Minciuna adevărului sau adevărul minciunilor?


« 1. Arta este notarea clară a unei impresii false. (Notarea clară a unei impresii adevărate se numește știință.)

2. Procesul artistic constă în a relata această impresie falsă în așa fel încât să pară naturală și adevărată » (Fernando Pessoa – Arta)

„Orice roman bun spune adevărul şi orice roman prost minte […] «a spune adevărul» într-un roman, înseamnă să-l faci pe cititor să trăiască o iluzie, iar «a minţi» înseamnă să nu-ţi izbutească această şmecherie.” (Mario Vargas Llosa – Adevărul minciunilor)

O bună parte dintre « impresiile » noastre provin din prelucrări artistice ale realității: basme, mituri, proverbe, zvonuri, bârfe, materii de școală. În această junglă de impresii, când ajungi într-un luminiș ți se pare că ai ajuns la adevăr. Ceea ce pare clar devine dintr-o dată adevărat. Definiția pessoana privește esteticul ca o aproximare a adevărului prin claritate. O aproximare cu eroare variabilă, de la zero virgula la infinit.

Pessoa crede că adevărul există. Llosa propune nașterea adevărului prin extragerea binelui din hățișul minciunilor moarte. Minciunile peste  care suflă viață creatorul devin adevărate.

Gând de duminică (22): A minţi sau a iubi


[…] « în cinste, unii altora daţi-vă întâietate »

« Cinste » e folosit aici cu sensul de « onoruri », « respect public », ca în expresia « a pune la loc de cinste. Ce îi îndeamnă Apostolul Pavel pe adeptii din Roma? Să caute în celălalt ceea ce e demn de respect şi să îi dea ocazia aceluia să fie model pentru comunitate.

Azi ni se spune des, prea des, că trebuie să punem în evidentă propriile calităţi, să încercăm să avem câştig de cauză, să ieşim în faţă. Si dacă minţim, ne consolăm cu ideea că şi alţii fac la fel (si culmea e ca avem dreptate!).

Creştinii din primele secole au procedat mult mai des după recomandarea paulină, de a-şi da unul altuia întâietate. Poate că pe atunci era clar că a fi episcop, de exemplu, însemna mai multă slujire, nu mai multă putere pentru sine. Si, da, era mult mai probabil să ai privilegiul martiriului.

Apoi, când biserica a preluat o mare parte din puterea lumească, lucrurile au început să se schimbe… Trecuseră vremurile când Sf. Ambrozie din Milan se ascundea pentru a nu fi pus în scaunul episcopal.

Iar azi, « locul de cinste », cel putin in politică, a devenit « locul minciunii ». Si nu poate fi altfel atunci când acolo ajungi spunand minciunile cele mai mari despre tine si despre altii. Si din minciuna nu creste nimic bun.

Conditia pentru a ne găsi fiecare locul e să ne încredintăm că am sădit iubire în altii; si apoi ochiul lor va fi bun si ochiul meu va fi bun si vom putea vedea limpede ce are de oferit fiecare.

« În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate »

Dacă lumina s-ar stinge şi dragostea s-ar împuţina


de Savatie Baştovoi

Dacă lumina s-ar stinge şi dragostea s-ar împuţina,

Noaptea ar cădea peste lume pentru totdeauna

Şi frigul şi-ar întinde pletele subţiri

Ca o văduvă tînără care-şi plînge iubitul.

 

Nimic nu este mai rău decât minciuna

Cînd se aşterne la picioare ca o pasăre frumoasă,

Aripile şi le întinde ca şi cum s-ar supune

Pînă cînd te îngroapă cu totul în penele-i colorate.

 

Ia seama ca mîna ta să nu se întindă spre ce nu e al tău

Şi sufletul tău să nu tresalte ca o gheaţă care crapă,

Căci îndată va ţîşni de acolo o pasăre

Şi te va duce în înalturi ca pe un miel beteag.

 

Există două feluri de tristeţe care se abat asupra sufletului:

Una cu faţa albă şi alta cu faţa întunecată.

Una vine ca o pasăre rănită prăbuşindu-se la picioare,

Cealaltă e ca lumina dimineţii care te ridică la cer.

Nu minţi pe bani puţini


Va fi un raft Cehov la Biblioterapie. Deocamdată am găsit material pentru un decalog patetic.

Scriitorul

 de A.P. Cehov

În odăiţa din spatele prăvălioarei sale, negustorul de ceai Erşakov, om tânăr, dar cam ofilit, îmbrăcat după ultima modă şi care se vedea că dusese o viaţă furtunoasă, şedea cocoţat la un pupitru înalt. Judecând după scrisul lui avântat, cu înflorituri, după pieptănătura „à la Capoul » şi după parfumul fin de ţigări de foi, Erşakov nu era străin de civilizaţia europeană. Impresia de cultură ce părea să se desprindă din întreaga lui înfăţişare se întări şi mai mult când băiatul de prăvălie intră şi anunţă:

— A venit scriitorul!

— Da? Pofteşte-l încoace. Şi roagă-l să-şi lase galoşii în magazin.

După câteva clipe, în odăiţă intră sfios un bătrân cărunt, cu chelie, într-un palton uzat, jerpelit, cu chipul îmbujorat de ger şi cu expresia de slăbiciune şi de nesiguranţă pe care o au mai întotdeauna oamenii care beau

regulat, fără să bea prea mult deodată.

— A-a, respectele mele. Spuse Erşakov, fără a-şi întoarce capul spre

noul venit. Ce veşti bune aduci, domnule Heiniu?

Erşakov contopea cuvintele „geniu » şi „Heine », într-unui singur – „Heiniu » – aşa îi spunea el bătrânului.

— Am adus reclama pe care mi-aţi comandat-o, răspunse Heiniu. E gata.

— Aşa de repede?

— In trei zile poţi ticlui nu numai o reclamă, ci chiar un roman întreg, Zahăr Semionâci. Pentru o reclamă ajunge şi un ceas.

— Numai atât? Atunci de ce te tocmeşti întotdeauna ca şi cum ai avea de lucru un an întreg? la arată-mi ce-ai compus!

Heiniu scoase din buzunar mai multe nârtiuţe mototolite scrise cu creionul şi se apropie de birou.

— Am făcut deocamdată numai o ciornă, un text în linii generale, spuse el. Am să vi-l citesc, iar dumneavoastră să urmăriţi cu băgare de seamă şi să-mi spuneţi dacă nu am încurcat ceva. Nu-i deloc greu să te încurci, Zahăr Semionâci. Mă credeţi? Am avut de compus reclame pentru trei magazine dintr-odată. Şi Shakespeare ar fi scrântit-o.

Heiniu îşi puse ochelarii, ridică sprâncenele şi începu să citească cu glas trist, declamând parcă:

— Sezonul 1885-86. Z. S. Erşakov, furnizorul de ceai chinezesc al tuturor oraşelor din Rusia europeană şi asiatică, precum şi din străinătate. Firmă fondată în 1804… Toată introducerea asta va fi încadrată în ornamente şi steme. Am compus unui negustor o reclamă în jurul căreia, după dorinţa lui, i-am pus în chenar stemele mai multor oraşe. Acelaşi, lucru îl puteţi face şi dumneavoastră; am găsit, de altfel, pentru dumneavoastră, Zahăr Semionâci, un ornament straşnic: un leu ţinând între dinţi o liră. Acum să vă citesc mai departe: „Două cuvinte către cumpărătorii noştri. Stimaţi domni! Nici evenimentele politice din ultima vreme, nici indiferentismul rece, care pătrunde din ce în ce mai mult în toate straturile societăţii noastre, nici scăderea treptată a adâncimii apelor Volgăi, fenomen asupra căruia fracţiunea cea mai valoroasă a presei noastre a atras de curând atenţia – nimic nu ne poate tulbura. Existenţa atât de îndelungată a firmei noastre, precum şi simpatiile pe care am izbutit să ni le câştigăm, ne dau posibilitatea de a ne menţine ferm pe teren şi de a nu ne modifica sistemul stabilit o dată pentru totdeauna, atât în ce priveşte relaţiile noastre cu proprietarii plantaţiilor de ceai, cât şi în ceea ce priveşte executarea conştiincioasă a comenzilor primite. Deviza noastră este îndeajuns de cunoscută. Ea se exprimă în cuvinte puţine, dar pline de adâncă semnificaţie: Ieftin, prompt şi conştiincios! »

— Bravo! Foarte bine! îl întrerupse Erşakov, frăsuindu-se pe scaun. Nici

nu mă aşteptam să compui ceva atât de meşteşugit. Şmecher mai eşti! Numai că… Vezi dragul meu, mai departe trebuie să încurci un pic lucrurile, s-o aduci în aşa fel din condei încât totul să fie mai nebulos. Să faci o mică scamatorie, înţelegi dumneata. Noi anunţăm prin reclama aceasta că firma

noastră a primit chiar acum o partidă de ceaiuri proaspete din recolta timpurie de primăvară a sezonului 1885. Aşa-i? Ei bine, în acelaşi timp

trebuie să arătăm că aceste ceaiuri, abia primite, stau la noi în depozit de trei ani de zile, cu toate că nu ne-au venit din China decât săptămâna trecută.

— Înţeleg. Publicul nici nu va observa contrazicerea. La începutul anunţului vom scrie că ceaiurile s-au primit chiar acum, iar la sfârşit vom spune astfel: „Având o mare rezervă de ceai, plătit pe vechiul tarif vamal, suntem în măsură de a-l pune în vânzare după lista de preţuri a anilor din urmă. » etc. Iar pe pagina următoare, va fi lista de preţuri. Pe marginea ei vom înşira din nou steme şi ornamente. Iar sub ele vom scrie cu litere groase:

„Lista preţurilor la ceaiurile aromatice selecţionate din Fucian, Kiahta şi Bai-ho, din recolta de primăvară, sosite de la plantaţiile achiziţionate de curând. » Şi mai departe: „Atragem atenţia adevăraţilor cunoscători asupra ceaiurilor din Lian-sin, dintre care „Emblema Chinei sau zâmbrele concurenţilor », trei ruble cincizeci copeici, se bucură de cea mai mare şi mai binemeritată favoare. Dintre ceaiurile aromate, recomandăm în mod deosebit „Trandafirul împăratului Chinei », două ruble şi „Ochii chinezoaicei », o rublă optzeci copeici„. După preţuri, vor urma cu litere mărunte lămuriri asupra cântăririi şi expedierii ceaiului. Apoi vom vorbi despre scăderile de preţuri şi despre premii: „în dorinţa de a-i atrage pe cumpărători, majoritatea concurenţilor noştri îi momesc cu premii. În ceea ce ne priveşte, protestăm împotriva acestui procedeu revoltător şi oferim clienţilor noştri, nu în chip de premii, ci gratuit, toate momelile cu care concurenţii îşi ospătează victimele. Oricine va cumpăra de la noi marfă în sumă de cel puţin 50 de ruble, va putea alege şi va primi gratuit unul dintre următoarele cinci obiecte: un ceainic de metal englezesc, o sută de cărţi de vizită, un plan al oraşului Moscova, un borcan de ţinut ceai, în formă de chinezoaică goală, sau cartea „Mirele uimit sau mireasa sub covată », povestire de Mucalitul Vesel ».

După ce isprăvi de citit şi făcu câteva corecturi, Heiniu copie repede reclama pe curat şi-o înmână lui Erşakov. Urmă o tăcere. Amândoi se simţiră stânjeniţi, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă ruşinoasă.

— Când porunciţi să primesc banii pentru munca mea? Acum sau mai târziu? întrebă Heiniu pe un ton nehotărât.

— Când vrei dumneata, fie şi acum. Răspunse nepăsător Erşakov. Du-te în magazin şi ia-ţi ce vrei pentru suma de cinci ruble şi cincizeci.

— Aş prefera să primesc bani, Zahăr Semionâci.

— N-am obiceiul să plătesc în bani. Plătesc pe toată lumea în ceai şi zahăr: şi pe dumneata, şi pe cântăreţii cărora le sunt epitrop, şi pe paznici. Aşa mai pun frâu beţiei.

— Se poate asemui munca mea cu aceea a paznicilor sau cântăreţilor? Munca mea e intelectuală.

— Asta-i muncă? Te-ai aşezat la masă, ai înşirat câteva rânduri şi gata. Scrisul nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei. E un fleac de nimic! Nu face nici o rublă.

— Hm. Frumos mai judecaţi dumneavoastră scrisul, se supără Heiniu, auzi că nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei! Dar nu vă gândiţi că eu m-am chinuit, poate sufleteşte, ca să ticluiesc această reclamă. O scriam şi simţeam cum înşel întreaga Rusie. Daţi-mi bani, Zahăr Semionâci!

— Ei, frate, ai început să mă plictiseşti! Nu mai stărui atâta!

— Bine. Atunci am să iau zahăr tos. Chiar băieţii dumneavoastră o să mi-l răscumpere cu opt copeici funtul. E drept că pierd vreo patruzeci de copeici, da’ n-am încotro! Rămâneţi cu bine!

Heiniu dădu să iasă dar se opri în uşă, oftă şi spuse posomorât:

— Înşel Rusia! Întreaga Rusie! Îmi înşel patria pentru o bucată de pâine. Of! Of!

Apoi ieşi. Eraşkov îşi aprinse o havană şi odăiţa începu să miroasă şi mai tare a om cult.

Bocet pentru Brâncoveanu Constantin


(sursa foto: romaniaregala.ro)

Am văzut azi un episod extraordinar la Ora Regelui (emisiunea aici). Principele Nicolae la Mărăşeşti, la Putna, la Suceviţa, la Voroneţ. Merită urmărită (de la minutul 28) pledoaria pentru dragoste a părintelui Dosoftei la chilia lui Daniil Sihastrul (şi reacţiile Principelui Nicolae). Dar punctul culminant a fost, cel putin pentru mine, secvenţa de la Voroneţ (minutul 33), în care maica Elena îi atrage atentia asupra raspunderii mai mari pe care o au, la judecata lui Hristos, cei aflaţi mai sus pe scara sociala – ei nu răspund doar pentru sine, ci si pentru cei pe care i-au avut în grijă.

Pentru că sunt în continuare uimit de puţina atenţie acordată de România anului 2014 comemorării a 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor şi pentru că maica Elena l-a amintit pe Constantin Brâncoveanu ca al doilea stâlp, după Ştefan cel Mare, al neamului nostru, mi-au venit niste cuvinte care exprimă oarecum ce am simtit prima dată la Mânăstirea Polovragi, când am auzit acatistul Sfinţilor Brâncoveni, iar de atunci încoace, de câte ori trec pe lângă biserica Sf. Gheorghe Nou.

 VIDEO Ministerul Culturii îl comemorează pe Constantin Brâncoveanu, în 2014, printr-o serie de evenimente– Brâncovene Doamne, frate Constantine,

Ce făcuşi cu ţara, o lăsaşi de pradă?

Fără urmaşi vrednici din a ta plămadă –

Stirpe Basarabă ce-o luaşi cu tine

Brâncovene Doamne, frate Constantine.

 – V-am lasat credinţa, veşnică moşie

Că averea multă ce-am avut pe lume

Toată aş fi dat-o, dar nu bunul nume

Primit cu botezul, cel pe veşnicie

Pe-acesta să-l ţineţi cu temeinicie.

Că de-ar fi vreunul din cei slabi de fire

Care să clintească, arătând spre mine –

Că mi-aş fi pus viaţa mai presus de Bine –

Cu a lui greşeală merg la cântărire.

 –  Brâncovene Doamne, frate Constantine,

Nu începe oare ţara să te uite?

Şi pierdută iarăşi în gâlcevi mărunte,

Să dea cinstea veche pe minciuni străine?

Unde e credinţa, Doamne Constantine?

 – Zece drepţi de-or fi, Viaţă va rămâne

Ca să-nvie iarăşi neam cu timp şi rost

De nu, creşte iarba, înaltă cum a fost,

Coperind pe veci al meu şi-al vostru nume.

– Sa nu fie Doamne, Sfinte Constantine!

 

 

 

Cum şi-a născocit Paul din Tars propria moarte


Văd afişul la metrou de două săptămâni, miercurea şi vinerea, când trec pe acolo.

afis metrou 11.09.2014 (1)

La început m-a iritat. Într-un timp în care o mulţime de cuvinte sunt interzise prin lege pentru că ar putea ofensa diferite grupuri sensibile, despre creştini şi creştinism se poate spune orice. Credinţa care a fondat Europa ar fi doar o « născocire » a unui oarecare Pavel din Tars. O întrebare simplă ar fi: atâţia martiri şi-or fi vărsat sângele doar pentru a face dintr-un roman epistolar al numitului Pavel un bestseller mondial?

Apoi am început să-l compătimesc pe autor. Câte acrobaţii trebuie să fi făcut pentru a ocoli o evidenţă stânjenitoare: « născocitorul » a murit el însuşi martiric, cel mai probabil în anul 66 şi, oricum, şi-a petrecut în detenţie mulţi ani după presupusa « invenţie ». Care a fost deci beneficiul « născocitorului »?

M-am liniştit oarecum când am văzut că totuşi editura se numeşte Ahriman (căpetenia spiritelor întunericului în mitologia iraniană). M-a edificat şi modul în care se prezintă editura însăşi, incluzându-i printre spiritele inspiratoare pe Marx şi Lenin.

Şi totuşi…

Papa îşi cere iertare pentru cruciade, nimeni nu îşi cere iertare pentru comunism. Se vorbeşte neobosit despre Inchiziţie ca produs al creştinismului, dar nu se vorbeşte aproape deloc despre maşina de tocat oameni din secolul XX (în care au pierit de cel puţin 100 de ori mai multi oameni într-un timp de 10 ori mai scurt) ca fiind produsul ateismului comunist şi neopăgânismului nazist.

Iar astăzi, poate nu vreţi să ştiţi, dar este în curs cea mai amplă persecuţie anticreştină din istorie. In sensul cel mai propriu şi mai crud al termenului.

Acestea fiind spuse, sigur că aveţi libertatea de conştiinţă de a participa la lansarea de carte organizată de Ahriman. Libertatea de conştiinţă este totuşi o invenţie creştină. Puteţi deci considera că am întors şi celălalt obraz.

Ce nu este dragoste


Sau cele treisprezece boli maligne ale iubirii.

  1. Nerăbdarea. Şi dacă s-ar naşte într-o zi, iubirii tot îi trebuie ani pentru a creşte, a înflori şi a-şi da roadele. Şi dacă nu am grijă, buruienile cresc primele. Şi adesea au o aparenţă plăcută şi un miros îmbătător.
  2. Pedeapsa. Acolo unde este judecată, nu este iubire. Orice pedeapsă ucide, exilează sau închide iubirea. Se iubesc cei care fac schimb de pedepse (« ca să se îndrepte »), sau cei care fac schimb de daruri?
  3. Invidia. Dragostea nu vrea sa ajunga mai sus, să aibă mai mult, să-i fie mai bine. Dacă ar face astfel ar însemna să se bucure de mai puţinul celuilalt. Şi atunci nu mai e decât amor propriu bolnav.
  4. Lauda de sine. Cât de obositori pot fi cei care îţi scot ochii cu capacitatea lor de a iubi!
  5. Mândria. « Priviţi, oameni mai mici şi lipsiţi de putere, ce iubire am cucerit! Prin meritele mele! » Dragostea se primeste in dar. Acolo unde văd merite, refuz darul şi cer o plată (cuvenită).
  6. Minciuna. Ştiţi ce e cel mai greu atunci când (te) minţi? Să ţii minte minciuna. Minciuna afectează grav memoria iubirii. Fiecare minciună trimite în nefiinţă o bucată din timpul iubirii.
  7. Grosolănia. E confundată adesea cu autenticitatea.
  8. Egoismul. Dragostea nu spune: am nevoie de tine. Ci: primeste, te rog, acest dar de le mine.
  9. Mânia. Sunt furios când nu primesc ceea ce mă aştept să primesc. E o furtună care se naşte la ciocnirea dintre mândrie şi frică. Se poate trata doar prin tratarea acestor două cauze. Tratamentul implica doze egale de empatie şi asertivitate.
  10. Suspiciunea. Gelozia nu e un semn al iubirii. E un semn al « iubirii » posesive. Care nu e iubire. Punct.
  11. Frica. Mai ales frica de suferinţă. Plăcerea nu e de ajuns. Proba de rezistenţă a iubirii e capacitatea de a suferi împreună.
  12. Neîncrederea. A cere dovezi de iubire e neiubire. A da ocazia unor acte de iubire e sensul tuturor poveştilor în care pretendentul e pus la încercare.
  13. Deznădejdea. Fără iubire nu există speranţă, fără speranţă iubirea nu ajunge la noi.

Mai bine si mai frumos a spus-o cineva care a petrecut deja 1950 de ani în timpul iubirii durabile:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 

(Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel)

Minciuna sta cu noi la masa


Azi nu mi-am putut lua ochii de la o coala A4, lipita pe o usa laterala in biserica. Scria acolo: Asociatia pentru Cinstirea Eroilor Martiri ai Revolutiei din Decembrie 1989.

Martir inseamna marturisitor. Despre ce au dat marturie cei peste o mie? Despre adevar. Si, in orice caz, ceea ce i-a adus in bataia pustii a fost refuzul minciunii.

« Vom muri si vom fi liberi » ziceau ei. « Vom minti ca sa traim (bine?!) » pare sa fie deviza noastra.

Consimtim la minciuna « inteligenta » din reclame, mintim « necesar » in CV-uri si, mai ales, ne-am obisnuit cu « normalitatea » minciunii politice.

Pana cand vom fi mincinosi amatori condusi de mincinosi profesionisti? Unii dintre marii mincinosi avand pe constiinta si alte pacate capitale. Continuam sa fim complici?

Frauda nu e ecologica


Frauda stiintifica. Cea cu incalzirea globala.

Timp de un deceniu incalzirea globala devenise o dogma. Daca schitai un zambet sceptic nu puteai fi decat fie un ignorant, fie unul platit de marile trusturi petroliere.

Apogeul a fost atins in 2007, cand  Al Gore a prezentat lumii documentarul An Inconvenient Truth (Un adevar incomod), un documentar in care ursii polari ne aratau pentru ultima data o fata melancolica inaintea disparitiei, banchiza se topea la picioarele lor, oceanul crestea si insule din Pacific dispareau pentru totdeuna sub ape.

Si, bineinteles, temperatura crestea … si crestea … si crestea…

In decembrie 2007 Gore a luat Premiul Nobel pentru Pace (impreuna cu un comitet al carui nume nu vreau sa mi-l amintesc), iar in decembrie 2008 am stiut ca in acel an temperatura medie nu a crescut, ci a scazut.

De fapt, domnii nobelizati stiau prea bine, inca din 2007, ca temperatura in ultimii 20 de ani variase in ambele sensuri si ca temperatura record din 2007 era aceeasi cu cea din 1998.

Iar povestea cu cresterea nivelului oceanelor prin topirea banchizei era totusi o gafa de clasa a VI-a, pentru care nu era nevoie de experimente complicate: sa fi pus un cub de gheata intr-un pahar si sa vada ce se intampla cu nivelul apei prin topirea ghetii.

Numele a fost schimbat fara preaviz: noul cuvant de ordine este « schimbari climatice  globale ». Se incapatineaza sa pastreze abordarea « globala ». Desigur se incapataneaza in continuare sa sustina  si ca teoria incalzirii globale e in esenta corecta.

Desi ursii polari prospera si si-au extins habitatul. Desi Nauru nu a diparut sub ape. Desi in vara aceasta banchiza s-a topit mult mai putin ca de obicei. Desi temperatura medie anuala nu a mai atins maximul din 2007.

Ce-ar fi sa coboram din stratosfera teoriilor globale, pe pamantul de langa casa?  Care are nevoie de comunitati responsabile, nu de salvatori globali.