să fie izbiţi din toate părţile de reflexiile multiple ale luminii, de figuranţi-în-turmă care să îi pună în evidenţă lungimea obositoare, oboseală accentuată de vitrinele care mai degrabă îţi aduc aminte neputinţele.

Milano Centrale: fascinaţia arhitecturii fasciste


DSCF209417 august, Milano Centrale

E a doua oară când ajungem în gara Milano Centrale. De data asta nu trebuie să iau bilete şi am timp să mă uit pe pereţi. Prilej să constat că valurile succesive de renovări au păstrat în multe dintre  simbolurile epocii mussoliniene. Unul dintre ele este acest SPQR (Senatus Populusque Romanus = Senatul şi Poporul Roman) care apare repetat în marmură – reînvierea Imperiului Roman era una dintre marotele lui Mussolini. Pe lângă frescele pseudoistorice există şi unele alegorice, care mi-au adus aminte de mozaicurile de acelaşi tip din nenumărate oraşe comuniste. (La urma urmei, Mussolini a început ca gazetar socialist!)

micentIată unul dintre aceste mozaicuri din Milano Centrale: un fel de graţii ale aviatiei, căilor ferate şi navigaţiei maritime. Trebuie totuşi să recunosc o anumită fascinaţie pe care o resimt în faţa acestui tip de artă (care a servit, fără îndoială, ambiţiile de imagine ale unui regim totalitar).

Oricum, prin comparaţie cu stridenţa şi lipsa de idei a panourilor publicitare actuale, poţi înţelege uşor de ce îţi atrag privirea aceste scene pictate emfatic, dar în niciun caz atât de tâmpe ca reclama la American Express de dedesubt.

 

Nerecomandat veganilor – urmează imagini şocante!


30 august, sâmbătă seara

Ultima seară la Milano. Am venit de la Rimini din nou la Milano pentru a lua avionul spre casă mâine dimineaţă. Venind cu Italo (alternativa privată la Trenitalia, compania de stat) am ales un hotel foarte aproape de Gara Rogoredo şi relativ aproape de aeroport.

Hotelul e decent la capitolul confort, dar te indispune din prima atitudinea recepţionerei. Paturile sunt însă excelente pentru o siestă pe care chiar o savurăm îndelung, până pe la 6. Ne e cam foame, pentru că la 3 când am ajuns la hotel nu mai era deschis decat un bar cu sandvişuri la gară. Am constatat că la două case de hotel se află un restaurant de familie – Agristorante –  care făcea valuri pe Tripadvisor, cu un neverosimil 4,4 (din 5) în august 2014.

A fost o seară deosebită. Cu un serviciu de nota 11 şi un meniu simplu-delicios, am petrecut extrem de agreabil într-un restaurant foarte animat, fără a fi totuşi gălăgios. Nici nu am simţit când trece timpul.

Aşa că nu am cum să nu vă recomand acest loc dintr-o periferie a Milanului. Cu o singură precizare: e ultimul loc unde un vegan pur şi dur ar dori să intre. Veganii care citesc această postare sunt sfătuiţi să se oprească aici. Urmează imagini şocante.

  • Affettati piacentini (cu crostine, dar despre crostine vă voi spune mai multe la Bologna, acolo unde am făcut cunoştinţă)

afe 2

  • Cotoletta alla milanese con rucola e pomodorini (Italia e singura ţară la vest de Sarajevo unde roşiile sunt la fel de bune ca la noi, în Balcani)camila
  • Tagliata di vitello all’aceto balsamico e amande (plus muguri de pin; de departe cea mai bună preparare a unei cărni de vită de care am avut parte vreodată)

DSCF2514Dacă a ajuns până aici vreun prieten vegetarian, să pun totuşi şi un risotto. A mai fost pe masă şi o gustare vegetariană (cu o genială fasole picanta cu polenta gratinată!), dar a dispărut înainte de a ne gândi s-o fotografiem (ce-i drept, nici nu prea avem acest obicei la masă!)

  •   Risotto con misto funghi

Despre alimentaţie sănătoasă mai vorbim în curând.

 

Piccolo Teatro


Milano, 11 august, luni dimineaţa

DSCF2015Plecăm pe jos de la hotel, pe Corso Buenos Aires. E luni, majoritatea muzeelor sunt închise, aşa că am plănuit să facem o plimbare până la Castelul Sforza. Aseară, când am dat ocol Domului, am constatat că Museo del Novecento e deschis luni după unu. Mă gândesc că secolul XX e istorie veche chiar si pentru generatia mea; pentru copiii noştri ar putea fi interesant, aşa că hotărâm să facem după prânz o vizită secolului XX; pentru seară, am programat Lumea lui Leonardo (Il Mondo di Leonardo – o expozitie interactivă dedicată maşinăriilor proiectate de Leonardo da Vinci, multe dintre ele chiar atunci când trăia la Milano, la curtea lui Lodovico Sforza).

Corso Buenos Aires – Corso Venezia – Via Palestra. Muzeul de Artă Modernă. Am doar un pic de curiozitate.  Îl programez în gând (ca variantă) pentru 30 august, când vom fi din nou în Milano. Citesc iarăşi (am citit-o şi aseară) placa pusă în amintirea pompierilor şi agenţilor de poliţie morţi în confruntările cu mafia la începutul anilor « 90. Sunt mai multe coroane de flori – la sfârşitul lunii iulie s-au împlinit 21 de ani de la atentatul cu bombă produs în acest loc.

Mergem mai departe până la Piazza Cavour. Nu cred să fi întâlnit vreun oraş de oarecare importanţă în Italia care să nu aibă o Piaţă Cavour; dacă ar fi să facem o paralelă, Cavour ar fi un I.C. Brătianu al lor. Ne uităm puţin pe o hartă şi constatăm că trecem foarte aproape de Via della Moscova şi staţia de metrou cu acelaşi nume. Toponimia legată de Rusia Sovietică e foarte prezentă în oraşele din nordul Italiei. Inclusiv numeroase străzi Lenin şi chiar una care se numeşte încă Stalin (Stalingrad fiind însă mult mai frecvent – la Milano e o berărie cu acest nume!)

Mergem paralel cu Moscova, pe Via Fatebenefratelli. Piazza San Marco.La un moment dat întâlnim indicatorul « Pinacoteca di Brera – 400 m ». Oricum azi e închisă. Poate mâine dimineaţă. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu mă atrage realmente decât un Caravaggio – Cină la Emaus.

Mstrehlerergem înainte pe Via Pontaccio.

Când aproape ajugem la Castelul Sforza, apare şi surpriza zilei: ne aflăm chiar în faţa Teatrului Strehler – Piccolo Teatro. Nu mă gândisem la această întâlnire. Dar e momentul să iau o pauză de visare în acest loc mitic pentru teatrul italian şi nu numai. Mă duc cu gândul departe, când vedeam piese de Dario Fo sau Pirandello la Naţionalul din Craiova, sau la cenuşiii ultimi ani « 80 când piesele de la Teatrul Mic din Bucureşti (Piccolo Teatro!) erau o oază de cuvânt şi lumină. În 87 şi 88 am şi citit teatru mai mult decât orice altceva.sforza

După această surpriză, vizita la Sforzesco a fost scurtă şi lipsită de aripi.

DSCF2026Ne-am plimbat apoi pe aleile Puşkin şi Schiller în Parcul Sempione, aflat chiar la poarta castelului. Ne-am oprit îndelung la heleşteul cu raţe şi ţestoase, cu peşti mari şi mici. Porumbeii se luptau cu vrabiile pentru mâncare dar nu îndrăzneau să provoace o specie de păsări mai mici decât ei, cu ciocul lung şi puţin întors în jos.

Am ieşit din parc pe uliţele Ibsen şi Guglielmo Shakespeare.

Voce înaltă, corp (prea) terestru


Mă bucur că un contratenor a avut succes la public in finala nationala pentru Eurovision.

Totusi, corpul nu il asculta la fel de bine ca vocea pe Florin Cezar Ouatu; sau poate ca expresia corporala nu este la fel de bine educată ca vocea.

Ca sa ilustrez ce vreau sa spun, va invit sa il ascultati pe Cezar cantand Vivaldi (aici) si pe Vitas cantand o arie din Lucia de Lamermoor (aici), apoi pe Vitas, cu hitul din 2000, Opera #2 si (aici) din nou pe Cezar, cu It’s my life (aici), melodia castigatoare la selectia nationala pentru Eurovision 2013.

Iar daca ar fi sa cautam o voce de contratenor care sa cante ceva in româneste, dam tot peste … Vitas. Lie, ciocarlie, intr-o interpretare neasteptata – aici.