Aforisme antimoderne


« Cea mai mare eroare modernă  nu este in teza Dumnezeului mort, ci în convingerea că diavolul este mort. »

« Masinile moderne devin pe zi ce trece tot mai complicate, iar omul modern devine cu fiecare zi mai elementar. »

« Exista un analfabetism al sufletului pe care nu-l vindeca  nicio diplomă. »

« Adevarul e atat de subtil ca nu inspira niciodata atata incredere ca o teza gresita. » 

« Refuzul de a te minuna e semnul fiarei. »

(Nicolás Gómez Dávila – filosof crestin columbian, 1913 – 1994; l-am descoperit gratie unei postari a domnului Gabriel Săvulescu – aici)

Cartea săptămânii (XVII)


boiaAm scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?. 

Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani,  si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.

Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.

Cateva extrase aici

Nonpacientul englez


Dupa ce medicina bazata pe dovezi (evidence-based medicine) a dominat scena ultimului deceniu al secolului trecut si inceputul secolului XXI a venit vremea postmodernismului si in serviciile de sanatate. Royal Society of Medicine a recunoscut ca majoritatea britanicilor care au nevoie de ingrijiri de sanatate sunt nesatisfacuti de serviciile medicale. Iar cauzele principale ale nemultumirii pot fi grupate in 3 categorii:

  1. Oamenii sunt nemultumiti de  rezultatele ingrijirilor. Aici o buna parte din vina o poarta asteptarile nemasurate pe care le-a creat medicina in deceniile marilor ei victorii.
  2. Oamenii sunt nemultumiti de dezumanizarea relatiei medic-pacient, care devine , din ce in ce mai des,  o interactiune cu tehnologia.
  3. Oamenii nu mai accepta naratiunea clasica a medicinei moderne – aceea a organismului ca mecanism. Subiectul nu mai vrea sa fie obiect.

In acest context, medicina postmoderna ar pune accentele pe pluralitatea perspectivelor in ceea ce priveste rezultatele dezirabile, in ceea ce priveste relatia dintre terapeut si client si in ceea ce priveste povestea personala si subiectiva a suferintei si bolii.

Va trebui sa luam in considerare nu doar opinia medicala asupra eficientei unor tratamente, ci si perspectiva clientului asupra acceptabilitatii, costurilor si noimei acestor proceduri. Comunicarea cu persoana in suferinta va fi recunoscuta ca o abilitate clinica de baza; nimeni nu ne va mai credita ca stim ce facem daca nu vom intelege nevoile si prioritatile clientului si daca nu vom reusi sa-i comunicam aceasta intelegere. Si se va cere medicului sa participe la construirea unei povesti cu noima (pentru client) despre suferinta si vindecare.

Am descoperit, cu surprindere, si un promotor informat al medicinei postmoderne. N-as fi ghicit nici intr-o mie de ani ca persoana respectiva este un cititor avizat si intuitiv al literaturii medicale. Functia lui oficiala, aceea de patron al Royal Society of Medicine, ii cere, e adevarat, sa tina din cand in cand cate un discurs la sedintele festive, pentru care ar putea beneficia de ajutorul unor « scriitori » competenti. Dar scriitura tradeaza un diletant (in sensul pozitiv al acestui termen). In plus, Charles of Wales a sustinut aceleasi idei de 30 de ani incoace; iar in 1982, la apogeul puterii medicinei moderne, a vorbi in cadrul distinsei adunari despre medicina postmoderna era « aproape o erezie »; isi putea permite asta ca alteta regala, dar chiar si alteta sa a simtit reactia contrariata a Societatii.

« Timp de mulți ani, am pledat pentru o abordare integrată a medicinei și sănătatii. Prin medicină integrată inteleg un fel de ingrijiri care integrează cel mai bine noua tehnologie și cunoștințele actuale cu înțelepciunea antică.[…]

Importanța acestor elemente umane a devenit foarte evidenta în știința medicală contemporană. Sir Michael Marmot a demonstrat în mod convingător că starea de sănătate a angajaților este legată de măsura în care acestia se simt în măsură să își îndeplinească rolul, în funcție de propria lor judecată. Profesorul Blackburn, câstigator al Premiului Nobel pentru Medicină, a oferit dovezi indicând faptul că un nivel ridicat de stres poate duce la telomere scurtate, care sunt elemente critice care leagă cromozomii. Acest lucru, la rândul său accelerează procesul de îmbătrânire. Cu cercetari de acest fel, noi nu mai putem continua sa vedem mintea si corpul  ca entitati separate și care interacționează doar ocazional. Deoarece acestea sunt unul și același lucru. Abordarea noastră științifică și terapeutică are acum  nevoie, cu siguranta, sa avanseze într-un mod care să încurajeze și îmbrățișeze o nouă înțelegere între sperantele, perspectivele și credințele pacientului, pe de o parte, și functionarea corpului său, pe de alta parte. »  (articolul complet, aparut in J R Soc Med 2012: 105: 496–498 – aici)

Viitor pur şi trecut à la carte


De dimineaţă am citit un eseu intitulat « Timp contra timp sau societatea hipermodernă ». Mergând pe jos prin parc în loc să iau metroul două staţii, am recapitulat distincţiile pe care autorul, Gilles Lipovetsky, le face între timpurile moderne, postmoderne şi hipermoderne.

Din perspectivă franceză, sfârsitul modernitatii este anuntat dramatic in mai 68. Timpul nu va mai fi niciodată o săgeată a progresului istoric, cu un viitor hiperbolizat si pentru care merita să sacrifici o parte din prezent, un prezent epic, decisiv si chiar eroic si un trecut marginalizat sau privit cu condescendenţă.

In anii ’70 apare cuvantul « postmodernitate » pentru a denumi ceea ce unii au avut temeritatea sa descrie ca « sfarsit al istoriei ». Timpul devine un prezent continuu, fragmentat in multiple istorii individuale. E timpul individului traind sub deviza « carpe diem ».

N-a tinut mult. Anii ’90 dezmint ipoteza sfârsitului istoriei, totul devenind hiper: hipercapitalism, hiperputere, hiperterorism, hiperindividualism, hipermarket, hipertext. Lipovetsky defineste interesant timpurile hipermoderne:

  • viitorul este numit viitor pur, adica, spre deosebire de viitorul modernitatii nu este prescris in liniile sale directoare;
  • prezentul este anxios tocmai datorita faptului ca pagina viitorului e alba;
  • trecutul, ei bine, trecutul are parte de un tratament interesant, iar Lipovetsky descrie fenomenul prea elegant pentru a nu-l reproduce verbatim:

« Trecutul nu mai este socialmente fondator sau structurant, ci este reamenajat, reciclat, adus la gusturile zilei, exploatat in scopuri negustoresti. Traditia nu mai cheama la repetare, la fidelitate si la revigorarea a ceea ce s-a facut dintotdeauna: a devenit produs de consum nostalgic sau folcloric, ocheadă spre trecut, obiect la modă. […] Vechiul poate să facă furori, dar nu mai are puterea de a organiza in mod colectiv comportamentele. Trecutul ne seduce, dar prezentul si normele sale schimbătoare ne guvernează. Cu cât mai mult este evocată si pusă in scenă memoria istorică, cu atât mai putin structurează ea viata obisnuită. De unde rezultă această trăsătură caracteristică a societătii hipermoderne: celebrăm ceea ce nu mai dorim să luăm ca exemplu. » (Gilles Lipovetsky – Temps contre temps ou la société hypermoderne, Grasset, Paris, 2004)