Toate minciunile


mensonges

Profesorul Raoult și-a rezumat totuși altfel sfatul. Nu a spus că « știința », la singular (și, eventual, cu majusculă), ne-ar putea ajuta să vedem mai clar, ci « înțelepciunea »(sagesse). Se pare că în privința subtitlului, autorul a cedat sugestiilor editorului, care vehiculează, prin intermediul sintagmei « știința vă ajută să vedeți lucrurile mai clar », mitul unei științe încheiate care poate furniza îndrumări clare, ținând astfel loc și de filozofie și de religie și de morală.

Or, Didier Raoult arată în cartea sa tocmai că știința lucrează cu ipoteze, care adesea conțin modele probabilistice ale căror erori se pot multiplica până la a face ca predicția să fie complet ratată. Ia ca exemplu paradigmatic în acest sens gripa aviară (vă mai amintiți? apocalipsa venea sub forma gripei aviare acum un deceniu!). Modelul propus de cercetătorii din Rotterdam (publicat într-o carte care s-a vândut în 500 000 de exemplare doar în ediția franceză!) implica zeci de milioane de morți. Dar toate cele cinci supozitii pe care s-a bazat s-au dovedit false. Presiunea mediatică a continuat și după ce toate acele supozitii s-au dovedit false, iar guvernele au continuat să investească miliarde in  vaccinuri și grupuri de lucru perfect inutile. Iar în 2009, în  loc să constate onest eșecul predicției despre apocalipsa aviară, grupurile de promovare a fricii au găsit o nouă sperietoare: gripa porcină. Alte miliarde cheltuite fără rost.

Didier Raoult propune să revenim la clasica măsurare a raportului dintre riscuri și beneficii și la înțelepciunea căii de mijloc. Și dă câteva exemple, dintre care am reținut

  • frica de a face cancer de piele prin expunerea la soare a dus la scăderea nivelurilor de vitamină D – calea de mijloc înseamnă evitarea excesului de expunere la soare (estetica bronzului)
  • frica de durere la dus la supraconsumul de analgezice, cu riscurile asociate acestui supraconsum – calea de mijloc ar însemna revenirea la o toleranță mai mare la durere
  • frica de moarte a dus la supraconsumul de anxiolitice și antidepresive, care a dus până la urmă tocmai la creșterea mortalității premature – înțelepciunea ar cere să revenim la o filozofie de viață care să ne ajute să coabităm mai bine cu frica de moarte.

Să nu spui DA când el e beat


cehov_olgaVânătorul

de A. P. Cehov

O amiază fierbinte şi înăbuşitoare. Pe cer nici un nouraş. Iarba arsă de soare are o înfăţişare jalnică, deznădăjduită; de acum înainte, chiar dacă plouă, nu va mai putea să înverzească. Pădurea tace, nemişcată, de parcă ar privi stăruitor în văzduh, cu vârfurile copacilor, sau ar aştepta ceva.

Pe drum, de-a lungul mladei, merge alene, legănându-se, un bărbat înalt, îngust în umeri, de vreo patruzeci de ani, cu rubaşcă roşie, pantaloni boiereşti cârpiţi şi cizme mari. În dreapta drumului înverzeşte mlada, în stânga se întinde până în zare o mare aurie de secară coaptă. Omul e roşu la faţă şi asudat. Pe capul lui frumos, bălan, poartă ştrengăreşte o şepcuţă albă cu cozoroc drept, de jocheu, dăruită pesemne într-o clipă de dărnicie de vreun boier tânăr. De umăr îi atârnă o geantă de vânătoare, în care zace, aruncat mototol, un cocoşel de munte. Vânătorul ţine în mână o puşcă de vânătoare cu două ţevi, cu cocoaşele ridicate, şi nu-şi ia ochii de la câinele lui bătrân şi costeliv, care aleargă înainte, mirosind întruna tufele. în jur, linişte; nici un foşnet. Toate vietăţile s-au ascuns de arşiţă.

— Egor Vlasâci! aude deodată vânătorul un glas sfios.

Tresare şi, aruncând o privire îndărăt, se încruntă. Lângă el, răsărită parcă din pământ, stă o femeie de vreo treizeci de ani, galbenă la faţă, cu secera în mână. Femeia încearcă să-i prindă privirea şi zâmbeşte sfios.

— A, tu eşti Pelagheia! Spune vânătorul, oprindu-se şi lăsând încet în jos cocoaşele. Hm! Cum de ai nimerit pe-aici?

— Păi, aici seceră nişte femei din satul nostru, aşa că sunt şi eu cu ele. Îs muncitoare cu ziua, Egor Vlasâci.

— Aşa-a. Mormăie înfundat Egor Vlasâci şi porneşte încet înainte. Pelagheia se ia după el. Fac astfel în tăcere vreo douăzeci de paşi.

— De mult nu te-am văzut, Egor Vlasâci. Spune Pelagheia, privind cu drag umerii şi spatele vânătorului care se mişcă în ritmul mersului. De când te-ai abătut pe acasă în Săptămâna Mare, să bei apă, n-am mai dat ochii cu dumneata. Şi atunci, cât ai stat şi în ce hal erai? Beat! M-ai certat, m-ai bătut şi ai plecat. După aceea te-am tot aşteptat, te-am aşteptat mereu. Mi s-au uscat ochii aşteptându-te. Of, Egor Vlasâci, Egor Vlasâci! Măcar o singură dată să fi venit.

— Ce să fac eu la tine?                                                            

— Ei da, fireşte, de făcut n-ai ce face, dar aşa. Oricum, de n-ar fi decât gospodăria. Să mai vezi şi dumneata cum e şi ce e. Doar dumneata eşti stăpânul, la te uită, ai împuşcat un cocoş de munte! Egor Vlasâci, ce-ar fi să stai jos, să te odihneşti?

Spunând toate acestea, Pelagheia râde, ca o prostuţă, şi-l soarbe din ochi pe Egor. Faţa ei străluceşte de fericire.

— Să stau jos? Bine. Spune vânătorul nepăsător şi alege un locşor între doi brazi tineri. Da’ ce stai în picioare? Şezi şi tu!

Pelagheia se aşază mai la o parte, în plin soare şi, ruşinându-se de bucuria ei, îşi acoperă cu palma gura plină de zâmbet. Câteva clipe se scurg în tăcere.

— Să fi venit măcar o dată, spune iarăşi în şoaptă Pelagheia.

— La ce? Oftează Egor, scoţându-şi şepcuţa din cap şi ştergându-şi cu mâneca fruntea stacojie.

— N-are nici un rost. Să vin pe un ceas, două, ar fi doarfâţâială de pomană, mai mult te-aş stârni, că de rămas cu totul în sat – nu mă rabdă inima. Ştii doar şi tu că-s om răsfăţat. Mie îmi trebuie un pat bun, un ceai bun, vorbe alese. Vreau să mi se dea toată atenţia, iar la tine în sat e sărăcie, fumăraie. N-aş putea să stau nici o zi. Dacă, hai să zicem aşa, s-ar da poruncă de la stăpânire cum că trebuie neapărat să stau la tine, aş da foc casei, sau mi-aş face seama. De mic copil am în mine acest răsfăţ; n-ai ce-i face.

— Şi acum unde stai?

— La boierul Dmitri Ivanâci; sunt vânător. Slujba mea e să îngrijesc de vânat pentru masă, dar mă ţine mai mult aşa. De haz.

— Asta nu-i treabă de om aşezat, Egor Vlasâci. Vânătoarea e o joacă, iar dumneata pari a o socoti meserie. îndeletnicire adevărată.

— Tu nu poţi înţelege, proasto, spune Egor, privind visător cerul. De când eşti, n-ai priceput şi nici n-ai să pricepi vreodată ce fel de om îs eu.

După capul tău, eu sunt un smintit, un rătăcit, iar pentru cei care se pricep, sunt cel mai de frunte ţintaş din tot judeţul. Boierii preţuiesc lucrul ăsta, şi despre mine s-a scris chiar la revistă. Nimeni nu se poate asemui cu mine în ale vânătorii. Iar dacă nu-mi place treaba noastră ţărănească, asta nu-i din răsfăţ, nu-i din fudulie. De când eram copil, vezi tu, n-am cunoscut altă îndeletnicire decât puşca şi câinii. Dacă mi se lua puşca, mă apucam de undiţă, de mi se lua undiţa, prindeam peştele cu mâna. Ei, mai făceam şi pe geambaşul, băteam iarmaroacele când aveam bani, şi apoi ştii şi tu că mujicul care s-a făcut vânător sau geambaş nu se mai întoarce la plug. Odată ce s-a cuibărit în sufletul omului dorul de libertate, nu-l mai scoţi de acolo, orice ai face. Tot aşa e şi cu boierii: care dintre ei se face aftor sau altfel de artist, aceluia i-e sortit să nu mai fie nici funcţionar, nici moşier. Tu eşti muiere, nu pricepi, dar lucrurile astea trebuie înţelese.

— Pricep, Egor Vlasâci.

— Ba se vede că nu pricepi, că te văd gata-gata să plângi.

— Nu. Nu plâng. Spune Pelagheia, întorcând capul în altă parte. Mare păcat, Egor Vlasâci! Măcar o zi să fi trăit împreună, sărmana de mine. îs doisprezece ani de când ne-am luat şi. între noi n-a fost niciodată dragoste! Nu. Nu plâng.

— Dragoste. Mormăie Egor, scărpinându-se pe mână. Păi ce dragoste să fie? E numai o formă că suntem bărbat şi nevastă, că încolo. Pentru tine eu îs un om sucit, iar tu eşti pentru mine o biată muiere care nu pricepe nimic. Nu ne potrivim! Eu îs liber, răsfăţat, chefliu, iar tu eşti o lucrătoare, o opincară, trăieşti în murdărie, eşti mereu cu spinarea încovoiată. Eu mă socot în fruntea tuturor din partea vânătorii, iar tu mă priveşti cu milă. Unde-i potriveala?

— Dar suntem cununaţi, Egor Vlasâci! începe să plângă Pelagheia.

— Nu suntem cununaţi de bunăvoie. Ai uitat? Mulţumeşte contelui Serghei Pavlâci. Şi ţie. De ciudă că trag mai bine ca el, contele m-a îmbătat o lună întreagă, iar pe un om beat îl faci să-şi schimbe până şi legea, darmite să se cunune. Şi drept răzbunare m-a cununat cu tine în timp ce eram beat. Un vânător cu o văcăriţă! Ai ştiut că eram beat; de ce m-ai luat? Doar nu erai iobagă, puteai să te împotriveşti! Se înţelege, pentru o văcăriţă e mare noroc să o ia un vânător, dar trebuia să ai şi puţină minte. Acum, poftim: chinuieşte- te şi plângi. Contele şi-a făcut mendrele, iar tu – boceşte. Loveşte-te cu capul de pereţi.

Se aşterne tăcerea. Trei raţe sălbatice trec în zbor deasupra mladei. Egor se uită la ele şi le urmăreşte cu privirea până când, prefăcute în trei puncte ce abia se mai zăresc, raţele se lasă, hăt departe, dincolo de pădure.

— Şi din ce trăieşti? întreabă el, mutându-şi privirea de la raţe la Pelagheia.

— Vara mă tocmesc la muncile câmpului şi iarna iau un copilaş de la leagăn şi-l hrănesc cu biberonul. Capăt o rublă şi jumătate pe lună.

— Aşa.

Şi din nou tăcere. De pe o tarla secerată se aude un cântec încet, care se frânge chiar de la început. E prea cald ca să cânţi.

— Lumea zice că i-ai făcut Akulinei casă nouă, spune Pelagheia.

Egor tace.

— îţi place, vasăzică.

— Aşa ţi-e norocul, de! Asta ţi-i soarta! Spune vânătorul, întinzându-se. Rabdă, amărâto. Şi acum rămâi cu bine, prea m-am luat cu vorba. Diseară trebuie să fiu la Boltovo.

Egor se ridică, se întinde iar şi îşi aruncă puşca peste umăr. Pelagheia se scoală şi ea.

— Şi când mai dai prin sat? întreabă dânsa cu glas stins. — La ce? Treaz n-am să vin niciodată, iar când îs beat, ce folos ai să mă vezi? Când îs beat mă mânii uşor. Rămâi cu bine! — Mergi sănătos, Egor Vlasâci. Egor îşi pune şapca pe ceafă şi, după ce cheamă câinele, îşi vede de drum. Pelagheia rămâne locului şi se uită după el. Se uită la spatele lui, la ceafa lui de voinic, la mersul lui nepăsător, şi ochii îi sunt plini de jale şi de dor. Privirea ei îmbrăţişează făptura înaltă, osoasă a bărbatului ei şi o mângâie, o dezmiardă. Simţindu-i parcă privirea, Egor se opreşte şi se uită înapoi. Tace, dar după chip, după umerii ridicaţi, Pelagheia înţelege că vrea să-i spună ceva. Se apropie sfios de el şi-l priveşte cu ochi rugători. — Na, ţine! Spune el, întorcând capul în altă parte. îi întinde o hârtie de o rublă, mototolită, şi se îndepărtează repede. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Spune ea primind în neştire rubla. Vânătorul păşeşte pe cărarea ce se aşterne până departe, drept, ca o curea întinsă. Albă ca varul, nemişcată ca o statuie, Pelagheia rămâne ţintuită locului şi îi soarbe cu privirea fiecare pas. Dar culoarea roşie a rubăştii lui începe să se amestece cu culoarea închisă a pantalonilor, paşii nu i se mai văd şi nu se mai poate deosebi nici câinele de cizme. Se vede numai şepcuţa, dar. Deodată Egor face la dreapta, în mladă, şi şepcuţa se pierde şi ea în verdeaţă. — Mergi cu bine, Egor Vlasâci! Şopteşte Pelagheia şi se ridică în vârful picioarelor, pentru a mai prinde măcar o dată cu privirea şepcuţa albă.

 

100 de ani de singurătate


« Gasesc ca afisarea patriotismului este indecenta. Un om care simte dragoste pentru tara, un om care este decis ca in interesul tarii sa-si sacrifice propria existenta nu are voie sa se bata pe piept cu sentimentul acesta. » (Corneliu Coposu; sursa – aici)

Corneliu Coposu la Versoix mai 1990 (3), ©Casa Majestatii Sale Regelui(sursa foto – aici)

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să nu ceară nimic pentru sine, să-i fie de de ajuns posibiliatea de a servi România…

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să spună senin că ar da încă o dată zeci de ani din viaţă pentru a-şi afirma credinţa în România…

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să fie ferm şi moral şi în acelaşi timp capabil să unească…

Dacă asta nu se va întâmpla, nu Corneliu Coposu va fi trăit degeaba. Noi vom fi trăit degeaba.

Flori, fete, filme şi alte ficţiuni (7): Nişte balcanici


Vladimir Ulianov (Lenin) a locuit peste drum de Cabaret Voltaire. Probabil că a jucat şah cu Tristan Tzara. Până când serviciile secrete germane  au hotărât că e timpul să mai dea o lovitură Rusiei. Arma mortală era chiar Lenin. Afişul dada apartine grupului berlinez. Aşadar, soluţia şaradei era Elveţia – Rusia – Lenin. Mulţumesc celor care au răspuns (atât de repede şi bine!) şi le semnalez un indiciu pe care l-au trecut cu vederea: portretul lui Erasmus din Rotterdam, pictat de Hans Holbein cel Tânăr. Tabloul se află la Basel, acolo unde Dostoievski a facut o criză de epilepsie în faţa unei alte opere a aceluiaşi pictor: Christ în mormânt.

Dar să trecem la enigma de azi.

1. Floarea este primula (Primula veris).

Med en primula veris În pacea păduriiPutereaSoareluiToate de la acelaşi Autor.

2. Numele fetei este Cecilia.

« Cecilie puse caseta cu cântece de Crăciun interpretate de Sissel Kyrkjebø în walkman. Şi în curând urechile ei sorbeau cu nesaţ acordurile muzicii de Crăciun. După un timp, când îşi scoase casca de pe urechi, ştiu că, acolo jos, ei stăteau la masă.

Mama citea din Evanghelia de Crăciun. Când a terminat de citit, au cântat cu toţii Pace pe pământ« .

3. Filmul este Serenadă în Valea Soarelui.

4.Cartea se numeşte Beatles, şi fiecare capitol se construieşte pe ritmul unei piese, care dă şi titlul capitolului.Primul se cheamă I feel fine.

« La ultima compunere luasem Satisfăcător. Dar pe aia mi-o făcuse tata. Hobby-ul meu. A lui a fost ideea ce să scrie, bineînţeles, despre timbre, deşi aveam numai două triunghiulare din Coasta de Fildeş. Tata a luat Satisfăcător. Apoi mi-am mai acordat o şansă. Am pus o rezervă nouă în stilou şi-am început să scriu cu cerneală. Nu mai era cale de întoarcere. Mă furnica pe spate, încordarea mă făcea aproape genial. Mai întâi aveam să închei şcoala generală şi apoi voi face liceul. Pe urmă aveam să studiez medicina ca să mă fac medic într-o ţară săracă în care să trăiesc şi să mor pentru negrii cei bolnavi. Am reuşit să scriu trei pagini şi jumătate şi-am încheiat cu ceva despre Nansen, dar n-am reuşit să potrivesc prea bine Polul Nord cu negrii, şi-apoi mi-a venit ideea c-ar fi trebuit să amintesc de Albert Schweitzer, dar era deja mult prea târziu. »

De data aceasta sunt trei cuvinte-indiciu care unesc cele patru puncte şi conduc spre solutie. Iar indiciul ajutător pentru soluţie este: nişte balcanici  pentru Europa.

Şi pentru că în cartea lui Jostein Gaarder (pe care v-o recomand cu căldură: e extraordinar de densă şi se citeşte foarte uşor) din care am citat la punctul 2 e vorba de o fetiţă foarte bolnavă, poate vă gândiţi şi la petiţia pentru Regele Belgienilor pe care v-am semnalat-o săptămâna trecută. A ajuns la aproape 200 000 de semnături.

Cuvinte RUPTE: Coruptie


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

CORÚPȚIE, corupții, s. f. 1. Stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. 2. Desfrânare, depravare. (DEX 98)

Asadar, o stare. O stare in care se ajunge prin actiunea de corupere. Co-rupere (de la moralitate). Actiunea are un agent activ (corupatorul). Pe care preferam sa il trecem sub tacere.

Am schimbat un pic si dictionarul. Daca in 1939 nu erau mentionate decat variante active ale  verbelor echivalente (a strica, a altera, a perverti, a indupleca pe cineva cu daruri), in 1998 verbul devenise si reflexiv: a (se) abate de la moralitate, cinste, datorie; a (se) perverti. In cateva decenii si-a facut loc ideea dubioasa moral, logic si gramatical ca poti sa te corupi, si ca nimeni altcineva nu este in culpa.

Coruptia incepe cu corupatorul. Cum ar fi ca atunci cand este condamnat (conform legii) un corupt sa fie condamnati (tot conform legii) si toti corupatorii?

Am auzit adesea sintagma « coruptie fara corupti » si o citam adesea ca un paradox. Un paradox si mai mare e coruptia fara corupatori. Care sunt pe cale de disparitie si din dictionar.

De ce nu găsim cannabis în supermarket?


Acum 40 de ani, in prima dezbatere asupra reglementarii uzului cannabisului in Australia, Simon Hasleton scria:

Lăsând la o parte argumentele morale împotriva oricărei intoxicări non-medicale, argumentele empirice se concentrează  în jurul următoarelor arii: (1) Cannabisul provoacă boli fizice; (2) Cannabisul provoacă boli psihice; (3)  Cannabisul provoacă  degenerare socială (adică lipsă de motivatie la lucru, criminalitate, etc.); (4) Cannabisul deschide calea pentru folosirea unor substante mai periculoase.

Hasleton cerea, in 1972, mai mult timp, mai multe studii si mai mult echilibru in aprecierea efectelor marijuanei. A murit recent (in 30 decembrie 2010), nu inainte de a putea vedea ca rezultatele a 37 de ani de studii comparative alcool – cannabis, sintetizate intr-un review din 2009, indicau « victoria » clara a alcoolului, la fiecare dintre cele 4 puncte.

Alcoolul este mai nociv (1) fizic, (2) psihic, (3) social, si (4) este o poarta larg deschisa spre consumul altor substante periculoase.

Marijuana nu este atat de inofensiva pe cat era prezentata in anii ’60 – ’70, dar sloganul « Marijuana este mai sigura decat alcoolul » ramane valabil, poate cu o usoara schimbare de nuanta: « Abuzul de alcool este mult mai nociv decât consumul de cannabis ».

 

Viitorul imediat al moralei


« Cu exceptia unui spirit mesianic care trateaza viitorul indepartat ca pe un viitor imediat, pentru oamenii obisnuiti « viitorul indepartat » nu este un viitor moral serios. Omul nu este serios si moral decat in deciziile sale iminente. Exemplu: Binele trebuie facut pe loc, a-l face in 2050 este o utopie estetizanta. » (Vladimir Jankélévitch – Curs de filosofie morala)